Garantii reale: Ipoteca si gajul - caracterele ipotecii

Garantii reale

Garantiile reale sunt procedeele juridice prin care debitorul atribuie creditorului sau un lucru, fie cu titlu de proprietate sau posesiune, fie constituind un drept de ipoteca, cu efectul ca la scadenta, daca debitorul nu plateste, creditorul se poate despagubi valorificand lucrul atribuit de catre debitor.

In evolutia dreptului roman s-au cunoscut trei garantii reale distincte: fiducia si gajul (pignus), care au aparut in epoca veche, precum si ipoteca, aparuta in dreptul clasic.

1. Fiducia

Fiducia se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate de catre debitor creditorului sau prin mancipatio sau prin in iure cessio, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita proprietatea asupra acelui lucru debitorului, daca acesta isi va fi platit datoria la scadenta.

Conventia partilor se numea, la origine, pactum fiduciae. Prin urmare, in cazul fiduciei creditorul devine proprietar al lucrului dat in garantie, dar totodata devine debitorul conditional al acelui lucru, deoarece, daca debitorul isi plateste datoria la termen, creditorul se transforma in debitor, trebuind sa transmita lucrul.

Fiducia este o conventie, o intelegere grevata pe mancipatio sau pe in iure cessio, cu precizarea ca cele doua acte nu trebuie privite distinct, ci in impletirea lor organica.

In practica juridica s-a doveditr ca fiducia prezenta o seama de neajunsuri, in special pentru debitor, de vreme ce debitorul transmitea lucrul cu titlu de proprietate. Astfel, pierzandu-si calitatea de proprietar asupra lucrului, debitorul nu putea uza de dreptul de urmarire si de dreptul de preferinta, iar, daca la scadenta plateste, debitorul nu dispune decat de o actiune personala pentru a cere restituirea lucrului. Deoarece, dupa efectuarea platii, debitorul se transforma in creditor, creditorul sau devenea debitor si putea fi urmarit printr-o actiune personala, ca orice debitor. Daca insa lucrul ajungea in mainile unor terte persoane, fostul debitor nu putea urmari lucrul in mainile acelor terti. Daca fostul sau creditor, devenit acum debitor, mai are si alti creditori, fostul debitor, devenit creditor, nu are drept de preferinta, ceea ce inseamna ca va veni in concurs cu ceilalti creditori si nu-si va putea valorifica dreptul integral, ci numai in parte, proportional cu valoarea creantei sale.

Un alt neajuns era acela ca valoarea lucrului dat in garantie putea fi (si de regula era) mai mare decat valoarea creantei. Cu toate acestea, debitorul nu mai avea posibilitatea de a garanta o noua datorie cu acelasi lucru, cata vreme el se afla in mainile creditorului.

In sfarsit, fiducia, deoarece presupunea utilizarea unor acte precum mancipatio sau in iure cessio, nu era accesibila peregrinilor, deoarece acestia nu aveau acces la actele de drept civil.

Iata de ce, pentru a se depasi aceste inconveniente, romanii au creat inca din epoca veche o noua garantie reala - gajul.

2. Gajul

Este o forma a garantiei reale ce ia nastere din contractul real de gaj. Se realizeaza prin remiterea de catre debitor creditorului sau a posesiunii unui lucru prin traditiune, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul se obliga sa retransmita posesiunea asupra lucrului daca debitorul isi plateste datoria la scadenta.

Creditorul:

dobandeste posesiunea provizorie asupra lucrului dat in garantie pana la plata datoriei. Aceasta posesiune a fost sanctionata de catre pretor prin intermediul interdictelor;

nu poate instraina lucrul dat in gaj daca, la scadenta, debitorul nu plateste;

nu se poate folosi de lucrul dat in gaj;

pastreaza lucrul pentru a-l determina pe debitor sa-si plateasca datoria

Debitorul:

daca plateste la scadenta, poate intenta actiunea in revendicare, in calitate de proprietar al lucrului;

in calitate de proprietar, poate urmari lucrul in mainile oricui s-ar afla;

in caz de insolvabilitate a creditorului, debitorul nu vine in concurs cu creditorii creditorului sau.

Gajul prezinta insa si dezavantaje pentru debitor, in sensul ca debitorul nu poate garanta, in acelesi timp, mai multe datorii cu acelasi lucru.

3. Ipoteca

A.     Definitia si formarea conceptului de ipoteca

Este o forma de garantie prin care lucrul afectat este lasat in posesiunea debitorului si numai daca acesta nu plateste la scadenta, creditorul ipotecar are dreptul de a intra in posesia lucrului si de a-l vinde, pentru a-si valorifica creanta.

Rezulta ca ipoteca este o forma de garantie adaptata perfect cerintelor societatii intemeiate pe marfa si credit, deoarece:

asigura pe deplin interesele creditorului;

debitorul ramane in posesiunea bunului ipotecat pana la scadenta, fiind deposedat numai daca nu este efectuata plata.

In procesul formarii sale, in prima jumatate a secolului I i. e. n., ipoteca a trecut prin mai multe faze.

In prima faza, denumita dreptul de retentie, se dadea proprietarului unei mosii dreptul de a retine inventarul agricol al arendasului, daca acesta nu platea arenda la scadenta. In aceasta faza debitorul, adica arendasul, ramanea in posesia inventarului agricol, pentru ca, altfel, acesta nu ar fi avut cu ce sa munceasca pamantul. Creditorul, adica proprietarul mosiei, beneficia de dreptul de retentie, potrivit caruia intra in posesia lucrului, adica a inventarului agricol, daca la scadenta debitorul nu platea datoria, adica arenda.

Acest sistem prezenta neajunsuri, pentru ca:

se aplica numai pe mosia arendata;

arendasul isi putea muta inventarul agricol in alta parte, fara ca proprietarul sa dispuna de vreo actiune pentru a-l urmari;

proprietarul nu putea urmari lucrurile respective aflate in mainile tertilor achizitori, deoarece nu avea vreun mijloc juridic in acest sens.

De aceea, s-a pus problema perfectionarii acestui sistem, pentru a se proteja mai bine interesele proprietarilor de terenuri.

In acest sens, prin interdictul salvian, se da posibilitatea proprietarului sa urmareasca bunurile arendasului, chiar daca acestea erau mutate in alta parte. Dar interdictul salvian functiona numai in raporturile dintre cele doua parti. Din aceasta cauza, daca arendasul instraina inventarul, proprietarul mosiei nu se putea indrepta impotriva tertilor achizitori, deoarece nu avea la indemana o actiune reala.

Pentru a se inlatura acest neajuns, a fost creata actiunea serviana. Prin aceasta actiune, creditorul poate urmari lucrurile oriunde s-ar afla, chiar si in mainile tertilor. Din acest moment, ipoteca este conturata ca o figura juridica distincta, a carei structura si finalitate ne arata ca, in baza contractului de arendare, debitorul are de platit o suma de bani, datorie pe care o garanteaza cu lucrurile sale, lucruri care ii raman in stapanire pana la scadenta, iar daca la scadenta nu plateste, creditorul poate intra in posesia lucrurilor cu preferinta fata de ceilalti creditori.

Dar, desi avem cristalizate elementele dreptului de ipoteca, acesta se aplica numai in raporturile dintre proprietarii mosiilor si arendasi.

De aceea, prin actiunea quasiserviana, numita si actiunea ipotecara, ipoteca s-a generalizat, aplicandu-se in raporturile dintre orice creditori si orice debitori, pe baza conventiei dintre acestia, in vederea garantarii datoriei.

Efectele formarii ipotecii au avut loc in prima jumatate a secolului I i. e. n., in conditiile societatii romane de atunci, evidentiind originea romana a acestei institutii.

B. Categorii de ipoteci

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

Ipoteca conventionala se formeaza printr-o simpla conventie.

Ipoteca tacita (legala) se formeaza in baza legii sau a obiceiului juridic, in situatii bine determinate. In cazul ipotecii tacite, vointa debitorului de a ipoteca un lucru este prezumata. Dreptul modern o denumeste ipoteca legala. Spre exemplu, dreptul de ipoteca exercitat de catre proprietarul unei mosii asupra lucrurilor aduse de arendas pe mosie.

Ipoteca privilegiata este o varianta a ipotecii tacite sau legale. I se spune privilegiata, intrucat trece inaintea altor ipoteci, chiar daca acestea au fost constituite anterior. Titularul acestei ipoteci are privilegiul de a executa inaintea celorlati creditori ipotecari dreptul de a poseda si a vinde lucrul grevat cu ipoteca. Spre exemplu, dreptul de ipoteca exercitat de catre fisc asupra bunurilor cetatenilor impozabili.

Ipoteca testamentara este prevazuta intr-o clauza a testamentului in favoarea unui legatar sau fideicomisar. Prin aceasta ipoteca, anumite bunuri ale succesiunii sunt ipotecate in scopul asigurarii platii unor legate.

Ipoteca autentica se constituie cu respectarea anumitor forme de publicitate, precum intocmirea unui act public sau a unui act privat semnat de trei martori. Aceasta ipoteca are prioritate fata de ipotecile constituite fara forma de publicitate, chiar daca acestea aveau o data mai veche.

C. Caracterele ipotecii

a) Ipoteca este un drept real

creditorul ipotecar este titular al unui drept real

in aceasta calitate, creditorul ipotecar are dreptul de preferinta si dreptul de urmarire.

Astfel, creditorul ipotecar nu va veni in concurs cu creditorii chirografari ai debitorului sau si va putea urmari lucrul ipotecat in mainile tertilor achizitori.

b) Ipoteca se constituie prin conventia partilor

Dupa cum stim din lectiile anterioare, drepturile reale se nasc din acte speciale, precum mancipatio sau in iure cessio. Dar, ca exceptie, anumite drepturi reale, printre care si ipoteca, se pot naste printr-o simpla conventie.

c) Ipoteca poate fi generala

La romani, ipoteca purta atat asupra bunurilor mobile, cat si asupra bunurilor imobile. Treptat, se largeste sfera de cuprindere a ipotecii, aceasta devenind generala, purtand asupra tuturor lucrurilor prezente si viitoare ale debitorului. Spre exemplu, se putea ipoteca o recolta viitoare sau un drept de creanta. De asemenea, ipoteca constituita asupra sclavilor apasa si asupra copiilor nascuti dupa constituirea dreptului de ipoteca.

Constituirea de ipoteci care apasau asupra tuturor bunurilor debitorului, deci cu caracter general, era generata de interesul creditorilor de a avea siguranta valorificarii depline a drepturilor. S-a ajuns in aceasta situatie, deoarece puteau fi mai multi creditori ipotecari, cu ranguri diferite. In aceasta ipoteza, datorita caracterului general al ipotecii, creditorii ipotecari posteriori in rang isi valorificau creantele doar asupra bunurilor care mai ramaneau dupa ce creditorii ipotecari anteriori in rang (cu o ipoteca mai veche) si-au valorificat drepturile.

d) Caracterul indivizibil al ipotecii

Se exprima sub doua aspecte:

sub primul aspect, prin aceea ca ipoteca apasa in intregime asupra fiecarei parti din lucru, adica fiecare parte din lucrul ipotecat este afectata pentru satisfacerea intregii creante. Spre exemplu, daca lucrul ipotecat trece la mostenitori, fiecare dintre acestia va putea fi urmarit pentru intreaga datorie, nu numai pentru partea ce o mosteneste din lucrul ipotecat. Tot astfel, cumparatorul unei parti din lucrul ipotecat poate fi chemat in judecata pentru toata datoria.

sub al doilea aspect, caracterul indivizibil al ipotecii se exprima in aceea ca intregul obiect ipotecat este afectat pentru satisfacerea fiecarei parti din creanta. Spre exemplu, daca debitorul plateste numai o parte din datorie, creditorul va poseda si va vinde intregul lucru ipotecat si nu o parte proportionala cu datoria care a ramas de platit.

e) Caracterul clandestin al ipotecii

Ipoteca este clandestina sau secreta, in sensul ca nu presupune utilizarea unor forme de publicitate pentru ca tertii sa stie ca un lucru este ipotecat.

Am vazut ca ipoteca se nastea dintr-o simpla conventie, nefiind necesare forme solemne si prezenta altor persoane. Aceasta situatie ducea la consecinte deosebit de grave.

Astfel, o prima consecinta era aceea conform careia creditorul anterior in rang (cu o ipoteca mai veche) isi valorifica dreptul de creanta prin vanzarea lucrului grevat, iar creditorii posteriori in rang ramaneau in situatia unor simpli creditori chirografari, deoarece ipoteca lor se stingea din lipsa de obiect. Pornind de la acest inconvenient, creditorii, pentru a se pune la adapost de pericolul unui numar mare de ipoteci nedeclarate, au recurs la crearea de ipoteci generale, grevand toate bunurile prezente si viitoare ale debitorilor.

A doua consecinta a ipotecarii clandestine a aceluiasi lucru mai multor persoane era aceea ca in situatia in care creditorul posterior in rang intra primul in posesia lucrului grevat, luandu-l din stapanirea debitorului sau din mainile unui tert, era expus evictiunii din partea creditorului anterior in rang. Evictiunea se realiza prin chemarea in judecata de catre creditorul anterior in rang a creditorului posterior. Primul facea proba ca ipoteca sa este mai veche si intra in posesia lucrului.

Pentru a depasi acest inconvenient romanii au adoptat mai multe masuri.

In primul rand, persoana care ipoteca acelasi lucru de mai multe ori, fara sa declare ipotecile anterioare, era sanctionata pentru comiterea delictului de stelionat.

Tot in scopul depasirii inconvenientului aratat s-a creat ius offerendae pecuniae, adica dreptul de a oferi o suma de bani de catre creditorul posterior creditorului anterior in rang. Acest drept s-a creat pentru a-l dezinteresa pe creditorul anterior in rang, satisfacandu-i creanta. Astfel ca, daca doua ipoteci cu ranguri diferite apasau asupra aceluiasi lucru, creditorul ipotecar posterior in rang, adica cu o ipoteca mai recenta, satisfacea creanta creditorului anterior in rang, adica cu o ipoteca mai veche, urcand in felul acesta in rangul creditorului anterior. Prin aceasta, creditorul posterior in rang nu mai risca sa fie evins de cel anterior.

Era evident faptul ca creditorul posterior in rang va uza de ius offerendae pecuniae numaidaca situatia concreta ii este convenabila.

Adica:

are bani lichizi sa plateasca;

cand dreptul creditorului anterior in rang este inferior ca valoare lucrului ipotecat;

cand apreciaza ca poate sa vanda lucrul ipotecat la un pret care sa acopere valoarea ambelor creante.

A treia consecinta a caracterului clandestin al ipotecii consta in posibilitatea antedatarii unei ipoteci, adica o ipoteca mai recenta poate fi datata in mod fraudulos inaintea uneia mai vechi.

Tocmai pentru a depasi acest inconvenient, in dreptul postclasic, prin reforma imparatului Leon, a fost creata ipoteca publica. Se numea publica ipoteca constituita prin act public sau prin act privat semnat de catre trei martori.

Ipoteca publica trecea inaintea ipotecilor constituite fara forma de publicitate, oricare ar fi fost data acestora.

Fara a fi obligatorie ipoteca publica, creditorii erau interesati sa recurga la ea pentru a nu risca sa fie concurati de alti creditori cu ipoteci de un rang superior.

f) Ipoteca este un drept accesoriu

Fiind un drept accesoriu, ipoteca urmeaza soarta obligatiei principale, stingandu-se odata cu obligatia garantata.

D. Rangul creditorilor ipotecari

Problema rangului creditorilor ipotecari, adica a ordinii in care ipotecile pot fi valorificate, se pune in situatiile in care exista mai multi creditori ipotecari. Teoretic, fiecare dintre creditori are dreptul de a poseda si de a vine bunul ipotecat, dar, in fapt, acest drept este exercita numai de catre creditorul cu ipoteca mai veche. In acest caz se aplica adagiul prior tempore, potior iure (mai intai in timp, mai tare in drept). Acest adagiu nu se aplica in cazul ipotecilor privilegiate.

In situatia in care existau mai multi creditori cu acelasi rang, avea prioritate cel care poseda lucrul ipotecat.

E. Efectele ipotecii

Din fizionomia acestei institutii, rezulta ca lucrul ipotecat ramane in posesia debitorului pana la scadenta. Daca la scadenta datoria este platita, ipoteca se stinge.Insa daca debitorul nu efectueaza plata se declanseaza efectele ipotecii.

Efectele principale ale ipotecii sunt:

dreptul creditorului de a poseda (ius possidendi);

dreptul de a vinde (ius distrahendi) lucrul grevat cu ipoteca.

Initial, ipoteca producea un singur efect - dreptul de a poseda. Acest drept - ius possidendi - este sanctionat prin actio hipotecaria, care putea fi intentata si contra tertilor detinatori. Astfel, daca debitorul vindea lucrul ipotecat, creditorul se putea indrepta impotriva cumparatorului. Aceasta actiune putea fi intentata si impotriva posesorilor fictivi. Mentionam ca actiunea ipotecara este o actiune arbitrara. Conform mecanismului actiunilor arbitrarii, debitorul care nu executa ordinul de a remite lucrul afectat creditorului urmeaza sa sufere o condamnare pecuniara. Ordinul de a remite lucrul grevat era dat de catre judecator, in calitate de arbitru. Daca debitorul refuza sa execute acest ordin, era condamnat la plata unei sume de bani egala cu valoarea creantei, la care se adauga dobanzile.

In situatia in care erau doua ipoteci, una generala si una speciala, in favoarea aceluiasi creditor, debitorul avea dreptul de a cere creditorului sa-si satisfaca dreptul de creanta prin vanzarea lucrului grevat cu ipoteca speciala.

La origine, ius possidendi a fost singurul efect al ipotecii. Potrivit acestuia, creditorul nu avea dreptul de a vinde lucrul, ci numai de a-l retine pana cand debitorul isi platea datoria. Era evident faptul ca dreptul de retentie al creditorului avea eficienta numai atunci cand valoarea lucrului ipotecat era mai mare decat valoarea creantei. Altfel, debitorul prefera sa abandoneze lucrul in mainile creditorului.

Pentru a se depasi acest inconvenient, partile incheiau uneori un pact alaturat ipotecii, in baza caruia creditorul obtinea dreptul de a vinde lucrul. Dar, in acel moment, dreptul creditorului de a vinde lucrul nu era inca un efect firesc al ipotecii, ci izvora dintr-o conventie speciala, alaturata ipotecii. Aceste conventii, devenind frecvente, au fost considerate de practica la un moment dat ca subintelese, indiferent daca au fost sau nu incheiate. In acest fel, la inceputul sdecolului al III-lea e. n., dreptul de a vinde (ius distrahendi) devine un efect al ipotecii. Dar dreptul de a vinde nu a fost considerat multa vreme ca fiind un efect esential al ipotecii, considerent pentru care in conventia de ipoteca se putea introduce interdictia de a vinde lucrul.

Din analiza dreptului de a vinde, rezulta ca acesta are un caracter anormal, pentru ca lucrul ipotecat este transmis de catre creditor cumparatorului cu titlu de proprietate, desi creditorul nu are calitatea de proprietar, ci este numai posesor. Asistam in acest caz la o indepartare a romanilor de la exigentele principiului potrivit caruia nimeni nu poate transmite altuia un drept mai mare decat are el insusi.

F. Stingerea ipotecii

Fiind un drept accesoriu, ipoteca se stinge odata cu obligatia pe care o garanteaza. Dar caracterul accesoriu al dreptului de ipoteca este contrazis in cazul prescriptiei extinctive. S-a ajuns la aceasta situatie, pentru ca, in dreptul postclasic, termenul de prescriptie al drepturilor personale era de 30 de ani, pe cand termenul de prescriptie al dreptului de ipoteca era de 40 de ani. De aici rezulta ca dreptul de ipoteca supravietuieste creantei pe care o garanteaza. Din acest motiv, s-a cautat o solutie de compromis. In acest sens, Paul a sustinut ca dreptul de creanta garantat subzista si dupa trecerea termenului de prescriptie cu valoare de obligatie naturala.

Ipoteca se mai stinge prin:

pieirea in intregime a lucrului ipotecat (avem in vedere caracterul indivizibil al ipotecii);

prin confuziune (calitatile de creditor ipotecar si de proprietar al lucrului ipotecat se intalnesc asupra aceleiasi persoane);

prin vanzarea lucrului ipotecat de catre creditorul superior in rang;

prin renuntarea creditorului ipotecar.

G. Caracterul unificator al legislatiei lui Justinian s-a dovedit si in cazul garantiilor reale. Astfel ca in dreptul lui Justinian ipoteca si gajul sunt contopite, ambele fiind sanctionate prin actiunea ipotecara. Prin urmare, atat creditorul ipotecar, cat si creditorul gagist dispun de o actiune reala, prin care pot reclama posesiunea lucrului din mainile tertilor.

Cu toate acestea, cele doua forme de garantie raman distincte sub aspectul modului de formare, chiar si in epoca lui Justinian. In ceea ce le priveste, unificarea s-a realizat numai in privinta efectelor, caci modul lor de formare a ramas acelasi.

4. Intercesiunea

Este actul prin care o persoana ia asupra sa datoriile alteia fara a avea vreun interes.

Intercesiunea imbraca fie forma unei garantii reale sau personale, fie forma unei novatiuni prin schimbare de debitor. Deci, prin forma sa tehnica, intercesiunea nu este o figura juridica distincta, deoarece foloseste forma altor acte juridice. Ea se individualizeaza doar prin atitudinea subiectiva a celui ce ia asupra sa datoria altuia.

Trebuie mentionat faptul ca intercesiunea a fost interzisa sclavilor si femeilor. Sclavilor, pentru a nu se inrautati situatia materiala a proprietarilor, iar in cazul femeilor s-a invocat asa-zisa incapacitate naturala a acestora. Intercesiunea a fost interzisa femeilor prin senatusconsultul velleian, ale carui dispozitii se aplicau oricarui tip de intercesiune, inclusiv intercesiunii facute in favoarea sotului. Dar acest senatusconsult nu interzicea femeii sa vanda sau sa doneze, motivandu-se ca in cazul acestor operatiuni juridice gravitatea consecintelor sunt evidente pentru oricine.

Justinian a abrogat senatusconsultul velleian, dand femeii capacitatea de a intercede pro alio (pentru altii), mentinand insa interdictia de a intercede pentru sotul ei.

Intrebari si teste

v     Definiti obligatia (dupa Justinian) si aratati elementele obligatiei.

v     Care din urmatoarele contracte erau contracte solemne:

a)      sponsio laica

b)      mutuum

c)      nexum

d)      fiducia

e)      stipulatiunea;

f)       vanzarea?

v           Enuntati elementele esentiale ale contractelor si detaliati-le pe primele doua;

v     Definiti elementele accidentale ale contractelor.

v     Definiti principiul relativitatii efectelor contractului si aratati ce principii speciale decurg din acesta.

v           Enuntati actiunile cu caracter alaturat si detaliati, la alegere, trei dintre acestea.

v     Ce erau actiunile noxale si care erau conditiile intentarii acestora?

v     Prezentati diferentele dintre cazul fortuit si forta majora.

v     Definiti culpa si aratati formele acesteia.

v     Care sunt situatiile in care o plata poate fi facuta numai de catre debitor:

a)      cand debitorul are obligatia sa transmita dreptul de proprietate;

b)      cand debitorul are calitatea de tutore;

c)      cand debitorul are de transmis o suma de bani;

d)      in cazul obligatiei contractata intuitu personae?

v           Ce este novatiunea si care sunt conditiile necesare pentru novarea unei obligatii?

v     Definiti compensatiunea si detaliati reforma lui Marc Aureliu cu privire la aceasta.

v     Enuntati modurile civile si modurile pretoriene prin care se realiza remiterea de datorie.

v     Enuntati modurile nevoluntare de stingere a obligatiilor si explicati, la alegere, doua dintre ele.

v     Ce este cesiunea de creanta si cum se realiza?

v     Enuntati beneficiile acordate garantului obligat prin fideiussio si detaliati primul dintre acestea.

v     Aratati deosebirile dintre fiducie si gaj.

v     Enuntati categoriile de ipoteci si caracterele ipotecii.

v     In situatia ca exista mai multi creditori ipotecari cu acelasi rang, care dintre acestia are prioritate:

a)      creditorul anterior in rang;

b)      creditorul care poseda bunul ipotecat;

c)      creditorul cu ipoteca mai veche?