Salariile medii nete - dinamici ale salariilor, ocuparea mainii de lucru

Salariile medii nete

Analiza unor indicatori precum ocuparea, salariile si somajul pun in evidenta faptul ca o anumita restructurare are deja loc in Romania, dar ca a pornit la momente diferite de timp in diferite ramuri; totusi, in ramurile dominate de regii autonome (actualele societati sau companii nationale) procesul de restructurare se afla abia la inceput, aceste ramuri constituindu-se intr-un grup protejat, favorizat, atat din punct de vedere al salariilor, cat si al ocuparii. Intr-o alta ordine de idei, politicile de control al salariilor sunt dificil de evaluat: ele au contribuit la o osificare a salariilor relative si nu au putut opri, pe de alta parte, cresterile salariilor nominale prin intermediul negocierilor colective. In acelasi timp, exista putine date care sa indice faptul ca presiunile din partea salariilor ar fi avut un impact semnificativ asupra inflatiei. Somajul inregistreaza valori mai mici decat in majoritatea celorlalte tari aflate in tranzitie si are unele dinamici pozitive: scaderea duratei medii si a ponderii grupurilor vulnerabile (femei, tineri), precum si o diminuare a numarului persoanelor subocupate. Totusi, luand in considerare dimensiunea restructurarii ce ramane inca de realizat, este greu de presupus ca numarul total al somerilor va inregistra descresteri in urmatorii ani. Oricum, dinamicile ce vor urma pe piata muncii vor depinde in mod crucial de modul cum guvernul va decide sa atace problema principala a industriei romanesti: regiile autonome si, in special, cele din sectorul de utilitati.

Figura urmatoare prezinta modificarile inregistrate in forta de munca si in ocuparea din Romania. Ea pune in evidenta unul dintre principalele rezultate ale perioadei de tranzitie, si anume declinul sectorului de stat (o scadere de circa 7 milioane persoane, de la 90,7% din ocuparea totala in 1994, la 28,8% in 2001), concomitent cu cresterea sectorului privat. Astfel, dezvoltarea cea mai rapida a sectorului privat s-a inregistrat in perioada 1994-1996, dar ea a fost determinata, in principal, de procesul de restituire a terenurilor agricole si nu de un proces de privatizare sau de aparitie a unui nou sector privat. Un argument in sprijinul acestei concluzii il constituie faptul ca, in 1998 spre exemplu, sectorul privat din industrie inregistra doar 13% din productie si numai 10% din numarul de salariati:

Forta de munca, in perioada 1993-2001

Lipsa restructurarii sectorului de stat, precum si incertitudinile legate de procesul de privatizare au determinat o "inghetare" a dezvoltarii sectorului privat (chiar un usor declin, in 1999), in anii premergatori alegerilor generale din 2000. Cresterea s-a reluat in 2001. Pe de alta parte, ocuparea in sectorul de stat a scazut intr-o maniera mai rapida, fapt ce a determinat cresterea numarului de someri. Pe de alta parte, populatia ocupata a cunoscut si ea un declin continuu, generand astfel o scadere a ratei de participare la forta de munca, catre niveluri considerate ca normale in economiile dezvoltate.

In comparatie cu celelalte tari aflate in tranzitie, o trasatura neobisnuita a reprezentat-o cresterea ratei de participare, in perioada 1994-1996, de la 70% la inceputul intervalului, la aproximativ 75%, la sfarsitul acestuia. In aceeasi perioada, in Bulgaria, rata de participare a scazut de la 82% la 74%, in Polonia de la 76% la 74%, in Cehia de la 86% la 80%, iar in Ungaria de la 83% la 74%. Cresterea inregistrata in Romania s-a datorat atat unei cresteri a fortei de munca, cat si unei scaderi a populatiei in varsta apta de munca. La randul ei, sporirea dimensiunii fortei de munca s-a datorat unei cresteri mai mari in numarul somerilor, in ciuda unei scaderi moderate a populatiei ocupate. Astfel, in 1996 de exemplu, somajul a crescut cu 600000, iar populatia ocupata a scazut cu numai 300000.

Totusi, dupa 1996, rata de participare a cunoscut un declin permanent, determinat de scaderile inregistrate atat in populatia ocupata, cat si in numarul somerilor (in cazul acestora din urma, pana la nivelul anului 2000). Nivelul actual este destul de apropiat de cel inregistrat in tarile dezvoltate, adica in jur de 65% si este evident mai mic decat cel din primii ani ai tranzitiei, ani caracterizati inca de puternice influente ale fostului sistem conform caruia fiecare individ era obligat sa aiba un loc de munca:

Rata de participare la forta de munca

* Pentru usurarea comparatiilor internationale, s-au utilizat grupele de virsta 15-64 de ani, atat pentru barbati, cat si pentru femei.

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica.

Dinamica populatiei ocupate pe sectoare de activitate pune in evidenta un proces masiv de restructurare aflat in curs de desfasurare. Populatia ocupata in industrie a scazut de exemplu cu mai mult de 40% in 2001, in comparatie cu 1993. In acelasi interval de timp, populatia ocupata in agricultura a crescut de la 28% din total la 37%; aceasta s-a datorat procesului de restituire a terenurilor agricole, dar si inexistentei altor alternative in gasirea unui loc de munca:

Populatia ocupata pe sectoare de activitate

Modificarile in structura populatiei ocupate sunt semnificative. O analiza mai de detaliu pune totusi in evidenta faptul ca declinul numarului de salariati din industrie a fost substantial mai mic decat scaderea productiei industriale, determinand astfel o cadere a productivitatii pe salariat in primii ani ai tranzitiei. Dupa 1997, scaderea numarului de salariati s-a accelerat, in vreme ce productia industriala a crescut, datorita politicilor expansioniste practicate in perioada respectiva; acest fapt a determinat o crestere de productivitate pana la nivelul anului 2000. Inceperea restructurarii unor regii autonome, precum si inchiderea unor societati comerciale a generat necesitatea unor concedieri masive in anul 2001, ceea ce a facut ca numarul salariatilor sa scada cu circa 500000. Diferenta fata de anii anteriori a constat in aceea ca ajustarile intervenite in forta de munca s-au datorat unor masuri luate la nivel macroeconomic, masuri ale caror efecte s-a incercat a fi minimizate prin introducerea sistemului de plati compensatorii si a unor facilitati oferite in cazul pornirii unor afaceri private. Tendinta generala insa s-a mentinut si in 2002: scaderea numarului de salariati a continuat sa ramana mai mica decat cea a productiei.

O imagine complet diferita se obtine atunci cand se ia in considerare numarul de ore lucrate. Astfel, datorita scaderii substantiale a acestuia, productivitatea orara era inca din 1999 mai mare decat in 1993. Din pacate, Comisia Nationala pentru Statistica (C.N.S.) nu mai urmareste indicatorul "numar de ore lucrate" si, drept urmare, ultimele date disponibile se refera la anul 2000:

Productivitatea orara in industrie

1993=100

Nota: * La 30.06.1998.

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica si calculele autorului.

Tabelul pune in evidenta faptul ca informatiile oferite de indicatorul productivitatea muncii depindintr-o masura cruciala de variabila folosita la numitor: numar de salariati sau, respectiv, numar de ore lucrate. Astfel, in 1996 - anul cel mai rau din acest punct de vedere - productivitatea pe salariat a fost cu 46% mai mica decat in 1993, in vreme ce productivitatea orara doar cu 23%.

Analiza pe baza numarului de ore lucrate are consecinte importante si asupra concluziilor referitoare la dinamica salariilor. Figura de mai jos prezinta salariile reale lunare si, respectiv, orare, calculate atat din punct de vedere al salariatului-consumator (prin utilizarea indicelui preturilor de consum), cat si al producatorilor (atunci cand se foloseste indicele preturilor de productie). Calculele sunt facute avand ca baza anul 1993, in scopul de a surprinde si modificarile intervenite in cursul lui 1994, atat in ceea ce priveste salariile (multe categorii de salariati au obtinut in cursul acestui an reactivarea unor drepturi banesti pe care le avusesera candva, dar care fusesera anulate de fostul regim), cat si numarul de ore lucrate (prin introducerea saptamanii de lucru de 5 zile).

Salariile reale lunare au inregistrat un declin substantial pana prin anii 1997-1998, urmat de o crestere moderata in 1999. In acelasi timp, salariile reale orare (in special cele calculate cu indicele preturilor de consum) au cunoscut cresteri semnificative. Dinamica diferita inregistrata de cei doi indici de preturi, in perioada 1994-1996, reflecta politica de liberalizare graduala a preturilor practicata in aceasta perioada:

Salariile reale in industrie

Cateva concluzii trebuie subliniate:

indicele salariilor reale de consum (calculat cu indicele preturilor de consum) a fost substantial mai mare decat indicele productiei industriale pe salariat, in perioada 1994-1997; intre 1998 si 2000 cei di indici au inregistrat aproximativ aceleasi valor, in vreme ce in 2001 si in 2002, indicele salariilor de consum a inregistrat valori inferioare celui al productivitatii pe salariat;

datorita evolutiei divergente in anumite perioade a celor doi indici de pret, salariile reale de productie (calculate cu indicele preturilor productiei industriale) au inregistrat dinamici diferite in comparatie cu salariile reale de consum: astfel, ele au fost destul de apropiate de productivitatea pe salariat in 1995, 1998-1999 si 2002;

cresterea salariilor reale in 2002 nu este in concordanta cu scaderea de productivitate din anul respectiv, fapt ce a determinat o accentuare a pierderilor inregistrate de sectorul intreprinderilor de stat;

evolutia convergenta a celor doi indici de pret din perioada 1997-1999 nu a continuat si in anii urmatori, respectiv 2000 si 2001, cand salariile reale de consum au crescut mai mult; aceeasi situatie se inregistrase si in primii ani ai tranzitiei, determinand o perceptie diferita a evolutiei salariilor reale din partea consumatorilor in comparatie cu cea a producatorilor;

in 2002, lucrurile au stat intrucatva diferit, in sensul ca salariile reale de productie au fost semnificativ mai mari decat cele de consum. Cu alte cuvinte, costurile reale cu mana de lucru - suportate de producatori - au crescut mai mult decat salariile reale la consumator;

salariile reale orare au inregistrat o evolutie diferita in comparatie cu cele lunare.

Metoda de control a salariului mediu a fost aplicata in perioada 1997-1999. In anul 2000, nu a mai fost introdus nici un tip de control al cresterilor salariale. Motivul probabil a fost acela ca anul respectiv a fost un an electoral, iar politica de control al salariilor este intotdeauna acceptata cu dificultate de catre populatie.

In anul 2001, sfera de cuprindere a controlului cresterilor salariale s-a limitat la regiile autonome si la societatile comerciale cu capital de stat care inregistrau pierderi; limita admisibila era calculata din nou pe baza salariului mediu, firmelor respective fiindu-le interzis sa majoreze salariul mediu din trimestrul IV al anului precedent cu mai mult de 75% din rata inflatiei.

In 2003, aria de cuprindere a fost din nou largita, aceasta incluzand institutiile bugetare, regiile si societatile sau companiile nationale, precum si 24 dintre societatile comerciale cu cele mai mari pierderi. S-a modificat si norma, in sensul ca, in anul respectiv, fondul total de salarii era cel aflat sub control. Astfel, acesta nu putea sa depaseasca o valoare de 4 ori mai mare decat fondul total inregistrat in trimestrul IV al anului precedent. In plus, Legea bugetului de stat prevedea ca, in 2003, salariile din institutiile publice nu vor putea fi indexate in functie de inflatia anticipata. Formularea respectiva este neclara, in sensul ca s-ar intelege ca o indexare in functie de rata efectiva a inflatiei (inflatia pe o perioada trecuta) ar fi totusi posibila, lucru care - mai mult ca sigur - nu a fost in intentia legiuitorului.

Independent insa de metoda aleasa, interventia administrativa a statului in acest domeniu creaza totusi unele conflicte intre obiectivele legate de controlul salariilor (inflatiei) si cele vizand asigurarea unei mai mari flexibilitati a angajarilor si separarilor. De aceea, sunt necesare unele ajustari ale normei impuse.

De cele mai multe ori, metoda aleasa - indiferent care dintre ele - a prevazut posibilitatea efectuarii unor ajustari in functie de rata inflatiei, in scopul evitarii unei caderi substantiale a salariilor reale. Intre 1996 si 2002 au fost emise 28 de hotarari de guvern referitoare la indexarea salariilor. Doua aspecte trebuie discutate in legatura cu ajustarea la inflatie. Primul dintre ele are in vedere dimensiunea coeficientului de ajustare, in vreme ce cel de-al doilea incearca sa lamureasca ce inflatie trebuie luata in considerare, cea trecuta (efectiv realizata) sau cea viitoare (prognozata sau anticipata).

De obicei, atunci cand o economie inregistreaza niveluri inalte, dar descrescatoare, ale inflatiei, indexarea este recomandabil a fi facuta in functie de inflatia anticipata. Bulgaria, Cehia, Ungaria si Romania au folosit, in diverse perioade de timp, aceasta metoda. Cand inflatia inregistreaza insa o volatilitate ridicata (fiind, de aceea, dificil de previzionat) sau atunci cand politicile macroeconomice sunt lipsite de credibilitate, este recomandabil a fi utilizate unele sisteme mixte. In Romania, a fost utilizat un astfel de sistem, de exemplu in anul 1999, cand sindicatele au avut dreptul de a cere o renegociere a coeficientului de indexare in functie de inflatia realizata. La momentul respectiv, decizia dovedea o anumita incoerenta; aceasta deoarece inflatia era descrescatoare, iar ajustarea la rata trecuta nu facea altceva decat sa introduca un anumit grad de inertie in sistem. In perioada 2001-2002, indexarea la inflatia anticipata a fost din nou utilizata. Mai mult, in 2002, perioada de ajustare a fost prelungita la un semestru, de la un trimestru sau ori de cate ori era necesar cum fusese pana atunci. Din considerente bugetare, indexarea nici nu s-a mai realizat in cursul ultimului trimestru al anului.

In ceea ce priveste marimea coeficientului de ajustare, acesta a fost, de regula, mai mic decat rata inflatiei si a fost determinat prin procesul de negocieri dintre patronat si sindicate.

Uneori, din dorinta de a introduce o anumita flexibilitate in sistemul de salarizare, firmelor le-a fost permisa si o ajustare a normei in functie de cresterea eficientei. Lucrurile s-au complicat insa cand s-a ajuns la necesitatea cuantificarii acestor cresteri. Astfel, de-a lungul perioadei supuse analizei, au fost luate in considerare mai multe variabile:

productivitatea muncii, calculata fie in unitati fizice, fie ca raport intre cifra de afaceri si numarul mediu de salariati (prezinta dezavantajul crearii unor stimulente de a creste productia fara a lua in considerare costul marginal implicat);

ponderea salariilor in costurile totale;

ponderea veniturilor obtinute din export in total venituri (prezinta dezavantajul ca arunca riscurile asociate volatilitatii cererii pentru exporturi asupra salariatilor);

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

raportul dintre profit si total salarii;

rata profitului, calculata ca raport intre profituri si cifra totala de afaceri (prezinta dezavantajul ca deplaseaza riscurile asupra salariatilor, creaza stimulente in favoarea decapitalizarii intreprinderilor si creaza o anumita inertie in ceea ce priveste ocuparea);

rata rentabilitatii, calculata ca raport intre profituri si costuri totale;

in anumite cazuri, s-au definit chiar variabile specifice doar unor anumite sectoare, cum ar fi metalurgia, rafinarea titeiului etc.

Doua au fost motivele pentru care s-a realizat aceasta analiza detaliata: primul dintre ele se refera la constientizarea detaliilor in care trebuie sa intre o politica de control al veniturilor, iar al doilea, ca prin prezentarea numeroaselor modificari efectuate de-a lungul timpului, sa se sugereze ineficienta unor astfel de masuri atunci cind sunt aplicate intr-un mediu economic caracterizat printr-o slaba disciplina financiara si prin incertitudini cu privire la viitoarele forme de proprietate. Modificarile frecvente determina si o erodare a credibilitatii acestei politici, precum si a autoritatilor care o implementeaza. Nu trebuie uitat nici faptul ca, in ultimele decenii de economie centralizata, in Romania, a fost aplicat un sistem relativ complex de salarizare - acordul global - astfel incat managerii societatilor cu capital de stat erau deja "antrenati" in a reusi sa descopere caile de ocolire a constrangerilor salariale aplicate de catre stat.

1 Dinamici ale salariilor

Figura anterioara permitea unele concluzii cu privire la dinamica salariilor reale. S-a vazut astfel ca salariile reale orare au inregistrat o dinamica diferita in comparatie cu cele lunare, datorita scaderii substantiale a numarului de ore lucrate. In plus, salariile reale aveau o semnificatie si dinamici diferite din punctul de vedere al consumatorului in comparatie cu cel al producatorului, datorita evolutiei divergente a celor doi indici de preturi.

Cresterile inregistrate de salariile nominale urmeaza un anumit tipar. Astfel, ele sunt semnificativ mai mari in prima jumatate a anului (perioada cand au loc negocierile individuale si colective) si mult mai mici in a doua jumatate, atunci cand eventualele influente se datoreaza, aproape in exclusivitate, indexarilor si compensarilor. Pana in 1996, modificarile preturilor par sa le preceada pe cele ale salariilor, in vreme ce dupa aceasta data lucrurile par a se inversa, cel putin pentru o anumita perioada. Se mai poate observa cu usurinta ca, in perioada 1994-1997, salariile au inregistrat o variabilitate mai mare decat preturile, in vreme ce intre 1998-2001 situatia s-a prezentat invers. Astfel, abaterile standard ale modificarilor trimestriale ale preturilor si salariilor au fost 10,2 si, respectiv, 19,4 in prima perioada si 13,4 si 7,7 in cea de a doua.

Modificarile trimestriale ale preturilor si salariilor nominale

Informatii valoroase referitoare la influenta dinamicilor de pe piata muncii asupra inflatiei pot fi obtinute din analiza costului unitar real cu mana de lucru (CUML). In tabelul de mai jos, CUML este definit ca raport intre salariul real orar calculat cu preturile de productie si productivitatea orara. Este usor de identificat relatia dintre productivitatea muncii si rata inflatiei, mai ales atunci cand costurile cu mana de lucru reprezinta o proportie semnificativa din total costuri si in ipoteza ca aceste costuri au o influenta substantiala asupra preturilor de productie. Inflatia va fi mai mica, atunci cand productivitatea va fi mai mare, data fiind cresterea salariilor. De obicei, modificarea costurilor unitare cu mana de lucru este asociata cu modificari de acelasi sens ale inflatiei. Tabelul urmator prezinta o descompunere a CUML:

Descompunerea costului unitar cu mana de lucru din industrie, calculat pe baze orare

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica si calculele autorului.

Costurile cu mana de lucru sunt exprimate ca produsul dintre salariul orar la consumator inmultit cu raportul dintre preturile de consum si cele de productie si impartit la productivitatea orara. Tabelul pune in evidenta faptul ca CUML au crescut in 1994, 1996-1997 si 1999. Factorii care au determinat aceste cresteri au fost totusi diferiti: cresterea salariilor reale si scaderea de productivitate (determinata, la randul ei, de scaderea productiei) in 1994, la care in 1996 s-a mai adaugat si cresterea mai mare a preturilor de consum in comparatie cu cele de productie; acesta din urma a fost singurul factor responsabil pentru cresterea CUML din 1997, in vreme ce in 1999 singura influenta s-a datorat cresterii salariilor orare. Pe de alta parte, majorarea mult mai mare, inregistrata in primii ani ai tranzitiei (1994-1995), a preturilor de productie in comparatie cu cele de consum a avut un efect de moderare a cresterilor CUML.

Cresterea substantiala a salariilor orare reale, inregistrata in 1999 (aproximativ egala cu cea din 1994, dar care se datorase reducerii saptamanii de lucru), sugereaza existenta, la acel moment, a unor presiuni semnificative asupra preturilor (presiuni care au fost insa amanate pana dupa alegerile din 2000) si ridica serioase semne de intrebare in legatura cu eficienta politicilor de control al salariilor.

Anul electoral 2000 prezinta o imagine idilica: cresteri ale salariilor reale orare, o crestere si mai mare a productivitatii orare (determinata de cresterea productiei), precum si o majorare intr-un ritm mai rapid a indicelui preturilor de productie in comparatie cu indicele preturilor de consum.

Din pacate, dupa cum am mentionat si mai inainte, C.N.S. nu mai inregistreaza numarul de ore lucrate. Din aceasta cauza, salariile si productivitatea pe baze orare nu mai pot fi calculate incepand cu anul 2001, fapt care constituie o pierdere importanta in intelegerea fenomenelor de pe piata muncii.

Pentru a dispune totusi si de date mai recente, tabelul de mai jos rezuma modificarile CUML calculat insa pe baza salariilor si a productivitatii lunare:

Descompunerea costului unitar cu mana de lucru din industrie, calculat pe baze lunare

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica si calculele autorului.

Tabelul pune in evidenta o crestere substantiala a CUML in 2002, determinata de scaderea productivitatii (generata, la randul ei de scaderea productiei), de cresterea mai mare a preturilor de consum in raport cu cele de productie, precum si de o crestere moderata a salariilor reale la consumator. Rezultatele obtinute sugereaza insa ca modificarile intervenite in CUML nu sunt o cauza majora a inflatiei in Romania. Astfel, spre exemplu, in 2001, CUML a scazut cu 21%, in vreme ce inflatia a inregistrat 154,8% (cu mult peste nivelul anului anterior, adica 38,8%), in vreme ce, in 202, CUML a crescut cu 34%, iar inflatia a scazut la 59%. La fel de adevarat este si faptul ca - chiar daca nu au o influenta decisiva asupra inflatiei - CUML afecteaza intr-o mare masura competitivitatea produselor romanesti. Tabelul urmator realizeaza o sinteza a modificarilor CUML calculate pe baze orare si, respectiv, lunare si a modificarilor inregistrate de indicii preturilor de consum si, respectiv, de productie.

Modificarile preturilor si ale costurilor unitare cu mana de lucru

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica si calculele autorului.

Variatiile inregistrate de CUML si de factorii lor de influenta se datoreaza, probabil, politicilor economice practicate in aceasta perioada, politici vizand doar obiective pe termen scurt si care s-au materializat in frecventele modificari ale tipului de control al salariilor, in liberalizarea graduala a preturilor, lipsa restructurarii industriale etc.

Tabelul urmator prezinta dinamicile salariilor relative, in perioada 1990-1998. La sfarsitul acestei perioade, salariile cele mai mari se inregistrau in sectorul bancar, titei si gaze naturale, energie electrica, extractia carbunelui, posta si telecomunicatii, metalurgie, transporturi si chimie. Cu exceptia sectorului bancar, acestea erau sectoarele cu cele mai mari salarii si la inceputul perioadei de tranzitie, ceea ce arata ca, din acest punct de vedere, nu s-a intamplat nici o modificare in structura salariilor relative. Mai mult decat atat, diferentele existente intre aceste ramuri si celelalte au crescut: industria extractiva si-a sporit distanta fata de media pe economie cu 27 de puncte procentuale, energia electrica cu 49, iar posta si telecomunicatiile cu 64. Abaterea standard a diferentelor de salarii inter-ramuri a crescut de circa trei ori, in aceasta perioada de timp, de la 16,2 in 1994 la 48,9 in 2002. In acelasi timp, sectoarele cu salariile cele mai mici in perioada comunista au inregistrat scaderi in comparatie cu media pe economie.

In acest punct, se poate face o comparatie cu teoria liderului de pret, teorie care incearca sa explice comportamentul unor firme aflate pe o piata de tip oligopol. In acest sens, putem sa apreciem ca sus-mentionatele ramuri se comporta ca niste adevarati "lideri de salarii"; au fost nu putine situatiile cand - folosind un tip de analiza apropiat de legislatia de protectie a concurentei - am fi putut banui ca aceste ramuri actioneaza ca un cartel, deci ca s-au inteles intre ele ca printr-o actiune concertata sa obtina de la guvern majorarile de salarii dorite. Atunci cand isi formuleaza revendicarile salariale, ramurile mentionate se raporteaza una la cealalta si nicidecum la media pe economie. Protestele lor, fie ele simple amenintari sau chiar sub forma de greve, s-au inlantuit la scurte perioade de timp unul dupa celalalt, daca nu au fost chiar simultane. Cand una dintre ele reusea sa obtina o majorare de salarii, era aproape cert ca celelalte vor solicita imediat acelasi lucru.

Evolutia diferentelor de salarii inter-ramuri

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica si calculele autorului.

Datele din tabel arata ca ramurile favorizate pe vremea comunismului - adica cele producatoare de mijloace de productie in comparatie cu cele producatoare de bunuri de consum sau servicii - continua sa fie favorizate si in prezent. In ciuda faptului ca statul continua sa fie proprietarul majoritar, el nu a intervenit in nici un fel pentru a modifica structurile salariale, pastrand nealterate stimulentele fortei de munca de a se angaja in anumite ramuri si determinand prin aceasta o alocare ne-economica a resurselor. Interventiile sales-au limitat la o politica inefectiva de control al cresterilor salariale si de indexari mai mult sau mai putin periodice. In acelasi timp, cresterile salariale mai rapide din ramurile favorizate aveau loc cu ocazia negocierilor contractelor colective si individuale. Constientizand uneori acest lucru, autoritatile s-au vazut nevoite sa acorde indexari suplimentare pentru institutiile bugetare, menite a mai corecta cate ceva din diferentele construite in timp.

Nu este lipsit de importanta a observa ca ramurile mentionate sunt dominate de mari regii autonome. Extractia carbunelui, a petrolului, energia, transporturile, posta si telecomunicatiile sunt exemple clare in acest sens. Comportamentul regiilor este, in mod evident, diferit de cel al societatilor comerciale. Regiile nu urmau a fi privatizate, nu urmareau maximizarea profitului drept obiectiv principal si nu erau preocupate de amenintarea concurentei, ele fiind, de cele mai multe ori, monopoluri, fie legale, fie naturale. Din toate aceste motive, regiile s-au aflat intotdeauna in pozitii puternice in momentele de desfasurare a unor negocieri. Cel mai bun exemplu in acest sens il constituie posta si telecomunicatiile. Astfel, in 1994, salariile din aceasta ramura se aflau cu 12 puncte procentuale sub media pe economie, pentru ca - in urma crearii a doua puternice regii (Posta Romana si Romtelecom) - ele sa creasca mult mai repede si sa ajunga sa fie cu 53% mai mari decat media, in 2002.

2 Ocuparea mainii de lucru

Structura populatiei ocupate a inregistrat modificari semnificative dupa 1993, atat din punct de vedere al tipurilor de proprietate, cat si pe ramuri. Ca o caracteristica generala, numarul populatiei ocupate in sectorul de stat si in industrie a scazut substantial, in vreme ce cel din comert si servicii a crescut. Ponderea celor ocupati in agricultura a crescut de la 28% in 1993, la circa 37% in 2001. Aceste ajustari sunt sintetizate in tabelul urmator:

Populatia ocupata, pe tipuri de proprietate si pe principalele ramuri

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica.

Scaderea cea mai importanta (-75%) s-a inregistrat in industria de stat, acolo unde numarul celor ocupati era mai mic cu 3 milioane in 2001 in comparatie cu 1993. Din acest punct de vedere, se poate aprecia ca exista un oarecare proces de restructurare deja in curs de desfasurare, in industria de stat. Acest proces a inceput relativ timid in 1994 si 1995 (-4% in comparatie cu anul precedent si, respectiv, -7%), s-a accelerat in 1996 si 1997 (-16% in fiecare din cei doi ani), a incetinit in 1998 si 1999 (-12% si, respectiv, -14%) si a atins un maxim in 2001 (-43%). Accelerarea inregistrata in 1996 poate fi - cel putin partial - atribuita metodei de control al salariilor practicata in anul respectiv, adica un control pe fondul total. Pe de alta parte, in 1997, evolutia convergenta a celor doi indici de preturi i-a pus pe managerii intreprinderilor, pentru prima oara, in situatia de a fi confruntati cu obligatia de a opta intre salarii, profituri si ocupare. Aceasta evolutie sugereaza ca, initial, atunci cand au trebuit sa faca fata unui soc al cererii, intreprinderile au recurs la reducerea numarului de noi angajari, in vreme ce diminuarea numarului de salariati s-a datorat aproape in exclusivitate pensionarilor. In acelasi timp, numarul de ore de lucru s-a diminuat substantial. Diminuarea numarului de salariati prin recurgerea la concedieri a constituit o metoda la care s-a apelat mult mai tarziu.

Sigur ca, totusi, exista mari deosebiri in ceea ce priveste evolutia populatiei ocupate intre ramurile economiei nationale, in ciuda faptului ca declinul productiei realizate este destul de omogen. Aceasta observatie conduce la concluzia ca scaderea numarului populatiei ocupate nu are o legatura directa cu scaderea volumului de productie. Tabelul urmator calculeaza un coeficient de ajustare a fortei de munca, ca raport intre modificarea populatiei ocupate si modificarea productiei:

Coeficientul de ajustare a fortei de munca

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica si calculele autorului.

Evolutiile productiei si, respectiv, ocuparii dintr-o ramura sau alta sunt apropiate atunci cand coeficientul de ajustare este apropiat de 100. Rezultatele de mai sus pun in lumina existenta mai multor grupuri de ramuri:

ramurile unde declinul productiei este aproximativ egal cu cel al numarului de angajati (pielarie si incaltaminte, masini si echipamente); aceasta evolutie sugereaza ca, in aceste cazuri, scaderea productiei a constituit cauza principala a scaderii numarului de salariati:

ramurile favorizate (energie electrica, metalurgie, extractia si prelucrarea titeiului), unde numarul de salariati a scazut mult mai putin decat productia sau - cazul industriei petrolului - chiar a crescut. Colapsul rezultant al productivitatii a fost insa asociat, in mod paradoxal, de majorarea distantei dintre salariile acestor ramuri si restul ramurilor din economie;

in fine, exista si ramuri in care productia a scazut, dar mai putin decat scaderea numarului de salariati (masini si echipamente, mijloace de transport).

Aceste rezultate confirma concluziile obtinute in sectiunea referitoare la salarii. Exista in economia romaneasca un grup de ramuri favorizate, care au reusit, in aceasta perioada, sa sporeasca numarul de salariati si salariile reale, in ciuda unor scaderi substantiale ale productiei realizate; aceasta s-a datorat unor politici incoerente (sau inexistente) atat la nivel micro, cat si macroeconomic.

Dinamicile inregistrate in sectorul privat au o importanta covarsitoare in succesul reformei economice. Tabelul 8 arata astfel ca, in 1997, aproximativ 57% din ocuparea totala a fortei de munca se realiza in sectorul privat. Aceasta cifra devine totusi mai putin relevanta atunci cand vom adauga ca 60% din ocuparea din sectorul privat era inregistrata in agricultura. Daca am efectua aceeasi analiza, insa pe baza numarului de salariati (fapt care ar elimina, in mare masura, influenta agriculturii), rezultatele ar fi intrucatva diferite:

Ponderea sectorului privat in numarul total de salariati

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica.

Se observa ca, in acest caz, eventualele concluzii sunt cu totul altele: numai 28,4% din numarul total de salariati apartinea sectorului privat, in anul 2001. Cresteri semnificative s-au inregistrat in perioada 1998-1999 (probabil datorita declinului accelerat al numarului populatiei ocupate in sectorul de stat, fapt de natura a explica relativa stabilitate a numarului de someri din perioada respectiva) si in 2001, in vreme ce anul electoral 2000 a inregistrat o constanta relativa sau, chiar, surprinzatoare scaderi, in anumite ramuri.