Reguli cu privire la explicarea faptelor sociale

Reguli cu privire la explicarea faptelor sociale

Constituirea speciilor sociale este, inainte de toate, un mod de a grupa faptele pentru a fi mai usor interpretate; morfologia sociala este un drum deschis catre partea cu adevarat explicativa a stiintei. Care este metoda sa proprie ?

Majoritatea sociologilor crede ca a inteles fenomenele sociale de indata ce au fost evidentiate utilitatea si rolul jucat de ele. Problema este pusa ca si cind ele n-ar exista decit pentru acest rol si n-ar avea alta cauza determinanta decit sentimentul, clar sau confuz, al serviciilor pe care trebuie sa le indeplineasca. De aceea, se crede ca, imediat ce a fost scoasa in relief realitatea acestor servicii si s-a aratat ce utilitate sociala satisfac, s-a spus tot ce este necesar pentru a le face cunoscute. Astfel, Comte reduce toata capacitatea de a progresa a speciei omenesti la o tendinta fundamentala "care impinge in mod direct omul sa amelioreze mereu, sub toate raporturile, conditia sa'1. Dl Spencer, de asemenea, o reduce la cautarea unei fericiri mai mari. in virtutea acestui principiu, el explica formarea societatii prin avantajele care rezulta din cooperare, institu-tia guvernarii prin utilitatea reglarii cooperarii militare2, transformarile prin care a trecut familia prin nevoia tot mai mare de a impaca interesele parintilor, ale copiilor si ale societatii.

Aceasta metoda confunda doua probleme foarte diferite. A arata la ce serveste un fapt nu inseamna a explica cum s-a nascut, nici in ce fel este ceea ce este. E adevarat ca nevoile pe care le satisface presupun proprietatile specifice care-l caracterizeaza, dar acestea nu-l creeaza. Necesitatea unor lucruri nu poate face ca ele sa fie de un fel sau altul; deci nu aceasta necesitate le scoate din neant si le da fiinta. Ele isi datoreaza existenta unor cauze de alt tip. Sentimentul utilitatii lor ne poate face chiar sa vedem cum actioneaza aceste cauze si sa urmarim efectele lor. Aceasta afirmatie este evidenta atit timp cit e vorba despre fenomene materiale sau chiar psihologice. Ea n-ar fi negata nici in sociologie, daca faptele sociale, din cauza extremei lor imaterialitati, nu ne-ar parea, pe nedrept, lipsite de orice realitate. Fiindca sint privite doar ca niste combinatii pur mentale, se asteapta ca ele sa se produca de la sine, imediat ce le gindesti, mai ales daca le gasesti utile. Si totusi, deoarece fiecare dintre ele este o forta superioara individului, fiindca au o natura proprie, pentru a le da fiinta, nu e suficient sa o doresti, nici sa o vrei. Mai sint necesare forte capabile sa produca aceasta forta determinata, naturi capabile sa produca aceasta natura speciala. Numai cu aceasta conditie faptul social va fi posibil. Pentru a anima sufletul insitutiei familiale acolo unde el este inert, nu ajunge ca toata lumea sa-i inteleaga avantajele; trebuie sa declansam direct cauzele care, doar ele, sint susceptibile sa-1 anime. Pentru a da unui guvern autoritatea necesara, nu ajunge sa-i intelegi necesitatea; trebuie sa te adresezi surselor de autoritate, adica sa constitui traditii, un spirit comun etc.; pentru aceasta trebuie sa te urci si mai sus in lantul cauzelor si efectelor, pina cind gasesti un punct in care actiunea omului poate fi inserata eficace.

Dualitatea acestor doua categorii de cercetari este evi-dentiata prin aceea ca un fapt poate exista fara sa serveasca la nimic: fie ca n-a fost niciodata potrivit vreunui scop vital, fie ca, dupa ce a fost util, si-a pierdut orice utilitate, urmind sa existe in virtutea traditiei. Exista, intr-adevar, mai multe elemente supravietuitoare in societate decit in organism. Sint chiar cazuri in care fie o practica, fie o institutie sociala isi schimba functiile fSra sa-si schimbe natura. Regula is pater est quem justae nuptiae declarant a ramas materialmente si in codul nostru, la fel ca in vechiul drept roman. Daca in acele vremuri apara drepturile de proprietate ale tatalui asupra copiilor proveniti de la sotia legitima, astazi ea ocroteste mai curind drepturile copiilor. Juramintul a fost la inceput o forma de proba judecatoreasca pentru a deveni o forma solemna si impresionanta a martu-riei. Dogmele crestinismului nu s-au schimbat de veacuri, dar rolul pe care ele il joaca in societatile noastre moderne nu mai este acelasi ca in Evul mediu. Tot astfel, termenii servesc la exprimarea unor idei noi fSra ca grafic sa se schimbe. Iata o afirmatie adevarata in sociologie ca si in biologie : organul este independent de functie; adica, desi ramine acelasi, el poate servi la diferite scopuri. Asadar, cauzele existentei sale sint independente de utilizarile sale.

N-am vrea sa se inteleaga de aici ca inclinatiile, nevoile si dorintele oamenilor nu intervin niciodata in mod activ in evolutia sociala. Dimpotriva, urmarind felul in care actioneaza asupra conditiilor de care depinde un fapt, vedem ca dispozitiile, nevoile si dorintele ii grabesc sau ii opresc dezvoltarea. Fiindca ele nu pot, in nici un caz, sa faca ceva din nimic, insasi interventia lor, oricare i-ar fi efectele, nu poate sa aiba loc decit in virtutea unor cauze eficiente. intr-adevar, o dispozitie nu poate contribui, nici macar intr-o mica masura, la producerea unui fenomen nou, decit daca ea insasi este nou aparuta, fie pe de-a intregul, fie prin transformarea unei tendinte anterioare. Numai daca admitem o armonie divina prestabilita, se poate conchide ca, de la origine, omul ar purta in stare virtuala, dar gata sa se activeze circumstantial, toate tendintele aparute in sirul evolutiei. insa o dispozitie este de asemenea un lucru, deci nu poate nici sa se constituie, nici sa se modifice doar prin faptul ca noi consideram aceasta util. Este o forta care are natura sa proprie; pentru ca natura aceasta sa fie activata sau anihilata, nu e suficient ca noi sa o gasim in avantajul nostru. Pentru a determina asemenea schimbari, trebuie sa actioneze cauze care sa le implice in mod fizic.

De exemplu, am explicat dezvoltarea constanta a divi-ziunii sociale a muncii aratind ca ea este necesara pentru ca omul sa se poata mentine in conditiile noi de existenta aparute pe masura ce inainteaza in istorie; am atribuit acestei dispozitii, numita destul de nepotrivit "instinct de conservare', un rol important in argumentatia noastra. Dar, in primul rind, nu ar putea explica numai ea diviziunea, nici chiar cea mai rudimentara. Caci ea nu poate produce nimic daca conditiile de care depinde acest fenomen nu sint deja indeplinite, adica daca diferentierile individuale nu s-au realizat suficient ca urmare a indeterminarii progresive a constiintei comune si a influentelor ereditare3. Ba chiar trebuia ca diviziunea muncii sa fi inceput deja sa existe pentru ca utilitatea ei sa fie constatata si trebuinta sa-i fie resimtita; doar augmentarea diferentierilor individuale, care implica o mai mare diversitate de gusturi si de aptitudini, putea sa produca in mod necesar acest prim rezultat. in plus, nu de la sine si fara vreo cauza instinctul de conservare a dat viata acestui prim germene de specializare. Daca el s-a orientat si ne-a orientat pe aceasta noua cale, se datoreaza in primul rind faptului ca drumul pe care-l urmase pina atunci si ne facea si pe noi sa-1 urmam s-a inchis, fiindca a crescut intensitatea luptei datorita condensarii mai mari a societatilor, ceea ce a fScut din ce in ce mai dificila supra-vietuirea indivizilor care isi continuau indeplinirea vechilor sarcini. Instinctul de conservare a fost astfel nevoit sa-si schimbe directia. Pe de alta parte, el s-a orientat si a orientat mai ales activitatea noastra spre o diviziune a muncii tot mai mare deoarece acesta era si sensul celei mai mici rezistente. Alte solutii posibile erau emigrarea, sinuciderea, crima. Or, in media cazurilor, legaturile cu tara noastra, cu viata, simpatia pe care o avem pentru semenii nostri sint sentimente mai puternice si mai rezistente decit obisnuintele care ne tin departe de o specializare mai stricta. Asadar, acestea din urma erau cele care trebuiau sa cedeze la imboldul nou aparut. in alta ordine de idei, nu se revine, nici macar partial, la finalism, pentru ca nu refuzam sa facem loc necesitatilor umane in argumentatiile sociologice. Pentru ca ele pot avea iniluenta asupra evolutiei sociale, chiar daca numai cu conditia de a evolua si ele, iar schimbarile prin care trec nu pot fi explicate decit prin cauze care nu au nimic finalist. Dar insasi practica faptelor sociale este mai convinga-toare decit consideratiile de mai sus. Acolo unde domina finalismul, domina de asemenea un grad mai mic sau mai mare de contingenta; caci nu exista scopuri, si cu atit mai putin mijloace, care sa se impuna cu necesitate tuturor oamenilor, chiar cind le presupunem plasate in aceleasi circumstante. intr-un acelasi mediu, fiecare individ, dupa felul sau, se adapteaza intr-o maniera pe care o prefera oricarei alteia. Unul va cauta sa-1 schimbe pentru a-l pune in armonie cu nevoile sale; altul va prefera sa se schimbe pe sine si sa-si tempereze dorintele; pentru a ajunge la acelasi scop, cite cai diferite exista! Daca ar fi adevarat ca evolutia istorica s-a realizat in vederea unor scopuri, faptele sociale ar trebui sa prezinte o diversitate infinita si orice comparatie ar trebui sa fie aproape imposibila. Or, adevarul este exact pe dos ! Fara indoiala, evenimentele exterioare, a caror trama constituie partea superficiala a vietii sociale, variaza de la un popor la altul. Fiecare individ isi are istoria sa, cu toate ca bazele organizarii fizice si morale sint aceleasi la toti. De fapt, cind ai intrat cit de cit in contact cu fenomenele sociale, ramii, dimpotriva, surprins de regulari-tatea uimitoare cu care ele se reproduc in aceleasi circum-stante. Chiar practicile cele mai marunte si, in aparenta, cele mai copilaresti se repeta cu cea mai uimitoare uniformi-tate. O ceremonie nuptiala, pur simbolica dupa cit s-ar parea, cum ar fi rapirea logodnicei, se regaseste pretutindeni unde exista un oarecare tip familial, legat el insusi de o intreaga organizare politica. Obiceiurile cele mai stranii, precum lehuzia barbatilor, leviratul, exogamia etc., seobserva la popoarele cele mai diferite si sint simptomatice pentru o anumita stare sociala. Dreptul de a lasa testament a aparut intr-un moment determinat al istoriei si, dupa restrictiile mai mult sau mai putin insemnate care il limiteaza, se poate spune in ce moment al evolutiei sociale ne gasim. Am mai putea aduce multe exemple. Or, aceasta generalitate a forme-lor colective ar fi inexplicabila in conditiile in care cauzele finale ar avea in sociologie importanta care li se atribuie.

Cind incercam sa explicam unfenomen social, trebuie sa cercetam in mod distinct cauza eficienta care il produce si functiape care o indeplineste. Ne servim de cuvintul functie mai curind decit cel de scop sau tel, tocmai pentru ca fenomenele sociale nu apar in general in vederea rezultatelor utile pe care ele le produc. Ceea ce trebuie sa determinam este daca exista o corespondenta intre faptul cercetat si trebuintele generale ale organismului social si in ce consta aceasta corespondenta, fara a ne preocupa daca ea a fost intentionata sau nu. Toate chestiunile legate de intentie sint, dealtfel, prea subiective pentru a putea fi tratate in mod stiintific.

Aceste doua categorii de probleme nu numai ca trebuie sa fie disjunse, ci se cuvine in general sa o tratam pe prima inaintea celei de-a doua. Aceasta ordine corespunde, intr-adevar, celei a faptelor. E natural sa cautam cauza unui fenomen inainte de a incerca sa-i determinam efectele. Metoda aceasta este cu atit mai logica, cu cit prima pro-blema, odata rezolvata, ne va ajuta sa o rezolvam pe cea de a doua. intr-adevar, legatura de solidaritate dintre cauza si efect are un caracter de reciprocitate, care nu a fost remarcat indeajuns. Fara indoiala, efectul nu poate exista fara cauza sa, dar si aceasta, la rindul ei, are nevoie de efectul sau. Din cauza isi trage energia efectul, dar i-o restituie cu anumite ocazii si, prin urmare, nu poate sa dispara fSra ca ea sa se resimta4. De exemplu, reactia sociala care duce la formarea pedepsei se datoreaza intensitatii sentimentelor colective pe care crima le lezeaza; dar, pe de alta parte, ea are ca functie utila intretinerea acestor sentimente la acelasi grad de intensitate, caci ele ar slabi daca ofensele aduse nu ar fi pedepsite5. De asemenea, pe masura ce mediul social devine mai complex si mai labil, toate traditiile si credintele se clatina, ajung mai putin determinate si mai maleabile, iar facultatile de reflectie cresc; insa chiar aceste facultati sint indispensabile societatilor si indivizilor pentru a se adapta la un mediu mai labil si mai complex6. Pe masura ce oamenii sint obligati sa depuna o munca mai intensa, produsele acestei munci devin mai numeroase si de mai buna calitate; dar aceste produse mai numeroase si mai bune sint necesare pentru a repara consumurile provocate de aceasta munca considerabila7. Astfel, cauza fenomenelor sociale nici pe departe nu consista intr-o anticipare mentala a functiei pe care sint chemate sa o indeplineasca, ci, dimpotriva, aceasta functie consta, cel putin in majoritatea cazurilor, in mentinerea cauzei preexistente din care ele s-au nascut; o vom gasi mai usor pe cea dintii daca a doua este deja cunoscuta.

Chiar daca determinarea functiei este pe planul secundar, ea nu inceteaza sa fie necesara pentru ca explicarea feno-menului sa fie completa. intr-adevar, chiar daca nu utilitatea faptului il face pe acesta sa existe, pentru a se putea mentine, trebuie sa fie folositor. E suficient sa nu serveasca la nimic pentru a deveni, prin insusi acest fapt, vatamator, deoarece el costa fSra sa produca nimic. Daca majoritatea feno-menelor sociale ar avea acest caracter parazitar, bugetul organismului social ar fi in deficit, iar viata sociala ar fi imposibila. Prin urmare, pentru a considera viata sociala suficient de inteligibila, e nevoie sa aratam cum fenomenele, care constituie tesatura ei, conlucreaza intre ele de asa maniera incit pun societatea in armonie cu ea insasi si cu exteriorul ei. Fara indoiala, formula des uzitata care defineste viata ca o corespondenta intre mediul intern si mediul extern nu este decit aproximativa; cu toate acestea, ea este in general adevarata si, prin urmare, pentru a explica un fapt de ordin vital, nu e suficient sa aratam cauza sa, ci trebuie, cel putin in majoritatea cazurilor, sa gasim partea care ii revine in stabilirea acestei armonii generale.

Odata stabilita distinctia intre cele doua categorii de probleme, trebuie sa gasim metoda dupa care ele pot fi rezolvate.

Cit timp este finalista, metoda de explicare urmata in general de sociologi este esentialmente psihologica. Dar aceste doua tendinte sint solidare una cu alta. intr-adevar, daca societatea nu este decit un sistem de mijloace instituite de oameni in vederea anumitor scopuri, aceste scopuri nu pot fi decit individuale; intrucit inaintea societatii nu puteau exista decit indivizii. Tot de la indivizi pornesc si ideile si nevoile care au determinat formarea societatilor si, daca totul vine de la acestia, tot la ei trebuie gasita explicatia. De altfel, nu exista nimic altceva in societate decit constiinte particulare; deci in acestea din urma se gaseste sursa evo-lutiei sociale. Prin urmare, legile sociologice nu vor putea fi decit un corolar al legilor mai generale ale psihologiei; explicarea perfecta a vietii colective va consta in a arata cum deriva ea din natura umana in general, fie deducind-o direct si fara vreo observatie prealabila, fie legind-o de ea dupa ce a fost observata.

Termenii de mai sus sint aproape textual ai lui Auguste Comte, termeni in care isi caracterizeaza metoda. "Pentru ca - spune el - fenomenul social, conceput in totalitate, nu este, in fond, decit o simpla evolutie a umanitatii, fara a crea facultati, adica asa cum am aratat mai sus, toate dispozitiile reale pe care observatia sociologica va putea sa le dezvaluie treptat vor trebui sa se regaseasca cel putin in germene in acest tip primordial pe care biologia l-a construit dinainte pentru sociologie'8. Potrivit lui Auguste Comte, faptul dominant al vietii sociale este progresul, iar, pe de alta parte, progresul depinde de un factor exclusiv psihic, adica de tendinta omului de a-si eleva din ce in ce mai mult propria sa natura. Mai mult, faptele sociale ar deriva atit de direct din natura umana, incit in primele etape ale istoriei ele s-ar putea deduce imediat, fara a mai fi nevoie sa recurgem la observatie9. E drept ca, recunoaste Comte, e imposibil sa aplici aceasta metoda deductiva la perioadele mai avansate ale evolutiei. Numai ca imposibilitatea aceasta este de natura pur practica. Ea se datoreaza distantei prea mari dintre punctul de plecare si punctul de sosire, iar spiritul omenesc, daca ar incerca sa o strabata fSra calauza, s-ar afla in pericol de ratacire10. insa raportul dintre legile fundamentale ale naturii umane si ultimele date ale progresului poate fi in continuare analizat. Formele cele mai complexe ale civilizatiei nu sint decit viata psihica evoluata. Astfel, chiar atunci cind teoriile psihologice nu pot sta ca premise in rationamentul sociologic, ele ramin piatra de incercare, singura care permite sa validam propozitiile stabilite inductiv. "Nici o lege de succesiune sociala - zice Comte -, stabilita chiar cu toata autoritatea posibila prin metoda istorica, nu va trebui admisa, la urma urmei, decit dupa ce a fost legata in mod rational, fie direct sau indirect, totdeauna insa incontestabil, de teoria pozitivista a naturii umane'11. Asadar, psihologia va avea mereu ultimul cuvint. Aceeasi metoda este urmata si de dl Spencer. Dupa acesta, intr-adevar, cei doi factori capitali ai fenomenelor sociale sint mediul cosmic si constitutia fizica si morala a individului12. Or, primul nu poate avea influenta asupra societatii decit trecind prin cel de al doilea, care se dove-deste astfel motorul principal al evolutiei sociale. Societatea se formeaza doar pentru a-i permite individului sa-si realizeze natura sa, iar toate transformarile prin care a trecut societatea nu au avut alt scop decit sa inlesneasca realizarea sa cit mai completa. in virtutea acestui principiu, inainte de a purcede la vreo investigare a organizarii sociale, dl Spencer a considerat ca trebuie sa consacre aproape tot volumul intii din Principes de sociologie studiului fizic, emotional si intelectual al omului primitiv. "Stiinta sociologiei - spune el - pleaca de la unitati sociale, supuse conditiilor constituite fizic, emotional si intelectual, si dominate de unele idei dobindite de timpuriu, alaturi de sentimentele corespunza-toare'13. Tocmai in aceste doua sentimente, teama de cei vii si teama de cei morti, el gaseste originea guvernarii politice si a guvernarii religioase14. El admite, e adevarat, ca, odata formata, societatea domina indivizii15. Totusi, nu inseamna ca ea ar avea puterea sa dea nastere direct nici celui mai mic fapt social; ea nu are eficacitate cauzala decit prin inter-mediul schimbarilor pe care le determina in individ. Prin urmare, totdeauna totul decurge din natura umana, fie pri-mitiva, fie derivata. De altfel, aceasta reactiune, pe care corpul social o exercita asupra membrilor sai, nu poate avea nimic specific, pentru ca scopurile politice nu sint nimic in ele insele, ci sint o simpla rezumare a scopurilor indivi-duale16. Ea nu poate fi decit un fel de intoarcere a actiunii particulare asupra ei insasi. Nu vedem, totusi, in ce poate consta ea in societatile industriale, care doresc in mod explicit sa redea individul lui insusi si impulsurilor sale naturale, eliberindu-1 de orice constringere sociala.

Principiul nu sta numai la baza acestor mari doctrine de sociologie generala; el se regaseste deopotriva in nume-roase teorii particulare. De aceea, se explica in mod curent organizarea domestica prin sentimentele pe care parintii le au pentru copiii lor si acestea din urma prin primele; institutia casatoriei, prin avantajele pe care le prezinta pentru soti si pentru urmasii lor; pedeapsa, prin revolta ce se naste in individ la orice lezare grava a intereselor sale. Toata viata economica, asa cum o concep si o explica economistii, mai ales cei din scoala ortodoxa, este, la urma urmei, dependenta de acest factor pur individual: dorinta de imbogatire. Este vorba despre morala? Facem din indatoririle individului fata de el insusi baza eticii. Despre religie ? Vedem in ea un produs al sentimentelor pe care marile forte ale naturii sau anumite personalitati puternice le trezesc in om etc.

O asemenea metoda nu este insa aplicabila la fenomenele sociologice decit cu conditia de a le denatura. Pentru a dovedi aceasta este suficient sa ne raportam la definitia pe care le-am dat-o. intrucit trasatura lor esentiala consta in puterea de a exercita, din afara, o presiune asupra con-stiintelor individuale, inseamna ca faptele sociale nu deriva din acestea si ca, prin urmare, sociologia nu este un corolar al psihologiei. Aceasta putere de constringere dovedeste ca ele poseda o natura diferita de a noastra, caci nu patrund in noi decit cu forta sau, cel putin, presind asupra noastra cu o intensitate mai mare sau mai mica. Daca viata sociala n-ar fi decit o prelungire a fiintei individuale, nu s-ar intoarce spre propria sursa, presind-o navalnic. De vreme ce autoritatea fata de care se supune individul cind actioneaza, simte sau gindeste social il domina in asemenea grad, inseamna ca ea este un produs al unor forte care il depasesc si pe care nu ar putea, prin urmare, sa le explice. Aceasta presiune exterioara nu poate veni de la el si nici nu o poate explica prin ceea ce se petrece in interioritatea sa. E drept ca sintem in stare sa ne constringem si singuri; putem sa ne infrinam pornirile, obiceiurile, instinctele chiar, si sa le oprim cursul printr-un act de reprimare. Dar pornirile de reprimare nu pot fi confundate cu constringerea sociala. Procesul prime-lor este centrifug ; al celor de al doilea, centripet. Primele se elaboreaza in constiinta individuala si cauta apoi sa se exteriorizeze; celelalte sint mai intii exterioare individului, apoi tind sa-1 formeze din afara dupa chipul lor. Reprimarea este chiar, daca dorim, mijlocul prin care constringerea sociala produce efectele sale psihice; ea nu este aceasta constringere.

indepartind individul, nu ramine decit societatea; deci in natura societatii insasi trebuie sa cautam explicatia vietii sociale. Se intelege, intr-adevar, ca, depasind cu mult indi-vidul, atit in timp cit si in spatiu, societatea e capabila sa-i impuna manierele de a actiona si de a gindi consacrate de autoritatea sa. Aceasta presiune, care este semnul distinctiv al faptelor sociale, este aceea exercitata de toti asupra fieca-ruia in parte.

Si totusi, se va spune, pentru ca singurele elemente din care este formata societatea sint indivizii, originea feno-menelor sociologice nu poate fi decit psihologica. Daca rationam astfel, se poate tot asa de usor stabili ca feno-menele biologice se explica din punct de vedere analitic prin fenomenele anorganice. Se stie sigur ca in celula vie nu sint decit molecule de materie bruta. Atita doar ca ele sint asociate, iar aceasta asociere este cauza fenomenelor noi care caracterizeaza viata si pe care este imposibil sa le regasim macar incipient in vreunul dintre elementele aso-ciate. Un intreg nu este identic cu suma partilor sale, el este altceva si proprietatile lui difera de acelea ale partilor compo-nente. Asocierea nu este, cum s-a crezut uneori, un fenomen steril, care doar pune in raporturi exterioare fapte acumulate si proprietati constituite. Nu este ea, dimpotriva, sursa tuturor noutatilor care s-au produs treptat in cursul evolutiei generale a lucrurilor ? Ce deosebiri ar fi intre organismele inferioare si celelalte, intre viul organizat si simpla plastida, intre aceasta si moleculele anorganice care o compun, daca nu deosebiri de asociere? Toate aceste fiinte, in ultima instanta, se descompun in aceleasi elemente; dar aceste elemente sint intr-un loc juxtapuse, intr-alt loc asociate; intr-un loc asociate intr-un mod, intr-altul altfel. Sintem chiar indreptatiti sa ne intrebam daca aceasta lege nu patrunde pina in lumea minerala si daca diferentele din materia neorganizata nu au aceeasi origine.

in virtutea acestui principiu, societatea nu este doar o suma de indivizi, ci sistemul format prin asocierea lor prezinta o realitate specifica care are trasaturile sale pro-prii. Fara indoiala, nu s-ar putea produce nimic colectiv, daca nu ar fi date constiintele particulare; dar aceasta conditie necesara nu e suficienta. Mai trebuie ca aceste constiinte sa fie asociate, combinate, dar combinate intr-o anumita maniera; din aceasta combinare rezulta viata sociala si, deci, aceasta combinare o explica. Agregindu-se, patrun-zindu-se, contopindu-se, sufletele individuale dau nastere unei fiinte, psihice s-ar putea spune, care constituie o individualitate psihica de un tip nou17. in natura acestei individualitati, nu in aceea a partilor componente, trebuie sa cautam cauzele imediate si determinante ale faptelor care se produc. Grupul gindeste, simte, actioneaza cu totul altfel decit le-ar face membrii sai daca ar fi izolati. Avindu-i doar pe acestia in vedere, nu vom putea intelege nimic din ceea ce se petrece in grup. intr-un cuvint, intre psihologie si sociologie exista aceeasi ruptura ca intre biologie si stiintele fizico-chimice. Prin urmare, de fiecare data cind un fenomen social este explicat printr-un fenomen psihic, putem fi siguri ca explicatia e gresita.

Ni se va obiecta, poate, ca daca societatea odata formata este intr-adevar cauza imediata a fenomenelor sociale, cau-zele care au dus la formarea sa sint de natura psihologica. Se va concede, poate, ca odata ce indivizii sint adunati la un loc, asocierea lor poate produce o noua viata, dar se va pretinde ca aceasta se intimpla numai datorita unor motive individuale. in realitate, oricit de adinc cobori in istorie, faptul asocierii este cel mai necesar dintre toate, caci el este sursa tuturor obligatiilor. Ca urmare a nasterii mele, eu sint legat in mod obligatoriu de un anumit popor. S-ar spune ca, ulterior, odata adult, consimt la aceasta obligatie numai prin aceea ca urmeaza sa traiesc in tara mea. Dar ce importanta are ? Aceasta consimtire nu contrazice caracterul sau imperativ. O presiune acceptata si suportata de buna voie nu inceteaza de a fi o presiune. Care poate fi consecinta unei astfel de adeziuni? Mai intii, ea este fortata, caci, in imensa majoritate a cazurilor, ne este materialmente si moralmente imposibil sa renuntam la nationalitatea noastra; o astfel de schimbare e considerata in general o renegare. Apoi, in ce priveste trecutul, care nu a putut fi consimtit si care, totusi, determina prezentul: eu nu mi-am dorit educatia pe care am primit-o; dar ea, mai mult decit oricare alta cauza, ma inradacineaza in pamintul natal. in sfirsit, con-simtirea nu ar putea avea valoare morala pentru viitor, de vreme ce el este necunoscut. Eu nu-mi cunosc chiar toate indatoririle care-mi pot reveni intr-o zi sau alta in calitatea mea de cetatean; cum as putea consimti dinainte la ele? Or, tot ce este obligatoriu, am demonstrat-o, isi are originea in afara individului. Atita vreme cit nu se iese din istorie, faptul asocierii prezinta acelasi caracter ca si celelalte si, prin urmare, se explica in acelasi mod. Pe de alta parte, cum toate societatile sint nascute din alte societati, fSra intrerupere, putem fi siguri ca, in tot cursul evolutiei sociale, nu a existat nici un moment in care indivizii sa fi deliberat intr-adevar daca sa intre sau nu in viata colectiva, daca sa intre mai curind intr-o anume viata colectiva decit in alta. Ca sa punem aceasta problema, ar trebui sa ne intoarcem pina la originea oricarei societati. Dar rezolvarile, intotdeauna indoielnice, ce se pot invoca, nu ar putea nicicum afecta metoda dupa care trebuie abordate faptele date in istorie. Deci nu le vom discuta.

Ar fi vorba de o suspecta neintelegere a gindirii noastre, daca s-ar desprinde din cele precedente concluzia ca socio-logia trebuie sau chiar poate face abstractie de om si de facultatile sale. Dimpotriva, e limpede ca insusirile generale ale naturii umane participa la munca de elaborare din care rezulta viata sociala. Numai ca nu ele o provoaca si nici nu-i confera forma sa speciala; ele o fac numai posibila. Repre-zentarile, emotiile, dispozitiile colective nu au drept cauza generatoare unele stari ale constiintei individuale, ci conditiile in care se gaseste corpul social in ansamblul sau. Fara indoiala, ele nu se puteau realiza decit cu conditia ca naturile individuale sa nu fie refractare; dar acestea nu sint decit materia indeterminata pe care factorul social o determina si o transforma. Contributia lor consta numai in stari foarte generale, in predispozitii vagi si, prinurmare, plastice care, prin ele insele, nu ar fi putut lua formele definite si complexe care caracterizeaza fenomenele sociale, daca nu ar interveni alti agenti.

Ce distanta, bunaoara, intre sentimentele pe care le incearca omul in fata unor forte superioare lui si institutia religioasa, cu credintele sale, cu practicile sale, atit de multe si atit de complicate, cu organizarea sa materiala si morala; intre conditiile psihice ale simpatiei pe care o simt doua fiinte de acelasi singe una pentru alta15 si acest ansamblu stufos de reguli juridice si morale care determina structura familiei, raporturile persoanelor intre ele, raporturile lucru-rilor cu persoanele etc. ! Am vazut ca, atunci cind societatea se reduce la o multime neorganizata, sentimentele colective ce se formeaza pot nu numai sa nu se asemene, ci sa fie opuse mediei sentimentelor individuale obisnuite. Cu atit mai mare trebuie sa fie presiunea pe care o suporta individul care traieste intr-o societate cu reguli stabilite, in care, la actiunea contemporanilor se adauga aceea a generatiilor anterioare si a traditiei! Unei explicatii pur psihologice a faptelor sociale nu poate decit sa-i scape tot ceea ce ele au specific, adica social.

Ceea ce a orbit atitia sociologi in privinta insuficientei acestei metode psihologice a fost ca, luind efectul drept cauza, li s-a intimplat foarte des sa desemneze drept conditii determinante ale fenomenelor sociale unele stari psihice, relativ definite si particulare, care de fapt sint consecintele lor. Astfel, a fost considerat ca innascut omului un oarecare sentiment de religiozitate, un minimum de gelozie sexuala, de respect filial, de iubire parinteasca etc. si prin aceasta s-a incercat sa se explice religia, casatoria, familia. Istoria arata insa ca aceste inclinatii, departe de a fi inerente naturii umane, sau lipsesc cu totul in unele imprejurari sociale, sau prezinta atitea variante de la o societate la alta, incit reziduul ce se obtine inlaturind toate aceste variatii, caci numai acesta ar putea fi considerat de origine psihologica, se reduce la ceva atit de vag si de schematic, incit se afla la o distanta infinita de faptele pe care trebuie sa le explicam. Asadar, aceste sentimente rezulta din organizarea colectiva, nu au cum sa fie baza ei. Nu este deloc dovedit ca sociabilitatea ar fi fost, la origini, un instinct al neamului omenesc. Este mult mai firesc sa vedem in ea un produs al vietii sociale, care s-a organizat lent in noi; caci e un fapt observat ca animalele sint sociabile sau nu, dupa cum dispunerile aseza-rilor lor le obliga la viata comuna sau le departeaza de ea.

Si trebuie sa mai adaugam ca, inclusiv intre aceste inclinatii in buna masura determinate si realitatea sociala, distanta ramine considerabila.

Exista, de altfel, un mijloc de a izola aproape complet factorul psihologic in asa fel incit sa putem preciza intinde-rea actiunii sale, anume de a cauta in ce mod rasa afecteaza evolutia sociala. intr-adevar, trasaturile etnice sint de ordin organico-psihic. Daca fenomenele psihologice ar avea asupra societatii eficacitatea cauzala care li se atribuie, viata sociala ar trebui deci sa varieze atunci cind si ele variaza Or, noi nu cunoastem nici un fenomen social care sa depinda incontes-tabil de rasa. Cu siguranta, nu am putea sa atribuim acestei afirmatii valoare de lege; o afirmam ca pe un fapt constant al practicii noastre. Formele de organizare cele mai diverse se intilnesc in societati de aceeasi rasa, in timp ce asemanari izbitoare se observa intre societati de rase diferite. Cetatea a existat atit la fenicieni, cit si la romani si greci; o gasim pe cale de formare si la kabyli. Familia patriarhala era aproape tot asa de evoluata la evrei ca si la hindusi, dar ea nu se regaseste la slavi, desi acestia sint de rasa ariana. in schimb, tipul familial ce se intilneste la acestia exista si la arabi. Familia materna si clanul se observa pretutindeni. Amanuntele marturiilor judiciare, ale ceremoniilor nuptiale sint aceleasi la popoarele cele mai diferite din punct de vedere etnic. Contributia psihica este prea generala pentru a predetermina cursul fenomenelor sociale. Deoarece nu implica mai curind o forma sociala decit alta, ea n-o poate explica pe nici una. Exista, e adevarat, fapte care de obicei sint atribuite influentei rasei. De exemplu, dezvoltarea lite-raturii si artelor care a fost atit de rapida si de intensa in Atena si atit de inceata si de mediocra in Roma. Aceasta interpretare, cu toate ca e clasica, nu a fost niciodata demonstrata metodic; ea pare sa-si aiba autoritatea numai in traditie. Nici macar nu s-a incercat o explicatie sociolo-gica a acestor fenomene; sintem convinsi ca ea ar putea avea succes. in ultima instanta, cind se explica caracterul artistic al civilizatiei ateniene prin facultati estetice innascute, se procedeaza la fel ca in Evul mediu cind se explica focul prin flogistic si efectele opiului prin virtutea lui dormitiva. in sfirsit, daca intr-adevar evolutia sociala ar avea ca origine constitutia psihologica a omului, nu vedem cum ar fi putut sa se produca. Caci ar trebui sa admitem ca ea are ca motor vreun resort interior naturii umane. Dar care ar putea sa fie acest resort ? Sa fie oare acel tip de instinct de care vorbeste Comte, cel care-l impinge pe om sa-si reali-zeze din ce in ce mai mult natura sa? inseamna insa sa raspundem la intrebare prin alta intrebare si sa explicam progresul printr-o tendinta innascuta spre progres, adevarata entitate metafizica a carei existenta, de altfel, nu e dovedita de nimic; caci speciile animale, chiar si cele mai evoluate, nu simt nicidecum nevoia de a progresa si chiar printre societatile umane sint multe care se simt bine raminind asa cum sint. Sa fie oare, cum pare a crede dl Spencer, nevoia unei fericiri mai mari pe care formele din ce in ce mai complexe ale civilizatiei ar fi destinate sa o realizeze din ce in ce mai complet ? Ar trebui atunci sa dovedim ca fericirea creste odata cu civilizatia si am aratat in alta parte toate dificultatile acestei ipoteze16. Dar chiar atunci cind unul sau altul dintre aceste doua postulate ar trebui sa fie admis, evolutia istorica nu ar deveni mai inteligibila; caci expli-carea care ar rezulta ar fi pur finalista si am aratat mai sus ca faptele sociale, ca toate fenomenele naturale, nu se explica numai prin aceea ca s-au dovedit utile. Chiar atunci cind s-a aratat ca organizarile sociale din ce in ce mai sofisticate care s-au succedat in cursul istoriei au avut mereu ca efect satisfacerea uneia sau alteia dintre inclinatiile noastre fundamentale, nu ne-a ajutat sa intelegem cum s-au produs ele. Faptul ca ele erau utile nu ne arata ceea ce le-a fScut sa fie. Chiar daca s-ar explica cum am ajuns sa le imaginam, cum am ajuns sa le facem dinainte un fel de plan astfel incit sa ne reprezentam serviciile pe care le putem astepta de la ele - si problema deja s-a complicat -, dorintele care puteau constitui obiectul lor nu aveau capacitatea sa le extraga din neant. intr-un cuvint, acceptind ca ele sint mijloacele nece-sare pentru a atinge scopul urmarit, problema ramine aceeasi: cum, adica din ce si prin ce, aceste mijloace au fost constituite ?

Ajungem deci la regula urmatoare : Cauza determinanta a unui fapt social trebuie cautata printre faptele sociale anterioare, nu printre starile constiintei individuale. Pe de alta parte, este usor de inteles ca cele spuse mai sus se aplica la determinarea functiei, la fel ca si la aceea a cauzei. Functia unui fapt social nu poate fi decit sociala, adica ea consta in producerea de efecte utile social. Fara indoiala, se poate, si se si intimpla, ca, printr-un ecou, el sa serveasca si individului. Dar acest rezultat fericit nu este ratiunea sa imediata de a fi. Putem deci completa propozitia precedenta spunind: Functia unuifapt social trebuie intotdeauna cautata in raportul pe care il intretine cu vreun scop social.

Pentru ca sociologii au nesocotit adesea aceasta regula si au privit fenomenele sociale dintr-un punct de vedere prea psihologic, teoriile lor sint prea vagi, prea nesigure, prea departate de natura specifica a lucrurilor pe care ei cred ca le explica. Istoricul, mai ales, care traieste in intimitatea realitatii sociale nu poate sa nu resimta acut ca aceste interpretari prea generale sint neputincioase in a sesiza faptele; si aceasta, fara indoiala, a produs in parte neincre-derea pe care istoria a aratat-o sociologiei. Nu inseamna, desigur, ca studiul faptelor psihice nu ar fi indispensabil sociologului. Desi viata colectiva nu ia nastere din viata individuala, ele se afla in raporturi strinse; desi cea de a doua nu o poate explica pe prima, poate cel putin sa-i faciliteze explicatiile. Mai intii, cum am aratat, este evident ca faptele sociale sint produse printr-o prelucrare sui generis de fapte psihice. Dar, mai mult, aceasta prelucrare nu este fSra analogie cu aceea care se produce in fiecare constiinta individuala si care transforma treptat datele primare (sen-zatii, reflexe, instincte) din care e constituita la origini. Nu fSra motiv s-a putut spune despre eu ca este el insusi o intreaga societate, cu acelasi rang ca si organismul, desi in alt mod; psihologii au demonstrat importanta factorului asociatie pentru a explica viata spiritului. O cultura psiho-logica, mai mult decit o cultura biologica, constituie deci pentru sociolog o propedeutica necesara; dar ea nu-i va fi utila decit daca se elibereaza de ea dupa ce a primit-o si daca o depaseste, completind-o printr-o cultura specific sociologica. Trebuie ca el sa renunte a face din psihologie centrul rationamentelor sale, punctul din care trebuie sa plece si unde trebuie sa revina din incursiunile in lumea sociala si in inima faptelor sociale, pentru a le observa direct si fSra intermediari, ceea ce solicita doar o pregatire generala in psihologie si, la nevoie, sugestii utile ale acesteia17.

Fiind de aceeasi natura cu fenomenele fiziologice, faptele de morfologie sociala trebuie sa fie si ele explicate dupa regula enuntata. Si totusi, din cele de mai sus rezulta ca ele joaca in viata colectiva, deci si in explicatiile sociologice, un rol principal.

intr-adevar, daca conditia determinanta a fenomenelor sociale consta, dupa cum am aratat, in insusi faptul aso-cierii, ele trebuie sa varieze odata cu formele acestei asocieri, adica dupa modurile in care sint grupate partile constitutive ale societatii. Pentru ca, pe de alta parte, ansamblul determi-nat, format prin reunirea elementelor de orice natura care intra in compozitia unei societati, il constituie mediul intern, asa cum ansamblul elementelor anatomice, cu modul in care ele sint dispuse in spatiu, constituie mediul intern al organismelor, se va putea spune: Originea prima a oricarui proces social de oarece importanta trebuie cautata in con-stitutia mediului social intern.

Sa insistam mai mult asupra acestui fapt. Elementele care compun mediul intern sint de doua feluri: lucrurile si persoanele. Prin lucruri trebuie sa intelegem, pe linga obiec-tele materiale care sint incorporate societatii, produsele activitatii sociale anterioare, dreptul constituit, moravurile stabilite, monumentele literare, artistice etc. Dar e evident ca nici de la unele, nici de la altele nu poate veni impulsul care determina transformarile sociale; caci ele nu poseda nici o putere motrice. Desigur, se cuvine sa tinem seama de ele in cautarea explicatiilor. Ele au, intr-adevar, o anumita influenta asupra evolutiei sociale, a carei viteza si directie variaza in functie de ele; dar ele nu o pun in miscare. Ele sint materia la care se aplica fortele vii ale societatii, insa nu degaja din ele insele nici o forta vie. Ramine deci, ca factor activ, mediul uman propriu-zis.

Efortul principal al sociologului va trebui sa fie indreptat spre descoperirea diferitelor proprietati ale acestui mediu, susceptibile sa exercite o actiune asupra cursului fenome-nelor sociale. Pina acum am gasit doua serii de caracteristici care corespund acestei conditii; este vorba de numarul unitatilor sociale sau, cum am mai spus, volumul societatii si gradul de concentrare al masei, ceea ce am numit densi-tate dinamica. Prin ultimul termen trebuie sa intelegem nu restringerea materiala a agregatului, care nu poate avea efect daca indivizii sau, mai curind, grupurile de indivizi ramin separate prin bariere morale, ci restringerea morala, fata de care precedenta nu este, in general, decit un auxiliar si, mai general, o consecinta. Densitatea dinamica poate fi definita, la volum egal, in functie de numarul indivizilor care sint efectiv in relatii nu numai comerciale, ci si morale; adica, nu numai ca schimba servicii sau isi fac concurenta, ci traiesc o viata comuna. Caci dupa cum raporturile pur economice lasa oamenii unii in afara altora, asa pot exista si unele relatii foarte strinse intre indivizi, dar care nu fac ca ei sa participe la aceeasi existenta colectiva. De pilda, afacerile realizate dincolo de granite care despart popoare nu fac ca aceste granite sa dispara. Or, viata comuna nu poate fi imbunatatita decit prin cei ce colaboreaza eficient. Ceea ce exprima cel mai bine densitatea dinamica a unui popor este gradul de coalescenta a segmentelor sociale. Caci, daca fiecare agregat partial formeaza un tot, o indivi-dualitate distincta separata de altele printr-o bariera, aceasta provine din faptul ca actiunea membrilor sai, in genere, ramine localizata; daca, dimpotriva, aceste societati par-tiale sint in intregime unite in sinul societatii totale sau tind sa se contopeasca in ea, aceasta inseamna ca in aceeasi masura cercul vietii sociale s-a extins.

Cit despre densitatea materiala - daca cumva se intelege prin aceasta nu numai numarul locuitorilor pe unitate de suprafata, ci si dezvoltarea cailor de comunicatie si de transmitere - ea merge, de obicei, in acelasi pas cu densitatea dinamica si, in general, poate servi la masurarea ei. Caci daca diferitele parti ale populatiei incearca sa se apropie, inevitabil ele isi deschid cai care sa permita aceasta apro-piere; pe de alta parte, nu se pot stabili relatii intre puncte departate ale masei sociale decit daca aceasta distanta nu este o piedica, adica daca este, in fapt, suprimata. Cu toate acestea, exista exceptii18 si te-ai putea expune la grave erori daca ai judeca intotdeauna concentrarea morala a unei socie-tati dupa gradul de concentrare materiala pe care il prezinta. Drumurile, caile ferate etc. pot servi la impulsionarea aface-rilor mai mult decit la fuziunea populatiilor pe care nu le exprima decit imperfect. Este cazul Angliei, a carei densi-tate materiala este superioara celei a Frantei si in care totusi coalescenta segmentelor este mult mai putin avansata, cum o dovedeste persistenta spiritului local si a vietii regionale. Am aratat in alta parte cum orice crestere in volum si in densitate dinamica a societatilor, fScind viata sociala mai intensa, largind orizontul pe care fiecare individ il cuprinde cu gindirea sa si il umple cu actiunea sa, modifica profund conditiile fundamentale ale existentei colective. Nu vom reveni asupra aplicarii acestui principiu, caci am mai fScut-o. Sa adaugam doar ca el ne-a folosit la abordarea nu numai a problemei, prea generale, care fScea obiectul acestui studiu, ci si la multe alte probleme mai speciale, si ca am putut astfel sa-i verificam exactitatea printr-un numar deja res-pectabil de experiente. Cu toate acestea, sintem departe de a fi gasit toate caracteristicile mediului social care sint susceptibile sa joace vreun rol in explicarea faptelor sociale. Tot ce putem spune este ca acestea sint singurele pe care le-am observat si ca inca nu am fost pusi in situatia sa cautam altele.

Dar aceasta intiietate, pe care o atribuim mediului social si indeosebi mediului uman, nu inseamna ca trebuie sa vedem in el un fel de fapt ultim si absolut, peste care nu s-ar cuveni sa mai trecem niciodata. Dimpotriva, este evident ca starea in care se gaseste mediul in fiecare moment al istoriei depinde ea insasi de cauze sociale, dintre care unele sint inerente societatii insasi, pe cind altele tin de actiuni si reactiuni intre aceasta societate si vecinele sale. De altfel, stiinta nu cunoaste cauze prime, in sensul absolut al cuvintului. Pentru ea, un fapt este primar doar atunci cind este destul de general pentru a putea explica un mare numar de alte fapte. Or, mediul social este, desigur, un factor de acest gen; caci schimbarile care se produc in el, oricare le-ar fi cauzele, se repercuteaza in toate directiile organismului social si nu pot sa nu-i afecteze mai mult sau mai putin toate functiile.

Ceea ce am spus despre mediul general al societatii se poate spune si despre mediile particulare ale fiecaruia dintre grupurile pe care le cuprinde. De exemplu, dupa cum familia va fi mai mult sau mai putin voluminoasa, mai mult sau mai putin repliata asupra ei insasi, viata domestica va fi cu totul alta. De asemenea, daca corporatiile profesionale se reconsti-tuie de asa natura incit fiecare dintre ele sa fie ramificata pe toata intinderea teritoriului in loc sa ramina inchisa, ca odinioara, in limitele unei cetati, actiunea pe care o vor exercita va fi foarte diferita de aceea pe care o exercitau alta data. Mai general, viata profesionala va fi cu totul alta dupa cum mediul propriu fiecarei profesiuni va fi intens in relatii sau dupa cum urzeala ii va fi slaba, asa cum este astazi. Cu toate acestea, actiunea acestor medii particulare nu ar putea sa aiba importanta mediului general, caci ele insele sint supuse influentei acestuia din urma. Totdeauna trebuie sa revenim la acesta. Influenta pe care mediul general o exercita asupra grupurilor partiale face sa se schimbe constitutia lor.

Aceasta conceptie a mediului social ca factor determinant al evolutiei colective este de cea mai mare importanta. Deoarece, daca o respingem, sociologia se afla in imposi-bilitatea de a stabili vreun raport de cauzalitate.

intr-adevar, indepartind aceasta categorie de cauze, nu mai exista conditii concomitente de care ar putea sa depinda fenomenele sociale; caci daca mediul social extern, adica cel format de societatile proxime, este susceptibil de a avea vreo actiune, aceasta se exercita numai asupra functiilor care au ca obiect atacul si apararea si, mai mult, el nu poate sa-si faca simtita influenta decit prin mijlocirea mediului social intern. Principalele cauze ale evolutiei istorice nu s-ar gasi deci printre acele circumfusa; ele ar fi toate in trecut si ar face chiar parte din aceasta evolutie in care ar constitui numai niste faze mai vechi. Evenimentele actuale ale vietii sociale ar deriva nu din starea actuala a societatii, ci din evenimente anterioare, din precedente istorice, iar explicatiile sociologice ar consta exclusiv in a lega prezentul de trecut.

Rationamentul poate sa para, e adevarat, suficient. Nu se zice in mod curent ca istoria are ca obiect tocmai inlantuirea evenimentelor potrivit succesiunii lor? Dar e imposibil sa concepi cum starea la care se gaseste civilizatia la un moment dat ar putea fi cauza determinanta a starii care urmeaza. Etapele pe care omenirea le strabate treptat nu se nasc unele pe altele. Este clar ca progresele savirsite intr-o anumita epoca in domeniul juridic, economic, politic etc. fac posibile noi progrese, dar ce le predetermina ? Constituie un punct din care poti sa mergi mai departe; insa ce ne determina sa mergem mai departe ? Ar trebui sa admitem atunci ca exista o tendinta interna care impinge omenirea sa depaseasca fSra incetare orice stadiu atins, fie pentru a se realiza deplin, fie pentru a-si spori fericirea, iar obiectul sociologiei ar fi regasirea ordinii dupa care s-a dezvoltat aceasta tendinta. insa, fara a reveni la dificultatile pe care le implica o asemenea ipoteza, legea care exprima aceasta evolutie nu ar putea avea nimic cauzal. Un raport de cauzalitate, intr-adevar, nu se poate stabili decit intre doua fapte date; or, aceasta tendinta interna care e considerata cauza acestei evolutii nu este data, ea nu este decit postulata si construita de spirit dupa efectele pe care i le atribuim. Este un fel de capacitate motrice pe care ne-o imaginam in interiorul mis-carii, pentru a o explica; dar cauza eficienta a acestei miscari nu poate fi decit o alta miscare, nu o virtualitate. Tot ce putem sesiza prin experienta este un sir de schimbari intre care nu exista legatura cauzala. Starea anterioara nu o produce pe cea ulterioara, ci raportul dintre ele este strict cronologic. Deasemenea, inacesteconditii, orice previziune stiintifica este imposibila. Putem spune doar cum s-au derulat lucrurile pina acum, nu si cum se vor succeda pe viitor, deoarece cauza care li se atribuie nu este determinata in mod stiintific, nici determinabila. De obicei, e adevarat, se admite ca evolutia va urma aceeasi directie ca si in trecut, dar aceasta e un simplu postulat. Nimic nu ne garanteaza ca faptele intimplate exprima complet natura acestei tendinte pentru a putea deduce dinainte etapa la care va ajunge, din cele prin care a trecut succesiv. Dar insasi directia pe care ea o urmeaza este, oare, rectilinie ?

Iata de ce, in fapt, numarul de relatii cauzale stabilite de catre sociologi este atit de restrins. Cu citeva exceptii doar, exemplul cel mai ilustru fiind Montesquieu, vechea filosofie a istoriei cauta doar descoperirea directiei generale a ome-nirii, fara sa incerce sa lege etapele acestei evolutii de nici o conditie. Oricit de mari servicii ar fi adus Comte filosofiei sociale, termenii in care pune problema sociologica nu difera de cei ai predecesorilor sai. De asemenea, faimoasa sa lege a celor trei stadii nu are nimic dintr-un raport de cauzalitate; chiar sa fie exacta, ea nu este si nu poate fi decit empirica. Este o privire sumara aruncata asupra isto-riei trecute a umanitatii. in mod cu totul arbitrar, Comte considera stadiul al treilea ca fiind ultimul al omenirii. Cine ne spune ca nu va aparea un altul in viitor ? in sfirsit, legea care domina sociologia dlui Spencer nu pare sa aiba o alta natura. Chiar daca actualmente ar fi sa cautam fericirea noastra intr-o civilizatie industriala, nimic nu ne asigura ca, pe urma, nu o vom cauta in alta parte. Or, ceea ce asigura generalitatea si universalitatea acestei metode e faptul ca cel mai adesea priveste mediul social ca un mijloc prin care progresul se realizeaza, nu drept cauza care il determina.

Pe de alta parte, tot in raport cu mediul trebuie sa se masoare valoarea utila sau, cum am spus, functia feno-menelor sociale. Dintre schimbarile pe care le determina mediul social, sint utile doar acelea care sint in raport cu starea in care se gaseste, pentru ca el este conditia esentiala a existentei colective. Din acest punct de vedere, conceptia pe care am prezentat-o este, credem, fundamentala; caci numai ea permite explicarea modului in care caracterul util al fenomenelor sociale poate varia fara sa depinda totusi de configuratii arbitrare. Daca, intr-adevar, ne reprezentam evolutia istorica animata de un fel de vis a tergo care impinge oamenii inainte, nu poate avea decit un singur punct in raport cu care se calculeaza utilitatea sau nocivitatea fenome-nelor sociale, pentru ca o tendinta motrice poate avea numai un scop si numai unul. Prin urmare, nu exista si nici nu poate exista decit un singur tip de organizare sociala care sa se potriveasca perfect omenirii, iar diferitele societati istorice nu sint decit aproximari succesive ale acestui model unic. Nu credem ca e necesar sa aratam cum un asemenea simplism nu se poate impaca cu diversitatea si complexitatea recunoscuta a formelor sociale. Daca, dimpotriva, potrivirea sau nepotrivirea institutiilor nu se poate stabili decit in raport cu un mediu dat, stiind ca aceste medii sint diverse, inseamna ca exista o diversitate de puncte de reper si de tipuri care, desi calitativ deosebite unele de altele, sint in mod egal fondate in natura mediilor sociale.

Problema pe care am abordat-o este strins legata de aceea a constituirii tipurilor sociale. Daca exista specii sociale, este pentru ca viata colectiva depinde, inainte de toate, de conditii simultane ce prezinta o anumita diversitate. Daca, dimpotriva, principalele cauze ale evenimentelor sociale ar fi toate in trecut, fiecare popor nu ar mai fi decit prelungirea celui care l-a precedat si diferitele societati si-ar pierde individualitatea pentru a nu mai fi decit momente diverse ale unei singure si unice evolutii. Deoarece, pe de alta parte, constituirea mediului social depinde de modul de compunere al agregatelor sociale, iar pe de alta parte aceste doua expresii sint in fond sinonime, avem acum dovada ca nu exista caractere mai relevante decit cele pe care le-am semnalat ca fiind baza clasificarii sociologice.

in sfirsit, trebuie sa intelegem mai bine cit ar fi de nedrept sa ne legam de acesti doi termeni: conditii exte-rioare si mediu pentru a acuza metoda noastra ca ar cauta originile vietii in afara fiintelor. Dimpotriva, afirmatiile de pina acum se reduc la ideea conform careia cauzele feno-menelor sociale sint interne societatii. Mai curind s-ar putea imputa pe drept teoriei care deriva societatea din individ ca incearca sa scoata ce-i inauntru din afara, pentru ca explica fiinta sociala prin altceva decit prin ea insasi, si mai multul prin mai putin, pentru ca incearca sa deduca intregul din parte. Principiile de mai sus ignora atit de putin caracterul spontan al oricarei fiinte, incit, daca s-ar aplica biologiei si psihologiei, ar trebui sa se admita ca insasi viata individuala se elaboreaza in intregime in interiorul individului.

Regulile care au fost stabilite mai sus creioneaza o anumita conceptie asupra societatii si asupra vietii colective.

Doua teorii se despart in acest punct.

Pentru unii - cum ar fi Hobbes, Rousseau -, intre individ si societate exista o ruptura. Omul este, in mod natural, refractar vietii in comun, nu poate sa i se supuna decit fortat. Scopurile sociale nu sint punctele de intilnire ale scopurilor individuale, ci sint mai curind antagonice. De asemenea, pentru a-l determina pe individ sa le respecte, este necesar sa se exercite asupra lui o constringere; in instituirea si organizarea acestei constringeri consta, prin excelenta, opera sociala. Atita doar, pentru ca individul e privit ca singura si unica realitate a regnului uman, aceasta organizare, care are ca obiect sa-1 impiedice si sa-1 infrineze, nu poate fi conceputa decit ca artificiala. Ea nu are baza naturala, deoarece este destinata sa il ameninte cu violenta, impiedicindu-1 sa-si duca la capat pornirile antisociale. Este o opera de arta, o masina construita in intregime de mina oamenilor, care, ca toate produsele de acest tip, nu este ceea ce este decit pentru ca oamenii au dorit aceasta; un decret al vointei a creat-o, un alt decret o poate transforma. Nici Hobbes, nici Rousseau nu par sa realizeze absurdul de a-l concepe pe individ ca autor al unei masinarii care are rolul esential de a-l domina si constringe; sau li s-a parut ca anuleaza aceasta contradictie disimulind-o pentru ochii victimelor prin abilul artificiu al pactului social.

Reversul acestei idei a inspirat atit pe teoreticienii drep-tului natural, cit si pe economisti, iar mai recent pe dl Spencer19. Pentru ei, viata sociala este in mod esential spontana, iar societatea este un lucru natural. insa, daca ii confera acest caracter, nu inseamna ca ii recunosc o natura specifica, ci doar ca ii gasesc o baza in natura individului. Ca si ginditorii precedenti, ei nu vad in ea un sistem care exista prin sine insusi, in virtutea unor cauze care-i sint specifice. Dar pe cind primii o intelegeau ca pe o conventie, pe care nici o legatura nu o fixeaza de realitate, care pluteste in gol, acestia considera ca baza instinctele fundamentale ale inimii omenesti. Omul este in mod natural inclinat spre viata politica, domestica, religioasa, spre schimburi econo-mice etc. si din aceste inclinatii se naste organizarea sociala. Prin urmare, pretutindeni unde este naturala, nu are nevoie sa se impuna. Daca se recurge la constringere, inseamna ca nu este ce ar trebui sa fie sau ca circumstantele sint anormale. in principiu, daca lasi fortele individuale in libertate, ele se organizeaza social.

Noi nu acceptam nici una, nici alta dintre aceste teorii.

Fara indoiala, facem din constringere caracteristica ori-carui fapt social. Numai ca aceasta constringere nu rezulta dintr-o masinarie mai mult sau mai putin savanta, destinata sa ascunda oamenilor capcanele in care ei insisi au cazut. Ea se datoreaza numai faptului ca individul se gaseste in fata unei forte care il domina si careia i se supune; dar forta aceasta este naturala. Ea nu deriva dintr-o conventie pe care vointa omeneasca a adaugat-o in intregime realitatii; ea iese din insasi adincurile realitatii si este produsul necesar al unor cauze date. De asemenea, pentru a-l face pe individ sa i se supuna de buna voie, nu e necesar sa recurgem la nici un artificiu; este suficient sa-1 facem constient de starea sa de dependenta si de inferioritate naturala - ori prin religie isi face o reprezentare sensibila si simbolica, ori prin stiinta ajunge sa-si formeze o notiune adecvata si definita. Cum superioritatea pe care societatea o are asupra lui nu este doar fizica, ci si intelectuala si morala, ea nu se teme de nici o examinare a sa, cu conditia sa fie justa. Reflectia, fScindu-1 pe om sa inteleaga cit de bogata, de complexa si de durabila este fiinta sociala fata de fiinta individuala, nu poate decit sa-i releve ratiunile inteligibile ale supunerii care ii este pretinsa si sentimentele de atasament si de respect pe care obisnuinta le-a fixat in inima sa20.

Numai o critica superficiala ar putea sa reproseze conceptiei noastre asupra constringerii sociale ca reediteaza teoriile lui Hobbes si Machiavelli. Daca insa, contrar acestor filosofi, spunem ca viata sociala este naturala, nu o facem pentru ca ii gasim sursa in natura individului; ea se naste direct din fiinta colectiva, care este, prin ea insasi, o natura sui generis; ea rezulta din aceasta prelucrare speciala la care sint supuse constiintele particulare prin faptul asocierii lor si din care se desprinde o noua forma de existenta21. Daca recunoastem, cu unii, ca ea se prezinta individului sub aspectul constringerii, admitem, cu ceilalti, ca este un pro-dus spontan al realitatii; ceea ce leaga logic cele doua elemente, contradictorii in aparenta, e ca aceasta realitate din care emana depaseste individul. Adica termenii de constringere si de spontaneitate nu au, in terminologia noastra, sensul pe care Hobbes il da primului si dl Spencer celui de al doilea.

in rezumat, am adus obiectii majoritatii incercarilor de a explica rational faptele sociale: fie distrug orice idee de altuia pentru ca este mai puternic sau mai bogat, mai ales daca aceasta bogatie nu exprima valoarea sa sociala, e anormala si nu se poate pastra decit prin violenta. disciplina sociala, fie nu reusesc sa o mentina decit prin artificii inselatoare. Regulile pe care le-am expus ar permite, dimpotriva, sa construim o sociologie care considera spiritul de disciplina conditia esentiala a oricarei vieti in comun, intemeindu-1 totusi pe ratiune si adevar.