Riscul sanctionarii castigatorilor

Riscul sanctionarii castigatorilor

O parte dintre economistii contemporani manifesta o atitudine critica fata de puterea economica detinuta de firmele mari si subliniaza rolul activ al agentilor economici care, in loc sa accepte un ansamblu de conditii prestabilite, le modifica in favoarea lor. Acestia recunosc ca intreprinderile detin puterea de a exploata imperfectiunile pietelor si de a diminua - si chiar a suspenda - jocul concurential in favoarea lor si in detrimentul concurentilor actuali sau potentiali. Unul dintre cei mai ferventi aparatori ai acestei idei a fost J. S. Bain (1956), reprezentant al "curentului structuralist" al "Scolii economice de la Harvard". El a elaborat "teoria barierelor la intrare" in cadrul careia explica absenta intrarilor de noi firme pe pietele in care preturile sunt mai mari decat costurile medii de productie (in mod normal aceasta ar trebui sa provoace intrari in ramura a noi firme din cauza posibilitatilor de castig evidente - pret de vanzare>cost mediu de productie). El a presupus ca firmele care doresc sa intre pe piata sunt in pozitie dezavantajata fata de cele care sunt stabilite deja pe piata - cele din urma dispunand de avantaje in costuri absolute, de economii de scara sau avantaje survenite din diferentierea gamei de produse. Bain identifica astfel patru tipuri de bariere la intrare: avantaje absolute detinute de intreprinderile deja existente pe piata, diferentierea produselor, economiile de scara si excluziunile legale care impiedica mobilitatea intreprinderilor. Abordarea lui J.S. Bain, care a avut o influenta marcanta asupra politicii concurentiale a Statelor Unite ale Americii in anii '60-'70, precum si asupra unui numar mare de economisti ai "Scolii de la Harvard", ne sugereaza ideea conform careia concentrarea industriala (cresterea dimensiunilor intreprinderii) antreneaza unele forme de comportament (exercitarea puterii pe piata, folosirea unor tactici de concurenta neloiala etc.) care afecteaza performantele economice. Astfel, devine necesara interventia politicii concurentiale in sensul pastrarii structurilor concurentiale atunci cand se atinge un anumit nivel de concentrare.

Alti economisti, care au criticat vehement tendinta firmelor de a-si impune propriul joc pe piata prin diferite metode (legale sau mai putin legale), au fost institutionalistii F. Perroux si J. Lhomme (1964), reprezentanti ai scolii sociologice franceze. Ei au studiat puterea economica si asimetria dintre firmele dominante si concurentele lor. Acesti doi autori isi propun introducerea fenomenelor de putere si asimetrie in relatiile industriale. Ei sunt de parere ca, adesea, unii agentii economici, recurgand la diferite forme de concentrari si asocieri, creeaza asimetrii in interiorul pietelor, astfel creandu-se "efectul de dominatie".

Spre deosebire de economistii curentului structuralist al Scolii de la Harvard, reprezentantii celuilalt curent, "Scoala de la Chicago si UCLA", apeleaza la un argument mult mai complex, examinand problemele legate de concurenta pe piata din mai multe puncte de vedere. Astfel, economistii Scolii de la Chicago, infirma necesitatea interventiei statului in economie prin politici concurentiale si favorizeaza introducerea obiectivelor de "eficienta economica" si a noilor metode de percepere a dinamicii concurentiale care faciliteaza justificarea situatiilor in care exista monopolurir. Cresterea dimensiunilor intreprinderilor, precum si fenomenele de concentrare economica, sunt percepute drept consecinte ale adaptarii intreprinderilor la constrangerile dictate de mediul economic modern.

Prin urmare, schimbarile care au loc in mediul economic sunt determinante de procesul de concentrare pe piete. In acest caz, concurenta nu mai este automat asociata, ca inainte, celei mai bune performante economice. Astfel, daca progresul este intotdeauna asociat pietei, optimul nu trece intotdeauna prin situatia de "concurenta pura si perfecta", ci mai curand, printr-o adaptare adecvata a firmei si a organizarii acesteia mediului sau, care prin natura sa schimbatoare este imperfect. In acest context se observa influenta neoinstitutionalistului american, laureat al Premiului Nobel in economie, R. H. Coase, pentru care optiunile institutionale nu se limiteaza numai la piata si la influenta statala, organizarea activitatii economice in interiorul firmei putand ameliora eficacitatea economica, deci, in consecinta, bunastarea consumatorului. Acest fenomen devine evident cand este vorba de integrarea verticala a unei firme, situatie in care firma integrata se substituie pietei, internalizeaza piata, cu scopul de a diminua costurile de tranzactie. Asadar, in opinia economistilor scolii de la Chicago, politica concurentiala nu trebuie sa insiste atat asupra structurii pietei, cat asupra bilantului economic care va rezulta din compararea efectelor anticoncurentiale si a castigurilor de eficacitate care vor rezulta din integrarea corporativa.

Atitudinea favorabila fata de concentrarile economice s-a impus in anii '70 si '80 prin influenta crescanda a scolii de la Chicago. Economistii acestei scoli - R. Posner, L. Stigler, H. Demsetz critica formula utilizata de structuralisti: "concentrare = monopol = pret ridicat".In opinia lor, structurile reale ale pietei, indiferent de nivelul de concentrare economica, sunt asociate formei celei mai economice de organizare si de alocare a resurselor, iar pozitiile dominante ale intreprinderilor reflecta eficacitatea lor superioara si nu exercitarea puterii pe piata sau existenta barierelor la intrare pe piata. Puterea de monopol este generata de performantele economice superioare ale firmei. Prin urmare, "nucleul dur" al scolii de la Chicago ramane cu convingerea ca, in momentul in care nu are bariere institutionale, concurenta garanteaza prin ea insasi progresul social, lasand sa prospere cei mai apti. Astfel, reactionand negativ la cresterea segmentelor de piata detinute de intreprinderi, dreptul concurential ar provoca o rezistenta corporativa la diminuarea costurilor si a ameliorarii capacitatii de producere, constrangand intreprinderile performante.

Din cele expuse mai sus, rezulta ca, conceptul de concurenta a deviat de la "absolutul concurential" care coincide cu situatia de piata caracterizata de prezenta unui numar mare de ofertanti independenti (conditia de atomicitate). In acest context conceptul de piata concurentiala a fost inlocuit cu conceptul de piata contestabila. Acest concept a fost elaborat, pentru prima data, de economistul american, reprezentat al Scolii de la Chicago, W. Baumol, conform caruia, piata contestabila este piata care verifica urmatoarele doua conditii

conditia lui Stigler (1982), conform careia absenta barierelor la intrare este determinata de similaritatea conditiilor de costuri pentru firmele deja stabilite dar si pentru concurentii potentiali;

situatia in care concurentii potentiali au posibilitatea de a intra si a iesi de pe piata fara costuri irecuperabile.

Prin urmare, piata contestabila este o piata concurentiala care "absoarbe" monopolul. Prin elaborarea conceptului de piata contestabila, intr-un fel, s-a dorit schimbarea atitudinii negative fata de monopoluri. Prin urmare, s-a convenit ca existenta monopolurilor pe diferite piete nu este neaparat un fenomen negativ, cu conditia ca aceste monopoluri sa nu ridica bariere de intrare in ramura pentru a-si mentine in mod artificial pozitia de monopol. In acelasi timp, procesul concurential este evaluat in functie de rolul concurentei potentiale, analiza structurilor pietei cedand locul studierii posibilitatilor de intrare si iesire. Concentrarea industriala, adica absenta concurentei, nu este incompatibila cu contestabilitatea pietelor; este suficient de a determina daca concurenta este posibila, dar nu ca ea exista din cauza posibilitatii de intrare a unui concurent, care are un efect disciplinar asupra intreprinderilor dominante, care vor fi obligate sa fixeze preturi ce coincid cu costurile marginale de productie pentru a evita intrarea in ramura a concurentilor potentiali. Optimul economic pe pietele cu concurenta pura si perfecta este, deci, generalizat la ansamblul situatiilor concrete de piata.

Prin urmare, cel de-al doilea curent justifica atenuarea politicilor concurentiale in ceea ce priveste concentrarea economica. In acest context, sunt lansate idei hotaratoare: pe de o parte, politica concurentiala trebuie sa fie orientata spre obiective de eficacitate, ceea ce implica suspendarea aplicarii ei, sau, cel putin, de includere a unui bilant economic; pe de alta parte, analiza efectelor asupra concurentei trebuie sa ia in consideratie contestabilitatea pietelor.

In anii '90, totusi, se remarca o oarecare schimbare de directie, nelinistea publica orientandu-se in favoarea revitalizarii legislatiei antimonopol. De fapt, politica "laisser faire"-ului a anilor '80 si abordarea structuralista a anilor '60 constituie doua pozitii extreme, incepand cu care teoreticienii si practicienii cauta sa elaboreze o abordare mai nuantata, mai pragmatica a structurilor pietelor, reflectata prin evaluarea de la caz la caz a conditiilor concurentiale.

Cei mai multi economisti europeni analizeaza concurenta din perspectiva efectelor sale asupra alocarii resurselor, determinand cel mai ridicat nivel de bunastare economica, ignorandu-se aici distributia veniturilor. Microeconomia statica sprijina aceasta perspectiva. In statica comparativa insa pot fi identificate compromisuri intre dominarea pietei si eficienta, in prezenta economiilor de scara (Pelkmans, 2001).

Obiectiile fundamentale fata de stimulentele politicii concurentiale construite pe aceasta perspectiva pornesc de la ideea ca, in esenta, concurenta este propulsata de recompensele pietei pentru a fi mai bun, mai ieftin sau mai original decat concurentii. Efectul direct consta in cresterea cotei de piata si a profiturilor, iar daca succesul este durabil, conduce la dominarea pietei. Temerea ca strategiile concurentiale ale firmei dominante ar putea fi prea usor considerate ca abuzive, si ca, implicit, politica impotriva puterii de piata ar putea penaliza "castigatorul" eficient submineaza motivele ulterioare ale firmelor mari de a concura, si, in consecinta, chiar procesul concurential pe care ar trebui sa-l intretina.

Uneori, se argumenteaza ca monopolurile, avand imunitate crescuta fata de presiunile concurentiale, nu vor avea stimulentul adecvat pentru a minimiza costurile si imbunatati calitatea tehnologica. Mai mult decat atat, resursele pot fi irosite in tentativa de a obtine o pozitie de monopol. Totusi, un contraargument ce a fost avansat este acela ca un anumit grad de putere de monopol este necesar pentru a castiga profituri mai ridicate cu scopul de a crea stimulente pentru inovatii. Literatura economica de tip "laissez-faire" puncteaza si mai clar aceasta idee, bazandu-si argumentatia pe imposibilitatea existentei pe termen lung a "castigatorilor", a monopolurilor si cartelurilor, datorita dinamicii tehnologice, a inovarii, a noilor intrari sau a erodarii eficientei firmelor dominante. Lentoarea indusa de profiturile ridicate muncii si inovarii, remuneratia ridicata a factorilor de productie, constituie stimulentele ca ceilalti actori pe piata sa conteste puterea de piata.

Consecinta ar fi ca politica antimonopol, bazata pe legi formulate de politicieni si executata de birocrati,  nu este dezirabila, cu anumite exceptii (e.g. "monopolul natural"). Chiar daca teoretic se accepta faptul ca controlul abuzurilor de pozitie dominanta nu trebuie sa sufoce dinamica concurentei pe termen lung, in practica concluzia noastra nu este larg acceptata.