DECIZIA DE INVESTITII SI DEZINVESTITII

1. Continutul deciziei de investitii si modalitatile de abordare

Element esential al procesului de conducere, decizia reprezinta actul de trecere de la gandire la actiune. Caracteristic deciziei este faptul ca ea reprezinta expresia unui act rational, coerent, luat pe baza interpretarii judicioase a unor date si informatii ce se culeg si se prelucreaza, in scopul adoptarii unei solutii care sa conduca la realizarea obiectivului.

Problemele de decizie au dobandit o importanta tot mai mare in practica economica, dar si in politica si in teoria economica.[1]

Decizia de investitii se prezinta cu o suita de actiuni si de reactii, unde fiecarei actiuni posibile ii corespund diferite reactii probabile care suscita orientarea lor catre alte actiuni, optiunile putand fi efectuate pe etape, in timp.[2]

Prin continutul sau si prin gradul de complexitate decizia de investitii implica o abordare profesionista, multidisciplinara de selectare a unei alternative, a unei variante rationale, oferite prin proiect, convenabila si competitiva, de realizare a unei investitii.

Decizia de investitii are caracter strategic prin impactul pe termen lung pe care il declanseaza (de realizare a unui obiect sau obiectiv, de alocare a unor resurse curente sub incidenta riscului, de asteptare a efectelor incerte).

Decizia de investitii are, pe de alta parte, caracter tactic, atunci cand se refera la activitati, actiuni, integrate in procesul investitional declansat.

Indiferent de momentul de referinta de pe parcursul procesului investitional, care implica alegerea unei alternative dintr-o multime data, finita, se impune luarea in considerare a particularitatilor deciziei in domeniul investitiilor.

Decizia de investitii poate fi abordata, dupa caz, in context teoretic general, in context logic, in context procesual si desigur in cadrul practicii social-economice.

1.1. Contextul teoretic general al deciziei de investitii

Preocuparile pe plan teoretic cu privire la decizia de investitii subliniaza in mod deosebit caracterul de unicitate al deciziei, deoarece situatia ce se creeaza prin aducerea la indeplinire a acesteia nu mai poate fi corectata ulterior decat prin rezolvarea unei alte probleme de decizie, in cu totul alte conditii cantitative si in special calitative, decat cele initiale.

Se remarca vehicularea, in plan teoretic, a unor variate metode de decizie in investitii, vizand, dupa caz, mediul cert sau incert, contextul multicriterial al deciziei, conditiile de risc si incertitudine.

1. Metoda rangurilor. In conditiile alegerii obiective a variantelor de proiect, rareori este posibila detasarea neta a unei variante din multimea celor identificate. Deseori, indicatorii sintetici utilizati in practica actuala releva contradictoriu varianta cea mai buna, iar in conditiile lipsei unei ierarhizari general valabile a lor (care este aproape imposibila) decizia devine dificila, ceea ce permite manifestarea unei largi subiectivitati.

O solutie de evitare a unei asemenea situatii este folosirea metodei rangurilor care permite introducerea unei doze de obiectivitate in alegerea variantei optime de investitii. Se procedeaza astfel: se acorda fiecarei variante un rang (o cifra de la 1 la cate variante se analizeaza) dupa fiecare indicator de eficienta inclus in aprecieri; se insumeaza rangurile pe fiecare varianta, dupa toti indicatorii folositi, iar rezultatul se imparte la numarul de indicatori; daca nu se considera egali ca importanta acesti indicatori, atunci fiecaruia i se ataseaza un coeficient de importanta cu care se inmulteste rangul, dupa care suma acestor produse se imparte la suma coeficientilor de importanta.

Cu alte cuvinte, se calculeaza pentru fiecare varianta rangul mediu astfel:

sau

in care: r_ij reprezinta rangul acordat variantei "j" de investitie dupa indicatorul de eficienta "i";

n - numarul indicatorilor inclusi in analiza;

K_i - coeficientul de importanta acordat indicatorului de eficienta "i".

In utilizarea acestei metode de decizie trebuie sa se tina seama de urmatoarele reguli:                                                          

a)      daca o varianta raspunde pozitiv, simultan, tuturor indicatorilor se va accepta;

b)      in cazul cand nici o varianta nu satisface unul sau mai multi indicatori se procedeaza astfel:

- daca in toate variantele nu se raspunde pozitiv la unul sau mai multi indicatori comuni, se va alege varianta care se apropie cel mai mult de cerintele respective (care s-a incadrat in marimile normate);

- daca variantele nu satisfac anumiti indicatori se va alege cea care nu indeplineste indicatorul mai putin important;

c) daca variantele nu se incadreaza in marimile normate impuse, se resping.

2. Metode de decizie multicriteriale. Fac parte din sfera metodelor moderne de decizie. Esenta lor o constituie preocuparea pentru eliminarea sau micsorarea subiectivismului prin folosirea unor procedee si determinari matematice. Intre metodele de decizie multicriteriale teoria economica inscrie:

a) Metoda dominatiei[3] care presupune compararea variantelor intre ele prin prisma fiecarui indicator. Din comparatii rezulta valoarea grupului dominant mai mare si valoarea grupului dominat, mai mica in raport cu care se ierarhizeaza variantele.

b) Metoda K[4] permite compararea variantelor prin transformarea marimii absolute a fiecarui indicator intr-o marime relativa (sporul relativ al indicatorului fata de valoarea sa cea mai buna, considerata normativ). Prin insumarea acestor sporuri, ale indicatorilor, pe variante se obtine varianta optima.

c) Metoda ELECTRE[5] presupune incadrarea marimii indicatorilor care caracterizeaza variantele, in calificative (nesatisfacator, satisfacator, bine, foarte bine). Se accepta si diferentierea indicatorilor prin coeficienti de importanta si se transforma calificativele in scari de notatii. Ierarhizarea variantelor se realizeaza in functie de doi indicatori: coeficientul de concordanta (gradul in care o varianta este mai buna decat alta) si coeficientul de discordanta (gradul cel mai inalt posibil in care varianta cu care se compara este mai buna decat varianta care se compara).

d) Metoda utilitatilor presupune asocierea la caracteristicile (indicatorii) fiecarei alternative a unei valori numerice care sa reflecte utilitatea. Apoi se insumeaza utilitatile pe fiecare varianta, iar rezultatul se imparte la numarul de indicatori.

3. Criterii de decizie in conditii de risc si incertitudine. Criteriul de decizie in conditii de risc cere alegerea variantei (alternativei) careia ii corespunde utilitatea probabila maxima.

Decizia in conditii de incertitudine se poate lua, dupa caz, in functie de urmatoarele criterii:

- criteriul pesimist (alegerea variantei cu valoarea utilitatii cea mai mare, dintre variantele avand utilitatea cu valorile cele mai reduse);

- criteriul optimist care presupune introducerea unui coeficient de optimism care asigura o mai riguroasa departajare a variantelor;

- criteriul regretelor impune alegerea variantelor in functie de diferenta intre valoarea reala a indicatorilor si o valoare optima a lor.

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

1.2. Decizia de investitii intr-o schema logica

Prin decizie trebuie sa se aleaga de la inceput si o singura data solutia considerata optima sub aspect tehnic, economic si social-politic, intr-o situatie concreta existenta, tinand seama de criterii acceptabile, atat in conditiile etapei de referinta, cat si in raport cu conditiile viitoare. Pentru rezolvarea problemelor de decizie in domeniul investitiilor se pot utiliza metode clasice bazate pe experienta si intuitie sau metode moderne bazate pe informatie si rationament. Ambele metode presupun folosirea unor calcule si analize economice in scopul argumentarii deciziei.

Schema logica dupa care poate fi rezolvata o problema de investitii ramane aceeasi indiferent de metoda utilizata in rezolvare. O astfel de schema recomandata in literatura noastra economica este prezentata in figura 3.[6]

Din analiza acestei scheme reiese ca rezolvarea unei probleme de decizie privind investitiile comporta, mai intai, justificarea abordarii problemei, iar apoi stabilirea din multitudinea de solutii care apar in lant a aceleia care va duce la adoptarea deciziei.

Justificarea abordarii problemei decizionale in domeniul investitiilor corporale are ca punct de plecare raspunsul la trei intrebari partiale si preliminare. Anume, se pune problema (1) necesitatii unui volum sporit de bunuri si servicii si, pe aceasta baza, (2) a justificarii cresterii capacitatii de productie sau servicii, iar in final (3) a optiunii pentru crearea unor unitati noi de productie sau servicii. Numai un raspuns afirmativ la aceste trei intrebari poate sa aduca pe prim plan necesitatea rezolvarii unei probleme de investitii.

Figura nr. 3 - Schema logica pentru luarea unei decizii de investitii

Rezolvarea unei probleme de decizie privind investitiile are loc prin  efectuarea tuturor ciclizarilor posibile, respectiv prin analiza tuturor solutiilor rational posibile in cadrul fiecarui nod decizional pana la decizia finala. Schema logica a unei probleme de investitie reprezinta modelarea logicii de rezolvare a problemei, avand conexiuni inverse ca urmare a circuitului de ciclizare.

1.3. Decizia de investitii in context procesual

Decizia este un atribut esential al conducerii. Conducerea stiintifica decurge din natura sociala a procesului de munca, din necesitatea de a asigura folosirea optima a resurselor materiale si financiare, din faptul ca in societatea moderna activitatea economica imbina unitar actiunea factorilor care iau parte la procesul reproductiei sociale. Ca atribut al conducerii, decizia impune o temeinica informare, un act rational pentru alegerea constienta a solutiei sau variantei apreciate in mod deliberat, ca raspunde functiei scop, prin efectele pe care le degaja.

In literatura de specialitate se apreciaza ca orice proces decizional cuprinde urmatoarele etape:[7] formularea si analiza problemei; documentarea si » informarea; stabilirea criteriilor si obiectivelor; identificarea variantelor si determinarea rezultatelor; alegerea solutiei optime; adaptarea strategiei pentru traducerea in fapt a deciziei.

De altfel, o abordare in context procesual al deciziei, in general, o regasim si la alti autori, in studii mai recente.[8] Procesul decizional este astfel conceput in cadrul a sase etape, relevate in continuare:

1) Identificarea si definirea problemei presupun recunoasterea in sistemul de activitati a aceleia care impune o problema decizionala, ca timp si spatiu, gradul de noutate, experienta si procedurile anterioare.

2) Precizarea obiectivului implica analiza corelata a cifrei de afaceri, profitului si a factorilor de productie.

3) Stabilirea alternativelor (variantelor) decizionale presupune identificarea modalitatilor de realizare a obiectivului, bazat pe experienta si creativitate.

4) Luarea deciziei (alegerea variantei "optime') are loc in functie de criteriile de decizie, evaluare (cu privire la costuri, productivitate, profit, export etc.).

5) Aplicarea deciziei (transpunerea in fapt) implica planuri si masuri de actiune, caiete de sarcini, folosirea unor metode participative.

6) Evaluarea rezultatelor consta in evaluarea gradului in care obiectivele fixate au fost atinse, factorii perturbatori, masurile de corectare.

Desi nu se refera strict la domeniul investitional, remarcam similitudini in ceea ce priveste continutul si succesiunea etapelor pe care le implica procesul decizional.

Din abordarea procesuala a deciziei se desprind cateva aspecte, si anume:

a) calitatea informatiilor constituie temeiul de fundamentare a oportunitatii, necesitatii si eficientei variantelor implicate intr-un proces de decizie.

b) criteriile de decizie constituie puncte de plecare in orientarea deciziilor prin evaluarea consecintelor.                                

c) multitudinea de variante posibile constituie o conditie sine qua non, in orice proces decizional.

d) adoptarea deciziei ocupa locul central, dar nu ultimul, in procesul decizional.

e) calitatea deciziilor poate fi verificata doar cu prilejul traducerii lor in fapt.

Realizarea procesului decizional poate avea loc prin folosirea unor metode traditionale, metode comparative sau metode de optimizare.

In cadrul abordarii deciziei dupa metode traditionale se iau in considerare elemente cum sunt: experienta practica, intuitia, bunul simt. Asemenea metode sunt proprii mai ales deciziilor intermediare care intervin in diferitele etape ale procesului investitional.

Metodele comparative se folosesc pe larg in procesul decizional, impunand comparatii intre variante sub aspectul solutiilor tehnologice, al nivelului eficientei economice, al structurilor organizatorice, al modalitatilor de executie, surselor de materii prime si al posibilitatilor de desfacere a produselor.

Abordarea prin metode de optimizare a procesului decizional in domeniul investitiilor presupune folosirea larga a calculelor econometrice in dimensionarea parametrilor variantelor de proiect, modelarea si simularea unor procese si comportamente etc.

2. Caracterul complex al deciziei de investitii

Indiferent de natura proiectului, decizia de investitii constituie un moment sau o etapa cu caracter definitoriu in declansarea si derularea procesului investitional.

Intr-o economie concurentiala decizia de investitii are doua acceptiuni (secvente), si anume: (a) decizia de a investi si (b) decizia de a finanta.

Cauzele care genereaza un asemenea demers pot fi sintetizate in raport cu cateva coordonate, si anume:

1) investitiile constituie, pe termen lung, suportul cresterii economice si sociale a oricarei entitati organizationale, iar uneori o conditie de supravietuire, in mediul concurential;

2) investitiile impun cheltuieli substantiale, deci un consum curent de resurse materiale, financiare si de munca, carora investitorul angajat trebuie sa le faca fata;

3) investitiile angajeaza ireversibil consumul resurselor intr-o anumita directie impusa prin decizia luata;

4) investitiile se realizeaza in timp, sub incidenta unor factori variati, generati de mediul tehnic si financiar in care investitorul isi desfasoara activitatea;

5) investitiile se infaptuiesc in coordonatele procesului investitional care impune o anumita succesiune a etapelor si implicarea diferentiata a operatorilor (agentilor economici) in proces.

Prin urmare, apreciem ca decizia de investitii apartine investitorului, deci entitatii care a economisit sau a mobilizat resurse si care sunt destinate scopului investitional. Faptul este usor de identificat in cazul agentilor economici, indiferent de natura capitalului. Dar, chiar in cazul institutiilor, acest fapt se verifica avand in vedere calitatea de ordonator atribuita acestora.

In lucrarea lor,[9] V. Cocris si V. Isan, apreciaza ca decizia de investitii comporta trei dimensiuni: investitionala, strategica si financiara.

Punand astfel problema vom sustine faptul ca decizia de investitii comporta o dimensiune tehnico-economica, o dimensiune strategica si o dimensiune financiara.[10]

1. Decizia de investitii are o dimensiune tehnico-economica. Ea se realizeaza procesual in cadrul mai multor etape succesive, corelate si interdependente astfel:

a. Formularea optiunilor de a investi si reflectarea lor in cadrul unor proiecte, diverse ca natura, structura, complexitate, ordin de marime, precum si argumentarea lor prin prisma necesitatii si oportunitatii de catre manager, conducatori de compartimente, sectii de productie etc.

b. Evaluarea parametrilor fiecarui proiect prin indicatori tehnico-functionali, economico-financiari si de eficienta economica. Se au in vedere evaluarea costului investitiilor, a volumului productiei, a costurilor si preturilor, a unor indicatori de eficienta economica statici si dinamici.

c. Adoptarea criteriilor de evaluare si evaluarea riscului asociat fiecarui proiect de investitii. Ne referim la riscuri generate de tehnologiile avute in vedere in raport cu nivelul progresului tehnic si tehnologic, intensitatea concurentei, mutatiile produse in structura cererii, inflatia etc.

d. Analiza si selectia proiectelor de investitii incluse in portofoliul de proiecte al investitorului avand in vedere faptul ca unele sunt divergente, altele convergente, dar pot aparea si proiecte unice ca natura si scop prestabilit.

Decizia de a investi nu se poate materializa fara a parcurge celelalte doua noduri decizionale.

2. Decizia de investitii are nemijlocit o dimensiune strategica. O asemenea acceptiune are justificare intrucat orice investitie presupune cheltuieli actuale in speranta recuperarii lor intr-un orizont de timp strategic. Efortul de investitii se impune a fi astfel dozat si orientat incat sa se incadreze in structura tipologica a strategiilor firmei investitoare, sa favorizeze si sa contribuie la realizarea obiectivelor strategice. Or, se cunoaste faptul ca exista o structura tipologica foarte variata a strategiilor firmei (strategie de productie, strategie comerciala, strategie financiara, strategie de marketing etc.), fiecare impunand procedee si obiective specifice.

In principiu, acceptiunea strategica a deciziei de investitii presupune:

a. Identificarea gradului in care optiunile, respectiv proiectele de investitii, se inscriu in coordonatele strategiilor firmei sau entitatii investitoare. Ne referim la obiectivele inscrise in programele strategice pe domenii.

b. Selectarea din portofoliul de proiecte a celor care raspund corespunzator obiectivelor strategice, respectiv strategiei investitorului. Desigur, o asemenea operatiune nu se poate realiza distinct de acceptiunea tehnico-economica a deciziei de investitii si nici de cea financiara.

3. Dimensiunea financiara a deciziei de investitii constituie cel de-al treilea nod decizional si cel mai adesea este hotarator in derularea sau blocarea procesului investitional.

In plan tehnico-economic si chiar in context strategic unele proiecte de investitii pot fi justificate, bine argumentate si fundamentate. Si totusi ele pot fi blocate, anulate sau amanate in lipsa resurselor financiare corespunzatoare.

In plan financiar decizia de investitii implica actiuni corelate privind:

a) estimarea bugetului de finantare ca ordin de marime, in corelatie cu parametrii tehnici si economici ai proiectului;

b) determinarea structurii capitalurilor permanente necesare finantarii proiectului, deci a resurselor de finantare interna (amortizare, cota parte din profit etc.) si a resurselor de finantare externa (aportul actionarilor, imprumuturi bancare, imprumuturi obligatare, subventii, alocatii bugetare etc.);

c) Evaluarea costului capitalurilor permanente aferente finantarii proiectului de investitii in ideea optimizarii structurii bugetului de finantare in functie de costul fiecarei resurse.