Variabilele determinante ale structurilor economice

VARIABILELE DETERMINANTE ALE STRUCTURILOR ECONOMICE

In privinta relatiilor intre structuri si dezvoltare, potrivit lui Wagemann analiza structurilor are o dubla sarcina : sa studieze '' elementele structurale '' ale datelor, precum populatia, mentalitatile, tehnica, etc. si, sa puna in evidenta '' raporturile de existenta intre elementele structurale si elementele de miscare''.

In acest spirit, se convine sa se analizeze dependenta dintre dezvoltare si structurile mediului si cele economice propriu-zise.

Potrivit lui M.R.Clemens, legatura dintre structurile mediului, structurile economice si mecanismele propriu, pe de-o parte si dezvoltare pe de alta parte, poate fi evidentiata prin dispunere in cercuri concentrice si, trecand de la cel mai mic la cel mai mare, se intalnesc structuri a caror influenta asupra fenomenului economic variaza proportional cu gradul de proximitate in raport cu centrul. Astfel, in jurul structurii economice pot fi identificate urmatoarele structuri:

structura politica si juridica sau edificiul institutional, care constituie armatura juridica in interiorul careia se deruleaza jocul variabilelor economice.

Dreptul public sau cel privat fixeaza natura mecanismelor de estimare si de decizie, determina gradul lor de centralizare, circumscrie intinderea puterii agentilor economici, stabileste regulile lor de infruntare si de arbitraj ;

structura tehnica, ce influenteaza randamentele, costurile, preturile si in consecinta moneda. Este evident ca ea determina prin ea insasi conditiile calculelor economice. Acest tip de structura este ca si precedentul, in contact cu factorii economici propriu-zisi si actioneaza direct asupra posibilitatilor de dezvoltare ale unei colectivitati;

structurile psihologice si stiintifice, care inconjoara si influenteaza mecanismele economice. Ele constituie ''baia'' in care se deruleaza jocul lor: credintele, ideile, judecatile de valoare determina comportamentul gruparii si anima institutiile;

structura demografica, ce determina fractiunea de populatie apta sa produca si totodata povara pe care populatia inactiva o reprezinta in raport cu ea; dinamismul unei economii nu poate fi rupt de influenta acestei structuri;

structurile ce evidentiaza localizarea activitatilor ca element important prin influenta sa asupra preturilor si a eficacitatii aparatului de productie, ele fiind punctual de plecare in pozitia regionalizarii dezvoltarii;

structurile mediului naturala care determina resursele fizice si conditiile de existenta oferite populatiei, intr-o economie determinata, la un moment dat.

Avand in vedere aceste structuri si corelarea lor cu dezvoltarea, prin prisma intensitatii influentei exercitate asupra acesteia din urma, exista mai multe pareri cu privire la asa numitele ''variabile motrice'' sau ''propulsive''.

Astfel, ackerman distinge opt forte principale : 1) tehnica ; 2) populatia ; 3) miscarea ideilor ; 4) schimbarile politice ; 5) dezvolarea creditului ; 6) cresterea grupurilor ; 7) evolutia raportului dintre industrie si agricultura ; 8) schimbarile in repartitia veniturilor.

Andre Marschal face remarca potrivit careia numai primele trei constituie variabile cu adevarat autonome, deoarece in fapt, schimbarile politice depind fie de miscarea ideilor, fie de fenomenele istorice precum razboaiele sau revolutiile carora nu li se pot intelege originale fara a face legatura cu populatia in general si alternanta generatiilor in special.

Dezvoltarea creditului poate fi poate fi explicata ca o consecinta a progresului tehnic de care depinde structura productiei. Cresterea grupurilor, adica multiplicarea marilor unitati de productie poate fi legata de miscarea ideilor si de evolutia tehnicilor de fabricatie. La fel se poate spune si despre raporturile dintre industrie si agricultura, in privinta repartitiei veniturilor, insusi Ackerman recunoaste ca este vorba de o variabila dependenta, determinata de progresul tehnic, cresterea demografica, schimbarile politice si evolutia fortei grupurilor.

Luand in considerare aceste argumente pot fi retinute structurile corespunzatoare populatiei, tehnicii si miscarii ideilor. Totusi, se cuvine a fi formulate cel putin doua observatii: in primul rand, se poate admite ca nu este absolut necesar sa se separe miscarea ideilor de fenomenele demografice deoarece ele nu sunt in mare parte decat unu din consecintele calitative, in sensul ca o populatie in crestere si pe cale de intinerire este mai dinamica, mai intreprinzatoare, mai novatoare, decat o populatie in descrestere si pe cale de imbatranire; in al doilea rand, factorul spatial nu poate fi exclus dintre elementele principale ale dezvoltarii economice.

Pornind de aici, inseamna ca variabilele dinamicii economice pot fi considerate urmatoarele trei:

populatia infatisata sub aspectele sale cantitative si calitative, furnizarea resurselor de munca

tehnica prin nivelul de inzestrare existent dar si prin capacitatea de a fi promovata

spatiul in dimensiunea sa geografica sau ca sfera de influenta.

Aceasta grupare sintetica se pare ca este perfect compatibila cu inclinatiile de care vorbeste Rostow in lucrarea '' The Proces of Economic Growth'': inclinatia spre a aplica stiinta fundamentala, inclinatia de a aplica stiinta in scopuri materialele definind in fond conditiile progresului tehnic; inclinatia de a avea copii care in fond trateaza un aspect al fenomenului demografic si deci se refera la populatie; inclinatia de a consuma care este inglobat in spatiu, sursa de aprovizionare, de desfacere si de investitie.

O astfel de prezentare nu a luat in considerare decat caracterul stimulativ al diferitelor structuri in procesul dezvoltarii. Chiar daca tezele teoriilor ''stagnationiste'' nu sunt intru totul verificate si economiile nu par a fi condamnate definitiv la imobilitate, exista in schimb certitudinea ca in numeroase cazuri rigiditatea structurilor poate bloca cel putin temporar dezvoltarea.

Tema blocajului dezvoltarii prin structuri se regaseste in tezele stagnationiste, mai intai in tezele clasice ale orientarii spre Statul stationar, exprimate de Smith si Mill, in sensul ca in timp, scaderea profiturilor ar reduce stimulentul de investire, pana in momentul in care s-ar asigura numai amortismentul capitalului, societatea intrand astfel in starea ''stationara'' unde urmarirea profitului ar fi inlocuita de cautarea unor statistici mai elevate, de ordin intelectual, artistic.

Mai tarziu, conceptiile exprimate in perioada 1938-1950 de Alvin Hanses, Alan Sweezy si Benjamin Higgins erau destul de diferite de acestea. Potrivit acestor autori, jocul celor trei variabile structurale s-ar concretiza in economiile in curs de maturizare, printr-o franare, care ar accentua in permanenta abaterea intre venitul potential necesar ocuparii depline si venitul efectiv al economiei. In domeniul populatiei, ca si in cel al spatiului sau tehnicii, ratele de crestere intalnesc o rezistenta proportionala cu acumularile precedente, cresterea luand forma unei curbe logistice.

In acelasi sens, statisticienii Verhulst, Quetelet si biologii Pearl si Reed au emis ideea de viteza de crestere a unei populatii s-ar izbi de o opozitie proportionala cu marimea ei. Mediul uman ar oferi o rezistenta din ce in ce mai puternica cresterii demografice, pe masura ce populatia devine mai densa si fortele de franare ar tinde sa contrabalanseze din ce in ce mai mult aceasta crestere. Verhulst a exprimat corelatiile proprii acestui fenomen printr-o functie logistica potrivit careia efectul propulsor al factorului demografic s-ar stabiliza la o anumita limita, pe masura ce timpul tinde spre infinit. Astfel, potrivit conceptiei stagnationiste, in mod progresiv, factorii motor ai cresterii isi pierd din intensitate.

Ceea ce trebui retinut este faptul ca structurile au o evolutie relativ lenta in raport cu cea a mecanismelor propriu-zise. Mai mult, in cazuri extreme, ele devin chiar un cadru rigid, refractor la orice modificare. Influenta tensiunilor structurale asupra dezvoltarii se manifesta intr-un evantai larg, de la o simpla franare pana la blocaj.

In acelasi context, de mentionat ca structurile nu numai ca se transforma mai putin rapid in raport cu factorii economici pe care ii incadreaza, dar, fiecare dintre ele isi are propriul ritm de evolutie. Revenind la prezentarea structurilor prin cercuri concentrice a lui M.Clemens, ca o forma de evidentiere a gradului lor de plasticitate in raport cu fenomenele economice, se poate afirma ca gradul lor de independenta si tendinta de transformare a lor in date se afirma pe masura ce se indeparteaza de centru: cu cat sunt mai periferice tind sa se transforme in variabile extra-economice, autonome, in principiu stabile.

Abordarea structurala permite astfel luarea in considerare a particularitatilor economiei si, pornind de aici, intreprinderea unor actiuni specifice de mobilizare a resurselor interne si de reasezare a relatiilor externe.

Multiplele structuri proprii oricarei societati se gasesc direct sau indirect sub influenta celor trei variabile motrice: populatia, tehnica si spatiul.

Acestea pot fi ele insele privite ca niste structuri care sunt mai mobile sau mai rigide functie de natura si de miscarea variabilelor proprii. Mai mult, pe fondul unor interdependente evidente, fiecare dintre ele poate fi privita fie ca premisa, fie ca punct terminus al unor procese si tendinta de mondializare a lor.

Avand in vedere aceste considerente, problemele formarii si utilizarii resurselor de munca sunt de fapt rezultatul miscarii in timp a diferitelor structuri sub influenta variabilelor motrice.

Dimensiunea si structura resurselor de munca depind de miscarea naturala a populatiei si de formarea profesionala sub incidenta tehnicii, iar pentru a fi analizate este necesara raportarea la un anumit spatiu: national sau regional.

Utilizarea resurselor de munca evidentiaza complexitatea interferentelor dintre structuri si astfel, nici piata muncii ca loc al confruntarii dintre cerere si oferta de munca nu poate fi abordata in afara miscarii celor trei variabile. O asemenea abatere serveste atat argumentarii unor formulari de natura teoretic-conceptuala cat si celor ce rezulta din analiza realitatii.