Surse de finantare pe termen mediu si lung

SURSE DE FINANTARE PE TERMEN MEDIU SI LUNG

Sursele de finantare pe termen mediu si lung se pot clasifica astfel:

surse proprii:

- interne (autofinantarea);

- externe (aporturi noi de capital si subventii).

surse imprumutate:

- credite bancare;

- imprumuturi din obligatiuni.

surse inchiriate (leasingul). A se vedea cursul de gestiunea financiara a intreprinderii(Duca, I., Gherghina, R., 2005).

Alegerea sursei/surselor de finantare este influentata de mai multi factori:

- structura capitalului pe care intreprinderea o urmareste. Majoritatea societatilor pe actiuni alterneaza emisiunile de titluri (actiuni, obligatiuni) cu imprumuturi, in functie de obiectivele vizate si de costurile acestora.

- maturitatea activelor finantate, care trebuie sa fie in concordanta cu cea a pasivelor sursa. Astfel, un echipament de investitii cu o durata de viata economica de 5 ani, este de dorit sa fie finantat dintr-un imprumut cu scadenta similara, pentru ca din cash-flow-urile generate de utilizarea respectivului activ sa fie achitate transele si dobanzile aferente imprumutului.

- situatia financiara prezenta si previzionata a intreprinderii. Daca intreprinderea traverseaza o perioada mai dificila, managerii ei trebuie sa evite contractarea de imprumuturi noi, deoarece ele ar fi mai costisitoare pentru societate, din cauza primei de risc pe care ar incorpora-o rata dobanzii solicitata de banci si a restrictiilor pe care le-ar impune acestea. In acest caz, trebuie apelat la surse de finantare proprii (emisiune de actiuni). Daca insa se previzioneaza profituri mari in viitor, se vor prefera sursele imprumutate (debt financing) si ulterior, cand valoarea de piata a actiunilor va creste datorita profiturilor obtinute, se pot emite actiuni.

- conditiile de indatorare (nivelul ratei dobanzii, restrictiile impuse de creditori, disponibilitatea activelor de a fi folosite ca garantii, etc).

- cotarea intreprinderii la bursa. In general, intreprinderile cotate au mai multe posibilitati de finantare decat cele necotate, putand atrage fonduri importante pentru investitii. Listarea la cota bursei reprezinta o recunoastere publica a competitivitatii si a performantelor financiare ale intreprinderii respective. Dezavantajele cotarii la bursa sunt reprezentate de expunerea mai mare la riscuri (cum ar fi cel al unei preluari ostile), volumul mare de informatii care trebuie pus la dispozitia publicului sub forma de rapoarte periodice si deturnarea obiectivelor managementului pe termen lung, din cauza exigentelor pe termen scurt impuse de piata (intreprinderile cotate trebuie sa mentina o politica de crestere progresiva pentru a atrage actionari si trebuie sa distribuie constant dividende).

1.1.  Sursele proprii

a) Autofinantarea reprezinta surplusul monetar degajat in timpul unui exercitiu financiar si pus la dispozitia intreprinderii pentru finantarea cresterii sale. Autofinantarea poate fi de doua tipuri: de mentinere si de crestere.

Autofinantarea de mentinere este constituita in principal din amortizari si provizioane (elemente de ajustare a valorii activelor), iar cea de crestere din profitul net nerepartizat inca.

Autofinantarea are un rol central in strategia intreprinderii. Ea permite constituirea de rezerve in vederea inlocuirii imobilizarilor existente, cat si finantarea noilor investitii. De altfel, bancile nu acorda credite pentru finantarea unui echipament decat daca intreprinderea finanteaza cu fonduri proprii o parte din valoarea proiectului (in general minim 25%).

Determinarea autofinantarii are la baza urmatoarea relatie:

Autofinantare = CAF_calculata  - Dividende - Participarea salariatilor si managerilor la profit

unde: CAF = capacitatea de autofinantare.

Marimea autofinantarii este influentata de politica de investitii, de politica de finantare si de politica de dividend.

b) Sursele proprii externe sunt constituite fie din majorarile de capital subscris de actionari vechi sau noi, fie din subventii si prime.

Acestea din urma se acorda intreprinderilor de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, in functie de anumite prioritati economice si sociale, cum ar fi: crearea de noi intreprinderi, crearea de locuri de munca, inovatii, economie de energie si materii prime, etc.

In cazul majorarilor de capital, nu sunt considerate surse de finantare decat aporturile in numerar sau in natura. Se exclud deci majorarile de capital social prin incorporarea de rezerve sau prin conversia de obligatiuni in actiuni.

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

In cele ce urmeaza ne vom opri la aporturile noi in numerar. Majorarea capitalului prin emisiunea de actiuni noi este hotarata de Adunarea Generala Extraordinara.

Pretul de emisiune al noilor actiuni se fixeaza tinand cont de cateva constrangeri legate de:

valoarea nominala si valoarea de piata a actiunilor vechi (valoarea nominala pretul de emisiune al noilor actiuni valoarea de piata);

politica de dividende urmata de intreprindere, stiut fiind ca investitorii vor dori sa achizitioneze titluri cu atat mai mult cu cat intreprinderea a distribuit regulat dividende;

performantele intreprinderii si profitul asteptat;

tipul de titluri emise (actiuni comune sau preferentiale);

conjunctura economica de ansamblu si mai ales situatia pietei financiare.

Majorarea capitalului social prin aporturi noi in numerar produce "efecte de diluare" cum ar fi:

scaderea valorii de piata a actiunilor societatii;

scaderea profitului net pe actiune (EPS);

scaderea puterii de vot pe care o confera fiecare actiune detinuta.

Pentru a atenua aceste efecte, in cazul noilor aporturi, actionarii vechi au cea ce se numeste drept preferential de subscriere sau de preemptiune (pre-emption right). Acesta da actionarilor existenti prima optiune de cumparare a actiunilor comune nou-emise, proportional cu numarul de actiuni vechi detinute. Actionarii vechi au acest drept numai daca este specificat in statutul societatii si-l pot exercita intr-un interval de timp determinat, stabilit de conducerea intreprinderii.

In aceasta perioada, ei pot cumpara actiuni noi platind doar pretul de emisiune, folosind drepturile de subscriere. Daca nu doresc sa subscrie la majorarea capitalului, isi pot vinde drepturile la bursa, obtinand in schimbul lor o suma egala cu pierderea de valoare a actiunilor.

Actionarii noi nu pot subscrie la majorarea de capital decat daca in perioada mentionata au existat actionari vechi care au renuntat la drepturile lor de subscriere. Ei vor plati pentru fiecare actiune noua pretul de emisiune plus un anumit numar de drepturi achizitionate de la actionarii vechi, care este egal cu raportul dintre numarul de actiuni vechi si numarul de actiuni noi. 

Dreptul de preemptiune are asadar un dublu rol: protejeaza pozitia de control a actionarilor vechi si ii acopera pe acestia impotriva diluarii valorii actiunilor lor (compenseaza pierderea de valoare pe care ei o suporta).

Dreptul de subscriere imbraca forma unui cupon, care se ataseaza fiecarei actiuni vechi. El este negociabil la bursa, daca si titlurile respective sunt cotate. Teoretic, el este egal cu diferenta dintre valoarea de piata a actiunilor vechi si valoarea de piata a actiunilor intreprinderii, dupa majorarea capitalului. Practic insa, fiind cotat la bursa ca orice activ financiar, pretul lui poate varia.

Pentru a determina valoarea teoretica de piata a unui drept de subscriere vom folosi urmatoarele notatii:

- VN = valoarea nominala a unei actiuni (capitalul social impartit la numarul de actiuni);

- VP = valoarea de piata a unei actiuni vechi (cursul bursier al actiunii inainte de majorarea capitalului);

- E = pretul de emisiune al unei actiuni noi (valoarea la care se emit actiunile noi);

- VP' = valoarea de piata a unei actiuni dupa majorarea capitalului;

- ds = VP - VP' = dreptul de subscriere;

- N = numarul de actiuni vechi;

- N' = numarul de actiuni noi;

- n =  = raportul dintre numarul de actiuni vechi si numarul de actiuni noi.

Asa cum am precizat, dreptul de subscriere este egal cu diferenta dintre valoarea de piata a unei actiuni vechi si valoarea de piata a unei actiuni dupa operatiunea de majorare:

ds = VP - VP'

Pentru a determina VP', vom folosi notiunea de capitalizare bursiera (Cb), care desemneaza valoarea de piata totala a actiunilor.

Cb = N x VP (inainte de majorarea capitalului);

Cb' = N x VP + N' x E (dupa majorarea capitalului)

,

ceea ce inseamna:

Exemplu:

Conducerea unei societati hotaraste majorarea capitalului social cu suma de 350 mil. lei, prin aporturi noi in numerar. Stiind ca numarul de actiuni vechi este de 80.000, valoarea de piata a unei actiuni inainte de majorare este 20.000 lei, iar pretul de emisiune al unei actiuni noi este 17.500 lei, sa se determine:

a) valoarea de piata a unei actiuni dupa majorarea capitalului;

b) dreptul de subscriere cuvenit vechiului actionar;

c) pretul platit de vechiul actionar si cel platit de noul actionar pentru o actiune noua.

Rezolvare:

a) Numarul de actiuni noi va fi:

Valoarea de piata a unei actiuni dupa majorare:

b) Dreptul de subscriere cuvenit vechiului actionar:

ds = VP - VP'= 20.000 - 19.500 = 500 lei

c) Vechiul actionar are urmatoarele posibilitati:

- daca doreste sa subscrie la cresterea capitalului, va plati pentru o actiune noua E = 17.500 lei. El va putea cumpara actiuni la acest pret, proportional cu numarul de actiuni vechi detinute:

 (pentru 4 actiuni vechi poate cumpara una noua)

- daca nu doreste sa subscrie la cresterea capitalului, va vinde la bursa drepturile de subscriere, pentru care va incasa o suma egala cu pierderea suferita din micsorarea valorii de piata a actiunilor sale.

Un actionar nou care doreste sa cumpere o actiune noua va trebui sa plateasca:

E + n x ds = 17.500 + 4 x 500 = 19.500 lei = VP'

El va cumpara cele 4 drepturi de subscriere de la bursa (vandute de actionarii vechi).

1.2.  Sursele imprumutate

a) Creditele bancare pe termen mediu si lung constituie o sursa importanta de finantare a intreprinderilor. Ele au o scadenta mai mare de un an. De obicei, se urmareste ca aceasta scadenta sa coincida cu durata de viata economica a investitiei ce va fi finantata. Astfel, rambursarea imprumutului si plata dobanzilor se vor face din fluxurile de numerar generate de activul finantat.

La angajarea unui astfel de imprumut, firma va trebui sa ia in calcul dobanda, garantiile cerute de creditor, modul si termenele de rambursare. Rata dobanzii poate fi fixa sau variabila (ajustata lunar, trimestrial sau semestrial).

Rambursarea creditului si plata dobanzilor se pot realiza in trei variante:

- rambursare prin rate constante;

- rambursare prin transe (amortizari) constante;

- rambursare integrala la sfarsitul perioadei de creditare.

Amortizarea imprumutului se calculeaza impartind valoarea acestuia la numarul de perioade de rambursare. De exemplu, daca rambursarea se face in rate anuale, se imparte valoarea creditului la numarul de ani, iar daca se ramburseaza in rate lunare, se imparte la numarul de luni (numarul de ani x 12 luni).

Rata imprumutului este egala cu amortizarea (transa) plus dobanda aferenta.

In cazul in care rambursarea se face in rate anuale (anuitati) constante si amortizari variabile, formula de calcul a anuitatii (A) este:

 ,

unde: C = valoarea imprumutului;

r_d = rata dobanzii anuale exprimata procentual;

n =numarul de ani in care se face rambursarea.

b) Imprumuturile din emisiunea de obligatiuni reprezinta contracte pe termen mediu sau lung, prin care beneficiarul imprumutului se obliga sa plateasca detinatorului obligatiunii transele si dobanzile la anumite date. Obligatiunile se deosebesc de imprumuturile pe termen mediu si lung prin aceea ca presupun o oferta publica si vanzarea catre investitori diferiti.

Deosebirile dintre obligatiuni si actiuni constau in modalitatea de remunerare (dividende pentru actiuni si dobanzi  pentru obligatiuni) si in faptul ca obligatiunile nu confera detinatorului putere de decizie in societatea emitenta.

Imprumutul obligatar este caracterizat de urmatoarele elemente: marimea acestuia, pretul de emisiune, dobanda, durata si modalitatea de rambursare.

Marimea imprumutului obligatar se stabileste atat in functie de nivelul investitiilor ce trebuie finantate, cat si de oferta de capital de pe piata financiara.

Pretul (valoarea) de emisiune poate fi egal, mai mic sau mai mare decat valoarea nominala. De asemenea, rambursarea se poate face la o valoare egala sau mai mare decat valoarea nominala.

Dobanda se calculeaza la valoarea nominala si se plateste periodic, la o data prestabilita, prin detasarea unui cupon din corpul obligatiunii.

Modalitatile de rambursare sunt identice cu cele ale imprumuturilor bancare pe termen lung:

- rambursare prin rate (anuitati) constante;

- rambursare prin transe (amortizari) constante;

- rambursare integrala la sfarsitul duratei.