Reguli cu privire la distinctia dintre normal si patologic

Reguli cu privire la distinctia dintre normal si patologic

Observatia, condusa dupa regulile precedente, confunda doua ordine de fapte foarte diferite sub anumite aspecte: acelea care sint asa cum trebuie sa fie si acelea care ar trebui sa fie altfel decit sint, fenomenele normale si cele patologice. Am vazut chiar ca era necesar sa le cuprindem in aceeasi masura in definitia cu care trebuie sa inceapa orice cercetare. insa daca, in unele privinte, sint de aceasi natura, ele nu inceteaza sa constituie doua varietati diferite, pe care este important sa le distingem. Dispune stiinta de mijloace care ne permit sa facem aceasta distinctie ?

Problema este de cea mai mare importanta; caci de solutia care i se da depinde ideea pe care ne-o facem despre rolul ce revine stiintei, mai ales stiintei omului. Dupa o teorie cu adepti in scolile cele mai diverse, stiinta nu ne-ar invata nimic despre ceea ce noi trebuie sa vrem. Ea nu cunoaste, sa spunem, decit fapte care au toate aceeasi valoare si prezinta acelasi interes; ea le observa, le explica, dar nu le judeca: pentru ea nu exista blamul. Binele si raul nu exista in ochii sai. Ea poate foarte bine sa ne spuna cum cauzele produc efectele lor, dar nu ce scopuri trebuie sa urmarim. Pentru a sti, nu atit ceea ce este, cit ceea ce este dezirabil, trebuie sa recurgem la sugestiile inconstientului, orice nume ar avea el, sentiment, instinct, elan vital etc. Stiinta, spune un scriitor deja citat, poate foarte bine sa lumineze lumea, dar lasa intunericul in inimi; inima insasi isi face propria lumina. Stiinta se gaseste astfel vaduvita, sau ceva pe-aproape, de orice eficacitate practica si, prin urmare, fara prea mult drept de a exista; caci la ce bun sa te chinuiesti sa cunosti realul daca cunoasterea obtinuta nu ne poate ajuta in viata ? Se va spune, aratindu-ni-se cauzele fenomenelor, ca ea ne furnizeaza mijloacele de a le produce dupa gustul nostru si ca, prin urmare, putem realiza sco-purile urmarite de vointa noastra din ratiuni suprastiintifice. Dar orice mijloc este el insusi un scop, dintr-o anumita perspectiva; caci, pentru a-l folosi, trebuie sa-1 vrem la fel ca si pe scopul a carui realizare o pregateste. Totdeauna exista mai multe cai care duc la un scop dat; trebuie deci sa alegem intre ele. Dar, daca stiinta nu ne poate ajuta in alegerea celui mai bun scop, cum ar putea sa ne invete care este cea mai buna cale de a-l atinge ? De ce ne-ar recomanda calea cea mai rapida in locul celei mai economice, pe cea mai sigura in locul celei mai simple, sau invers ? Daca nu ne poate ghida in determinarea scopurilor superioare, atunci este la fel de neputincioasa si cind e vorba de aceste scopuri secundare si subordonate numite mijloace.

Metoda ideologica ne permite, e adevarat, sa scapam de acest misticism; de altfel, dorinta de a scapa de el a intre-tinut in parte longevitatea acestei metode. Cei care au practi-cat-o, intr-adevar, erau prea rationalisti pentru a admite ca conduita umana nu ar avea nevoie sa fie indrumata de reflectie; si totusi, nu vedeau in fenomenele luate in ele insele si independente de orice data subiectiva nimic care sa permita a le clasifica dupa valoarea lor practica. Se parea deci ca singurul mijloc de a le judeca ar fi sa le raportam la vreun concept care sa le domine; dar atunci, folosirea de notiuni care sa ghideze colationarea faptelor, in loc sa derive din ele, devenea indispensabila in orice sociologie rationala. insa noi stim ca daca, in aceste conditii, practica se trans-forma progresiv in reflectie, reflectia, astfel folosita, nu este stiintifica.

Problema pe care tocmai am pus-o ne va permite sa revendicam drepturile ratiunii fSra a cadea din nou in ideo-logie. intr-adevar, pentru societati ca si pentru indivizi, sanatatea este buna si de dorit, iar boala, din contra, este un rau care trebuie evitat. Daca gasim un criteriu obiectiv, inerent faptelor insesi, care sa ne permita sa distingem in mod stiintific sanatatea de boala in diversele ordine ale fenomenelor sociale, stiinta va fi in stare sa lumineze practica, raminind in acelasi timp fidela propriei sale metode. Fara indoiala, fiindca nu ajunge in prezent sa atinga individualul, ea nu ne poate da decit indicatii generale care nu pot fi diversificate acceptabil decit daca se intra in contact direct cu particularul prin senzatie. Starea de sanatate, asa cum o putem defini, nu este recognoscibila cu exactitate la nici un subiect individual, de vreme ce nu poate fi stabilita decit in raport cu circumstantele cele mai comune, de care toata lumea se indeparteaza mai mult sau mai putin; aceasta nu este insa mai putin un reper important pentru orientarea conduitei. Din aceea ca e necesar sa o ajustam, pe urma, la fiecare caz special, nu rezulta ca nu ar exista nici un interes sa o cunoas-tem. Dimpotriva, ea este norma care trebuie sa serveasca drept baza tuturor rationamentelor noastre practice. in aceste conditii, nu mai ai dreptul sa spui ca gindirea este inutila actiunii. intre stiinta si arta nu mai este o ruptura, ci se trece de la una la alta fSra probleme. Stiinta, e adevarat, nu se poate cobori la fapte decit prin intermediul artei, dar arta nu este decit prelungirea stiintei. Chiar ne putem intreba daca insuficienta practica a acesteia din urma nu trebuie sa se reduca pe masura ce legile stabilite de ea vor exprima din ce in ce mai mult realitatea individuala.

Vom spune oare ca sanatatea, constind intr-o dezvoltare armonioasa a fortelor vitale, poate fi recunoscuta dupa adaptarea perfecta a organismului la mediul sau si vom numi, dimpotriva, boala tot ceea ce tulbura aceasta adap-tare ? Dar mai intii - vom reveni asupra acestui punct - nu e deloc demonstrat ca fiecare stare a organismului are cores-pondent in vreo stare exterioara lui. Mai mult, chiar cind acest criteriu ar fi cu adevarat distinctiv pentru starea de sanatate, ar avea nevoie el insusi de un alt criteriu pentru a putea fi recunoscut; caci ar trebui, in orice caz, sa ne spuna potrivit carui principiu se poate decide ca un anume mod de adaptare este mai bun decit un altul.

Ceea ce conteaza, oare, e modul in care fiecare dintre ele ne afecteaza sansele de supravietuire ? Sanatatea ar fi atunci starea organismului in care aceste sanse sint maxime si boala, dimpotriva, tot ce are drept efect diminuarea lor. E cert, intr-adevar, ca, in general, boala are drept consecinta o slabire a organismului. Numai ca ea nu este singura care produce acest rezultat. Functiile de reproducere la anumite specii inferioare provoaca fatalmente moartea si chiar la speciile superioare ele prezinta riscuri. Totusi ele sint nor-male. Batrinetea si copilaria au aceleasi efecte; caci batrinul si copilul sint mai vulnerabili. Sint ei, asadar, bolnavi si nu trebuie sa admitem alt tip de sanatate decit pe cea a adultului? Iata domeniul sanatatii si al fiziologiei restrins in mod ciudat! Daca, de altfel, batrinetea este deja prin ea insasi o boala, cum distingem pe batrinul sanatos de batrinul bolnav? Din acelasi punct de vedere, ar trebui sa clasam menstruatia printre fenomenele morbide ; caci prin tulbura-rile pe care le provoaca sporeste sensibilitatea femeii la boala. Cum sa calificam, totusi, drept maladiva o stare a carei absenta sau disparitie prematura constituie incontesta-bil un fenomen patologic ? Se gindeste in aceasta chestiune ca si cum intr-un organism sanatos fiecare detaliu ar avea, sa zicem asa, un rol util de jucat; ca si cum fiecare stare interna ar raspunde in mod sigur la vreo conditie externa si, prin urmare, ar contribui la asigurarea, din partea sa, a echilibrului vital si ar micsora sansele de deces. Este, dimpotriva, legitim sa presupunem ca anumite configuratii anatomice sau functionale nu servesc la nimic in mod direct, ci sint fiindca pur si simplu sint, fiindca nu pot sa nu fie, date fiind conditiile generale ale vietii. Nu pot fi, totusi, taxate drept morbide; caci boala este, inainte de toate, ceva de evitat, care nu este implicat in constituirea regulata a fiintei vii. Dar se poate intimpla ca, in loc sa fortifice organismul, aceste configuratii sa-i diminueze puterea de rezistenta si, prin urmare, sa-i creasca riscurile letale.

Pe de alta parte, nu-i sigur ca boala are intotdeauna rezultatul in functie de care vrem sa o definim. Nu sint, oare, numeroase boli prea usoare pentru a le putea atribui o influenta sensibila asupra elementelor vitale ale organis-mului ? Chiar printre cele mai grave exista unele ale caror urmari nu au nimic suparator, daca stim sa luptam impotriva lor cu armele de care dispunem. Bolnavul de gastrita care urmeaza un regim adecvat poate sa traiasca tot atit de mult cit omul sanatos. Este obligat, fSra indoiala, sa se ingri-jeasca; dar nu sintem cu totii obligati in aceeasi masura sa o facem, iar viata poate, oare, sa fie intretinuta altfel ? Fiecare dintre noi isi are regimul sau; acela al bolnavului nu seamana cu cel pe care il practica media oamenilor din timpul si din mediul sau; insa e singura diferenta dintre ei din acest punct de vedere. Boala nu ne lasa intotdeauna disperati, intr-o stare de inadaptare iremediabila; ea ne constringe doar sa ne adaptam altminteri decit majoritatea semenilor nostri. Cine ne garanteaza ca nu exista boli care, in cele din urma, descoperim ca sint utile? Variola pe care noi ne-o inoculam prin vaccin este o boala adevarata ce ne-o trans-mitem in mod voluntar si, cu toate acestea, ea creste sansele noastre de supravietuire. Exista poate multe alte cazuri in care tulburarea cauzata de boala este insignifianta fata de imunitatile pe care ni le confera.

in sfirsit, si mai ales, acest criteriu este cel mai adesea inaplicabil. Se poate, la rigoare, stabili chiar ca cea mai mica mortalitate cunoscuta se intilneste in cutare grup deter-minat de indivizi; insa nu se poate demonstra ca n-ar putea sa existe una si mai mica. Cine ne garanteaza ca nu sint posibile alte configuratii care ar avea drept efect o diminuare a mortalitatii ? Acest minimum nu este de fapt proba unei adaptari perfecte, si nici, prin urmare, indicele sigur al unei stari de sanatate, daca ne raportam la definitia precedenta. Mai mult, un grup de acest fel este foarte greu de constituit si de izolat de toate celelalte, asa cum ar fi necesar, pentru a putea observa constitutia organica ce il privilegiaza si care este cauza presupusa a acestei superioritati. Invers, daca, atunci cind este vorba de o boala al carei deznodamint este in general fatal, este evident ca probabilitatile pe care le are fiinta de a supravietui sint mici, dovada este deosebit de problematica atunci cind afectiunea nu este de natura sa provoace in mod direct moartea. Nu exista, intr-adevar, decit un singur mod obiectiv de a dovedi ca anumite fiinte, aflate in conditii definite, au mai putine sanse de a supra-vietui decit altele, si anume a arata ca, in fapt, majoritatea dintre ele traieste mai putin timp. Or, daca in cazurile bolilor pur individuale aceasta demonstratie este adesea posibila, ea este complet impracticabila in sociologie. Caci nu avem punctul de reper pe care il are la dispozitie biologul, adica cifra mortalitatii medii. Noi nu putem sti nici macar aproxi-mativ momentul in care se naste o societate si nici momentul in care ea moare. Toate aceste probleme care, chiar in biologie, sint departe de a fi clar rezolvate, ramin, pentru sociolog, inca invaluite in mister. De altfel, evenimentele care se produc in viata sociala si care se repeta aproape identic in toate societatile de acelasi tip sint cu mult prea variate pentru a fi posibil sa determinam in ce masura unul din ele e posibil sa fi contribuit la grabirea deznodamintului final. Cind e vorba de indivizi, pentru ca sint foarte nume-rosi, pot fi alesi cei pe care ii comparam, astfel incit sa nu aiba in comun decit una si aceeasi anomalie; aceasta se gaseste astfel izolata de toate fenomenele concomitente si poate fi prin urmare cercetata natura influentei sale asupra organismului. Daca, de exemplu, o mie de bolnavi de reuma-tism, alesi la intimplare, prezinta o mortalitate sensibil superioara mediei, avem motive serioase sa atribuim acest rezultat diatezei reumatismale. in sociologie, cum fiecare specie sociala nu are decit un numar mic de indivizi, cimpul comparatiilor este prea restrins pentru ca acest gen de grupuri sa poata fi studiate.

Or, in lipsa acestei probe de fapt, nu mai ramin posibile decit rationamentele deductive, ale caror concluzii nu pot avea decit valoarea presupunerilor subiective. Se va demonstra nu ca un anume eveniment slabeste efectiv organismul social, ci ca el trebuie sa aiba acest efect. De aici, se va concluziona ca el nu poate sa nu aiba o consecinta sau alta, considerata nesanatoasa pentru societate si, in numele ei, va fi declarat morbid. Dar, chiar presupunind ca el antreneaza, intr-adevar, aceasta consecinta, se poate intimpla ca inconvenientele acesteia sa fie mai mult decit compensate prin avantaje ce nu sint percepute. Mai mult, nu exista decit o singura ratiune, in acest caz, dupa care e taxat drept funest, acela ca tulbura jocul normal al functiunilor.

Dar o asemenea dovada presupune problema deja rezolvata; caci dovada nu e posibila decit daca s-a specificat in prealabil in ce consta starea normala si, prin urmare, daca se stie dupa ce semn poate fi ea recunoscuta. Va fi oare acest semn construit in intregime si a priori ? Nu e nevoie sa aratam cit poate valora o astfel de constructie. Iata cum se face ca, in sociologie ca si in istorie, aceleasi evenimente sint calificate, potrivit sentimentelor personale ale savantului, ca salutare sau ca dezastruoase. Asa se face ca mereu i se intimpla unui teoretician necredincios sa semnaleze in urmele de credinta ce supravietuiesc in mijlocul cutremurului general al credintelor religioase un fenomen morbid, in timp ce, pentru un credincios, necredinta insasi este marea boala sociala de astazi. La fel, pentru un socialist, organizarea economica actuala este un fapt de teratologie sociala, in timp ce, pentru economistul ortodox, tendintele socialiste sint prin excelenta patologice. Si fiecare gaseste, in sprijinul opiniei sale, silogisme pe care le crede convingatoare.

Carenta comuna a acestor definitii este ca vor sa atinga prematur esenta fenomenelor. De aceea, ele presupun afir-matii clare care, adevarate sau nu, nu pot fi probate decit daca stiinta este deja suficient de avansata. Este, totusi, cazul sa ne conformam regulii stabilite de noi mai inainte. in loc de a voi sa determinam direct raporturile starii normale si ale celei patologice cu fortele vitale, mai bine sa cautam doar un semn exterior, imediat perceptibil, dar obiectiv, care sa ne permita sa distingem cele doua ordine de fapte.

Orice fenomen sociologic, ca de altfel orice fenomen biologic, este susceptibil de a imbraca forme diferite, dupa caz, raminind totodata in esenta acelasi. Dar, printre aceste forme, exista doua tipuri. Unele sint generale pentru intreaga specie; ele se regasesc, daca nu la toti indivizii, cel putin la majoritatea lor si, daca nu se repeta identic in toate cazurile in care se observa, ci variaza de la un subiect la altul, aceste variatii sint cuprinse intre limite foarte apropiate. Altele, dimpotriva, sint exceptionale; nu numai ca nu se intilnesc decit la o minoritate, dar, chiar acolo unde se produc, se intimpla cel mai adesea ca nu dureaza toata viata indivi-dului. Ele sint o exceptie si in timp, si in spatiu1. Ne gasim deci in prezenta a doua varietati distincte de fenomene, care trebuie sa fie denumite prin termeni distincti. Vom numi normale faptele care prezinta formele cele mai generale si le vom da celorlalte numele de morbide sau de patologice. Daca convenim sa numim tip mediu fiinta schematica care s-ar constitui adunind intr-un acelasi tot, intr-un soi de individualitate abstracta, caracterele cele mai frecvente in specie cu formele lor cele mai frecvente, se va putea spune ca tipul normal se confunda cu tipul mediu si ca orice abatere in raport cu acest etalon al sanatatii este un fenomen morbid. Este adevarat ca tipul mediu nu ar putea fi determinat cu aceeasi claritate ca un tip individual, fiindca trasaturile sale constitutive nu sint complet fixate, ci sint

1. Se poate distinge astfel boala de monstraozitate. A doua nu este o exceptie decit in spatiu; ea nu se intilneste in media speciei, dar tine toata viata indivizilor la care o intilnim. Se vede, de altfel, ca aceste doua ordine de fapte nu difera decit in grad si sint in fond de aceeasi natura; granitele dintre ele sint foarte imprecise, caci boala nu este incapabila cu totul de fixitate si nici monstruozitatea de orice deve-nire. Nu pot fi separate radical atunci cind sint definite. Distinctia dintre ele nu poate fi mai categorica decit aceea intre morfologic si fiziologic, de vreme ce, in linii mari, morbidul este anormalul in ordinea fiziologica, asa cum teratologicul este anormalul in ordinea anatomica susceptibile de variatie. Dar ca el poate fi constituit, nu se poate pune la indoiala, de vreme ce el este materia imediata a stiintei, confundindu-se cu tipul generic. Fiziologul studiaza functiile organismului, ceea ce face si sociologul. Odata ce putem distinge speciile sociale unele de altele -vom trata in continuare aceasta problema -, oricind putem gasi forma cea mai generala a unui fenomen dintr-o specie data.

Se observa ca un fapt nu poate fi calificat drept patologic decit in raport cu o specie data. Conditiile sanatatii si ale bolii nu pot fi definite in abstracto si la modul absolut. Regula nu este contestata nici in biologie; nu i-a venit niciodata nimanui in minte ca ceea ce este normal pentru o molusca ar fi si pentru un vertebrat. Fiecare specie isi are sanatatea sa, pentru ca isi are tipul sau mediu care ii este propriu, iar sanatatea speciilor inferioare nu este mai mica decit a celor mai evoluate. Acelasi principiu functioneaza si in sociologie, desi aici este adesea nesocotit. Trebuie sa renuntam la acest obicei, inca prea raspindit, de a judeca o institutie, o practica, o maxima morala ca si cum ar fi bune sau rele in sine si prin sine, indiferent pentru ce tip social.

De vreme ce punctul de reper in raport cu care se poate judeca starea de sanatate ori de boala variaza odata cu speciile, el poate varia si pentru una si aceeasi specie, daca aceasta tocmai se transforma. Astfel, din punct de vedere pur biologic, ceea ce este normal pentru salbatic nu este intotdeauna si pentru civilizat, si reciproc2. Exista mai ales o ordine a variatiilor, de care e important sa tinem cont, fiindca ele se produc in mod regulat la toate speciile, si anume variatiile virstei. Sanatatea batrinului nu este aceea a adultului, dupa cum aceasta din urma nu este aceea a copi-lului; la fel se intimpla si cu societatile3. Un fapt social nu poate fi numit normal pentru o specie sociala determinata decit in raport cu o faza, determinata si ea, a dezvoltarii sale; prin urmare, pentru a sti daca are drept la aceasta denumire, nu e suficient sa observam sub ce forma se pre-zinta in generalitatea societatilor care apartin acestei specii; trebuie, mai mult, sa avem grija sa le consideram in faza corespunzatoare a evolutiei lor.

Se pare ca pina aici nu am realizat decit o definitie din cuvinte; caci nu am fScut nimic altceva decit sa grupam fenomenele urmind asemanarile si deosebirile dintre ele si sa dam un nume grupurilor astfel formate. Dar, in realitate, conceptele pe care le-am constituit astfel, cu toate ca au marele avantaj ca sint recognoscibile dupa caractere obiec-tive si imediat perceptibile, nu se departeaza de notiunea comuna de sanatate si boala. Boala, intr-adevar, nu este oare conceputa de toata lumea ca un accident, pe care natura vietuitoarei il contine, cu siguranta, dar nu-l provoaca de obicei ? Vechii filosofi ziceau acelasi lucru, spunind ca ea nu deriva din natura lucrurilor, ci este produsul unui fel de contingenta imanenta organismelor. O atare conceptie este, desigur, negarea oricarei stiinte, caci boala nu are nimic mai miraculos decit sanatatea; ea este in aceeasi masura intemeiata in natura fiintelor. Numai ca ea nu este intemeiata in natura normala; ea nu este implicata in temperamentul lor ordinar si nici legata de conditiile de existenta de care depind in general. Invers, pentru toata lumea, tipul sanatatii se confunda cu acela al speciei. Nu-i deloc posibil insa, fara a intra in contradictie, sa concepem o specie care, prin ea insasi si in virtutea constitutiei ei fundamentale, sa fie iremediabil bolnava. Ea este norma prin excelenta si, drept urmare, nu ar putea sa cuprinda nimic anormal. E adevarat ca, in mod curent, prin sanatate se intelege, de asemenea, o stare preferabila bolii. Dar aceasta definitie este continuta in cea precedenta. Daca, intr-adevar, trasaturile a caror reunire formeaza tipul normal s-au putut generaliza intr-o specie, situatia nu-i intimplatoare. Aceasta generalitate este ea insasi un fapt care trebuie explicat si care, in acest sens, reclama o cauza. Or, ea ar fi inexplicabila daca formele de organizare cele mai raspindite n-ar fi de asemenea, cel putin in ansamblul lor, cele mai avantajoase. Cum ar fi putut ele sa se mentina intr-o atit de mare varietate de circumstante daca nu i-ar face pe indivizi in stare sa reziste mai bine cauzelor de distrugere ? Dimpotriva, daca celelalte trasaturi sint mai rare, e evident ca, in media cazurilor, subiectii care le poseda supravietuiesc mai greu. Frecventa mai ridicata a primelor este deci dovada superioritatii lor4.

4. Dl Garofalo a incercat, e adevarat, sa distinga morbidul de anormal (Criminologie, pp. 109-110). insa singurele argumente pe care spri-jina aceasta distinctie sint urmatoarele : 1. Cuvintul boala semnifica totdeauna ceva care tinde spre distrugerea totala sau partiala a organis-mului; daca nu e distrugere, e vindecare, niciodata stabilitate, ca in mai multe anomalii. Dar tocmai am vazut ca anormalul este, de aseme-nea, o amenintare pentru vietuitoare in media cazurilor. E adevarat de vreme ce generalitatea, care caracterizeaza din exterior fenomenele normale, este ea insasi un fenomen explicabil, e momentul ca, dupa ce a fost direct stabilita prin observatie, sa-i cautam o explicatie. Fara indoiala, putem fi siguri dinainte ca generalitatea nu este fSra cauza, dar e mai bine sa stim exact care este aceasta cauza. Caracterul normal al fenomenului va fi, intr-adevar, si mai putin contestabil, daca se demonstreaza ca semnul exterior care il aratase la inceput nu este doar aparent, ci este fundamentat in natura lucrurilor; daca, intr-un cuvint, se poate erija aceasta normalitate de fapt intr-o normalitate de drept. Aceasta demonstratie, de altfel, nu va consta totdeauna in a face sa vedem ca fenomenul este util organismului, desi acesta ar fi cazul cel mai frecvent, pentru motivele pe care tocmai le-am prezentat; dar se poate intimpla, dupa cum am remarcat mai sus, ca o configuratie sa fie normala fSra sa serveasca la nimic, pur si simplu pentru ca este implicata cu necesitate in natura fiintei. Astfel, ar fi poate util ca nasterea sa nu

ca nu e intotdeauna asa; dar pericolele pe care le implica boala nu exista in aceeasi masura decit in generalitatea circumstantelor. Cit despre lipsa de stabilitate care ar distinge morbidul, inseamna a uita bolile cronice si a separa radical teratologicul de patologic. Monstru-ozitatile sint fixe. 2. Normalul si anormalul variaza odata cu rasele, se spune, in timp ce deosebirea fiziologicului si a patologicului este valabila pentru orice genus homo. Noi am aratat ca, dimpotriva, adesea ceea ce e morbid pentru omul salbatic nu este la fel pentru cel civilizat. Conditiile sanatatii fizice variaza in functie de mediu provoace tulburari atit de violente in organismul feminin, dar este imposibil. Prin urmare, normalitatea fenomenului va fi explicata prin aceea ca el va fi legat de conditiile de existenta ale speciei considerate, fie ca efect, necesar din punct de vedere mecanic, al acestor conditii, fie ca mijloc care permite organismelor sa se adapteze la ele5.

Aceasta dovada nu este utila doar pentru control. Nu trebuie uitat, intr-adevar, ca daca avem interesul sa distin-gem normalul de anormal, este mai ales pentru a lumina practica. Dar pentru a actiona in cunostinta de cauza, nu e suficient sa stim ce trebuie sa vrem, ci si pentru ce trebuie sa vrem. Afirmatiile stiintifice cu privire la starea normala vor fi mai repede aplicabile la cazuri particulare cind vor fi insotite de ratiunea lor; caci, atunci, vom putea sti mai bine in ce cazuri e potrivit ca, aplicindu-le, sa le modificam si in ce directie.

Exista circumstante in care aceasta verificare este chiar absolut necesara, pentru ca prima metoda, daca ar fi utili-zata de una singura, ne-ar putea induce in eroare. Ceea ce se si intimpla in perioadele de tranzitie, in care specia intreaga este pe cale de a evolua, fSra sa se fi fixat inca definitiv sub o forma noua. in acest caz, singurul tip normal care ar fi inca de pe acum realizat si existent in fapte este acela al trecutului, cu toate ca nu mai este in concordanta cu noile conditii de existenta. Un fapt poate supravietui in aceasta situatie la nivelul intregii specii, desi nu mai raspunde

5. Se poate intr-adevar pune intrebarea daca un fenomen ce deriva necesar din conditiile generale ale vietii nu este util chiar prin acesta. Nu putem trata aceasta problema de filosofie. O vom atinge totusi putin mai departe. exigentelor situatiei. El nu mai are, atunci, decit aparentele normalitatii; caci generalitatea lui nu mai este decit o eticheta mincinoasa, de vreme ce, nementinindu-se decit prin forta oarba a obiceiului, nu mai este indiciu al faptului ca fenomenul observat este strins legat de conditiile generale ale existentei colective. Aceasta dificultate este, de altfel, proprie sociologiei. Ea nu exista, sa spunem asa, pentru biolog. Se intimpla, intr-adevar, foarte rar ca speciile animale sa fie obligate a lua forme imprevizibile. Singurele schimbari normale prin care trec sint cele care se produc in mod regulat la fiecare individ, in principal sub influenta virstei. Ele insa pot fi cunoscute, din moment ce s-au realizat deja intr-o multitudine de cazuri; prin urmare, se poate sti in fiecare moment al dezvoltarii animalului, si chiar in perioa-dele de criza, in ce consista starea normala. La fel se intimpla si in sociologie pentru societatile care apartin speciilor inferioare. intrucit unele dintre ele si-au incheiat deja cariera, legea evolutiei lor normale este sau cel putin poate fi stabilita. Dar cind e vorba de societatile cele mai evoluate si cele mai recente, aceasta lege este necunoscuta prin definitie, fiindca ele nu si-au parcurs inca intreaga lor istorie. Sociologul poate fi astfel stinjenit, lipsindu-i orice punct de reper, in a sti daca un fenomen este normal sau nu. El va iesi din incurcatura procedind cum am spus mai sus. Dupa ce a stabilit prin observatie ca faptul este general, se va intoarce la conditiile care au determinat aceasta gene-ralitate in trecut si va cauta apoi daca aceste conditii mai exista in prezent sau daca ele s-au schimbat. in primul caz, el va avea dreptul sa trateze fenomenul ca normal si, in al doilea, sa-i refuze acest caracter. De exemplu, pentru a sti daca starea economica a popoarelor europene, cu lipsa de organizare6 care ii este caracteristica, este normala sau nu, vom cauta ceea ce i-a dat nastere in trecut. Daca aceste conditii sint in continuare prezente in societatile noastre, inseamna ca aceasta situatie este normala, in ciuda protes-telor pe care le stirneste. insa, daca se intimpla, dimpotriva, sa fie legata de aceasta structura sociala veche pe care am caracterizat-o in alta parte ca segmentara7 si care, dupa ce a fost osatura societatilor, devine tot mai putin pregnanta, va trebui sa concluzionam ca ea constituie in prezent o stare morbida, oricit de universala ar fi ea. Dupa aceeasi metoda vor trebui rezolvate toate problemele similare controversate, cum sint acelea de a sti daca slabirea credintelor religioase, daca dezvoltarea puterilor statului sint fenomene normale sau nu8.

Totusi, aceasta metoda n-ar putea, in nici un caz, sa fie substituita celei precedente, si nici macar sa fie folosita inaintea ei. Mai intii, ea ridica probleme despre care vom vorbi mai departe si pe care nu le poti trata decit cind esti deja destul de avansat in stiinta; caci ea implica, in ansamblu, o explicare aproape completa a fenomenelor, fiindca pre-supune sa determinam fie cauzele, fie functiile lor. Or, e bine ca inca de la inceputul cercetarii sa se poata clasa faptele in normale si anormale, cu rezerva citorva cazuri exceptionale, pentru a putea trasa fiziologiei domeniul ei si patologiei pe al ei. Dupa aceea, prin raportare la tipul normal, un fapt trebuie considerat util sau necesar, pentru a putea fi el insusi calificat ca normal. Altminteri, s-ar putea demonstra ca boala coincide cu sanatatea, de vreme ce deriva in mod necesar din organismul pe care il ataca; doar cu organismul mediu boala nu intretine aceeasi legatura. La fel, aplicarea unui remediu, fiind utila bolnavului, ar putea trece drept un fenomen normal atunci cind e in mod evident anormala, caci numai in circumstante anormale ea are aceasta utilitate. Nu ne putem servi de aceasta metoda decit daca tipul normal a fost constituit anterior si el nu poate sa fi fost

colective. intr-adevar, pe de o parte, daca aceasta regresie a constiintei religioase este cu atit mai puternica cu cit structura societatilor noastre este mai determinata, este pentru ca ea nu tine de vreo cauza acciden-tala, ci de insasi constitutia mediului nostru social, si cum, pe de alta parte, particularitatile caracteristice ale acesteia din urma sint cu certitudine mai dezvoltate astazi decit in trecutul apropiat, nu e nimic anormal ca fenomenele care depind de acestea sa fie si ele amplificate. Aceasta metoda difera de precedenta numai prin aceea ca conditiile care explica si justifica generalitatea fenomenului sint induse si observate nu in mod direct. Se stie ca el tine de natura mediului social, fara sa stim in ce anume si nici cum constituit decit printr-un alt procedeu. in sfirsit, daca e adevarat ca tot ce este normal este util, cu conditia sa fie necesar, este fals ca tot ce este util ar fi normal. Putem avea certitudinea ca starile care s-au generalizat in specie sint mai utile decit cele care au ramas exceptionale; nu ca ele sint cele mai utile care exista sau ar putea exista. Nu avem nici un motiv sa credem ca toate combinatiile posibile au fost incercate in cursul experientei si, printre cele care nu au fost niciodata realizate dar pot fi concepute, sint poate unele cu mult mai avantajoase decit cele pe care le cunoastem. Notiunea de util o depaseste pe aceea de normal; ea este in raport cu aceasta ce este genul fata de specie. Or, este imposibil a deduce mai multul din mai putin, specia din gen. Dar genul poate fi regasit in specie, fiindca il contine. De aceea, odata ce generalitatea fenomenului a fost consta-tata, aratind in ce mod este util, pot fi confirmate rezultatele primei metode9. Putem asadar formula urmatoarele trei reguli:

1. Un fapt social este normal pentru un tip social deter-minat, considerat intr-o faza determinata a dezvoltarii sale, atunci cind se produce in media societatilor din aceasta specie, comparate in faza corespunzatoare a evolutiei lor.

2.  Rezultatele metodei precedente pot fi verificate aratind ca generalitatea fenomenului depinde de conditiile generale ale vietii colective in tipul social considerat.

3.  Verificarea este necesara mai ales cind acest fapt se refera la o specie sociala a carei evolutie inca nu este complet parcursa.

III

Atit de mult se obisnuieste sa se rezolve din condei aceste probleme grele si sa se hotarasca rapid, prin observatii sumare si printr-un sir de silogisme, daca un fapt social este normal sau nu, incit se va considera poate ca aceasta procedura este complicata in mod inutil. Se pare ca n-ar trebui sa facem atita caz pentru a distinge boala de sanatate. Nu facem, oare, zilnic deosebiri de acest fel ? E adevarat; dar ramine de vazut daca le facem corect. Ce ne oculteaza dificultatile acestor probleme e aceea ca vedem biologul rezolvindu-le cu relativa usurinta. Uitam insa ca-i este mult mai usor decit sociologului sa sesizeze modul in care fiecare fenomen afecteaza puterea de rezistenta a organismului si sa-i determine astfel caracterul normal sau anormal cu o exactitate suficienta din punct de vedere practic. in sociologie, complexitatea si mobilitatea mai mare a faptelor ne obliga la mult mai multe precautii, cum o arata, de exemplu, judecatile contradictorii ale partidelor chiar asupra aceluiasi fenomen. Pentru a arata clar cit este de necesara

vreunei tendinte, inseamna ca tipul normal nu este realizat; 3. in sfirsit ca, pentru a ameliora tipul normal, trebuie sa-1 cunosti. Nu se poate deci, in nici un caz, depasi stiinta decit sprijinindu-te pe ea. aceasta prudenta, sa aratam prin citeva exemple la ce erori te expui cind nu li te supui si sub ce lumina noua apar fenomenele cele mai importante atunci cind le tratezi metodic.

Daca exista un fapt al carui caracter patologic pare incon-testabil, aceasta este crima. Toti criminologii cad de acord asupra acestui punct. Chiar daca explica morbiditatea ei in moduri diferite, sint unanimi in a o recunoaste. Totusi, problema se cere a fi tratata cu mai putina graba.

Sa aplicam regulile precedente. Crima nu se gaseste numai in majoritatea societatilor dintr-o specie sau alta, ci in toate societatile de toate tipurile. Nu este nici una in care sa nu existe criminalitate. Ea isi schimba forma, actele care sint numite astfel nu sint pretutindeni aceleasi; insa, pretu-tindeni si totdeauna, au existat oameni care s-au purtat in asa fel incit sa atraga asupra lor represiunea penala. Daca, cel putin, pe masura ce societatile trec de la tipurile infe-rioare la cele mai evoluate, procentul criminalitatii, adica raportul dintre cifra anuala a crimelor si aceea a populatiei, ar tinde sa scada, s-ar putea crede ca ea tinde sa piarda caracterul normal, cu toate ca ramine in continuare un fenomen normal. Dar nu avem nici un motiv care sa ne permita sa credem in realitatea acestei regresii. Dimpotriva, mai multe fapte par sa demonstreze mai curind existenta unei miscari in sens invers. De la inceputul secolului inca, statistica ne pune la dispozitie mijlocul de a urmari mersul criminalitatii; or, ea a crescut pretutindeni. in Franta, cresterea este de aproape 300%. Nu exista deci fenomen care sa prezinte mai convingator toate simptomele norma-litatii, de vreme ce apare ca strins legat de conditiile intregii vieti colective. A face din crima o boala sociala ar insemna sa admitem ca boala nu este ceva accidental, ci, dimpotriva, deriva, in anumite cazuri, din constitutia fundamentala a fiintei vii; ar insemna sa stergem orice distinctie dintre fiziologic si patologic. Fara indoiala, se poate intimpla ca insasi crima sa aiba forme anormale; ceea ce se intimpla cind, de exemplu, ea atinge o rata statistica exagerata. Acest exces este de natura morbida. Normal este ca pur si simplu sa existe criminalitate, dar sa nu depaseasca, pentru fiecare tip social, un anumit nivel, pe care poate nu este imposibil sa-1 fixam potrivit regulilor precedente10.

Iata-ne in fata unei concluzii destul de paradoxale. in aparenta, caci nu trebuie sa ne lasam inselati. A plasa crima printre fenomenele normale ale sociologiei nu inseamna numai a spune ca este un fenomen inevitabil, desi regretabil, datorat rautatii umane incorigibile; inseamna a afirma ca este un factor al sanatatii publice, o parte integranta a oricarei societati sanatoase. Rezultatul acesta este, la o prima privire, suficient de surprinzator, pentru ane fi deconcertat destul de mult timp chiar si pe noi. Cu toate acestea, daca ai controlat momentul de surpriza, nu e greu sa gasesti motivele care explica aceasta normalitate si, in acelasi timp, o confirma.

in primul rind, crima este normala fiindca o societate in care ar lipsi este cu totul imposibila. Crima, cum am aratat in alta parte, consta intr-un act care ofenseaza unele sentimente

10. Daca crima este un fapt normal al sociologiei, nu rezulta ca criminalul ar fi un individ constituit in mod normal din punct de vedere biologic si psihologic. Cele doua chestiuni sint independente una de alta. Se va intelege mai bine aceasta independenta cind vom arata mai departe diferenta care exista intre faptele psihice si faptele sociologice. colective, dotate cu o energie si cu o claritate particulare. Pentru ca, intr-o societate data, actele considerate criminale sa inceteze, ar trebui ca sentimentele pe care ele le ofenseaza sa se regaseasca in toate constiintele individuale fSra excep-tie si cu forta necesara pentru a inabusi sentimentele contrare. Or, presupunind ca aceasta conditie ar putea fi cu adevarat implinita, crima nu ar disparea pur si simplu, ci si-ar schimba doar forma; caci insasi cauza care ar epuiza astfel izvoarele criminalitatii ar deschide indata altele.

intr-adevar, pentru ca sentimentele colective, ocrotite de dreptul penal al unui popor, sa ajunga la un moment determinat al istoriei lui sa patrunda in constiintele care erau pina atunci inchise sau sa aiba mai multa autoritate acolo unde nu aveau indeajuns, trebuie sa dobindeasca o intensitate superioara aceleia pe care o aveau pina atunci. Trebuie ca insasi comunitatea in ansamblul ei sa le resimta cu un plus de nerv; caci ele nu pot gasi in alta parte acea forta mai mare care le permite sa se impuna indivizilor care, odinioara, erau cei mai refractari. Pentru ca ucigasii sa dispara, trebuie ca oroarea de singele varsat sa ajunga mult mai mare in paturile sociale din care ei provin; insa pentru aceasta trebuie ca ea sa devina mai mare in intreaga societate. De altfel, insasi absenta crimei ar contribui in mod direct la producerea acestui rezultat; caci un sentiment apare ca mult mai respectabil cind este permanent si uniform respectat. Dar nu se baga de seama ca aceste stari puternice ale constiintei comune nu pot fi consolidate fSra ca si starile mai slabe, a caror incalcare nu dadea nastere mai inainte decit la greseli pur morale, sa nu fie intarite simultan; caci cele din urma nu sint decit prelungirea, forma atenuata a primelor. Astfel simpla necuviinta si furtul nu lezeaza decit unul si acelasi sentiment altruist, respectul proprietatii altuia. Numai ca, chiar acest sentiment este ranit mai slab prin primul dintre aceste acte decit prin celalalt; si fiindca, de alta parte, el nu are in media constiintelor o intensitate suficienta pentru a resimti acut cea mai usoara dintre aceste doua ofense, necuviinta este obiectul unei mai mari tole-rante. Iata de ce necuviinciosul este doar blamat, pe cind hotul este pedepsit. Daca insa acelasi sentiment ajunge mai puternic, pina la a reduce la tacere, in toate constiintele, predispozitia omului spre furt, el va deveni mai sensibil la lezarile care pina atunci nu-l atingeau decit usor; el va reactiona deci contra lor cu mai mult nerv; ele vor fi obiectul unei dezaprobari mai energice care va determina trecerea unora dintre ele de la simple greseli morale, cum erau considerate, la starea de crime. De exemplu, con-tractele necinstite sau executate necinstit, care nu provoaca decit un blam public sau reparatii civile, vor deveni delicte. Imaginati-va o societate de sfinti, o manastire exemplara si perfecta. Crimele propriu-zise vor fi necunoscute acolo; dar greselile care par de nimic omului de rind ar provoca in ea acelasi scandal pe care il declanseaza delictul uzual in constiintele obisnuite. Daca deci aceasta societate are pute-rea de a judeca si de a pedepsi, ea va califica aceste acte drept criminale si le va trata ca atare. E acelasi motiv pentru care omul perfect cinstit judeca cele mai mici slabiciuni morale ale sale cu o severitate pe care multimea o rezerva actelor cu adevarat delincvente. Altadata, violentele impo-triva persoanelor erau mai frecvente decit astazi pentru ca respectul pentru demnitatea individuala era mai slab; fiindca respectul a crescut, aceste crime au devenit mai rare, dar si multe acte care lezau acest sentiment au intrat in dreptul penal, unde la inceput nu apareau11.

Vom fi intrebati poate, pentru a epuiza toate ipotezele logic posibile, de ce aceasta unanimitate nu s-ar extinde la toate sentimentele colective fara exceptie; de ce chiar cele mai slabe nu ar prinde destula putere pentru a preveni orice abatere ? Constiinta morala a societatii s-ar regasi intreaga la toti indivizii si cu o vitalitate suficienta pentru a impiedica orice act care o ofenseaza, atit greselile pur morale, cit si crimele. Dar o uniformitate universala si absoluta este cu totul imposibila, caci mediul fizic proxim in care se gaseste fiecare dintre noi, antecedentele ereditare, influentele sociale de care depindem variaza de la un individ la altul si, prin urmare, diversifica constiintele. E imposibil ca toata lumea sa se asemene perfect, fie doar si pentru ca fiecare isi are organismul propriu si ca aceste organisme ocupa zone diferite in spatiu. De aceea, chiar la popoarele inferioare, la care originalitatea individuala este foarte putin dezvoltata, ea nu este totusi nula. Astfel, de vreme ce nu poate exista societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv, este inevitabil si ca, printre aceste abateri, sa existe unele care prezinta un caracter criminal. Caci ceea ce le confera aceasta insusire nu e importanta lor intrinseca, ci aceea pe care le-o atribuie constiinta comuna. Daca aceasta este mai puternica, daca are destula autoritate pentru a micsora valoarea absoluta a acestor abateri, ea va fi si mai sensibila, mai exigenta si va reactiona impotriva unor abateri mai mici cu energia pe care o folosea inainte impotriva unor abateri considerabile; ea le va atribui aceeasi gravitate, adica le va califica drept criminale.

Crima este deci necesara; ea este legata de conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale, dar, tocmai de aceea, ea este utila; caci aceste conditii de care depinde sint ele insele indispensabile evolutiei normale a moralei si a dreptului.

intr-adevar, nu mai este posibil astazi sa contestam nu numai ca dreptul si morala variaza de la un tip social la altul, ci si ca ele se schimba pentru acelasi tip, daca con-ditiile existentei colective se modifica. Dar, pentru ca aceste transformari sa fie posibile, trebuie ca sentimentele colective ce stau la baza moralei sa nu fie refractare schimbarilor, prin urmare, sa nu aiba decit o energie moderata. Daca ele ar fi prea puternice, atunci nu ar mai fi maleabile. Orice configuratie, intr-adevar, este un obstacol in calea reconfigu-rarii; aceasta cu atit mai mult cu cit configuratia veche este mai solida. Cu cit o structura este mai puternica, cu atit ea opune mai multa rezistenta oricarei modificari; la fel se intimpla si cu configuratiile functionale, si cu cele ana-tomice. Or, daca nu ar exista crime, aceasta conditie nu ar fi indeplinita; caci o astfel de ipoteza presupune ca sen-timentele ar fi ajuns la un grad de intensitate fSra pereche in istorie. Nimic nu este bun in general si fara de masura. Trebuie ca autoritatea de care se bucura constiinta morala sa nu fie excesiva; altminteri, nimeni nu ar cuteza sa o atinga si ar incremeni prea usor intr-o forma imuabila. Pentru a putea evolua, trebuie ca originalitatea individuala sa se poata afirma; dar pentru ca originalitatea idealistului care viseaza sa-si depaseasca veacul sa se poata manifesta, trebuie sa fie posibila aceea a criminalului, care este mai prejos de timpul lui. Nu merge una fara cealalta. Asta nu e totul. Dincolo de utilitatea indirecta, se intimpla ca insasi crima sa joace un rol util in aceasta evolutie. Nu numai ca ea face ca drumul sa ramina deschis schimbarilor necesare, dar, mai mult, in unele cazuri, ea pregateste in mod direct aceste schimbari. Nu numai ca, acolo unde ea exista, sentimentele colective au maleabi-litatea necesara pentru a lua o forma noua, ci, uneori, ea contribuie la predeterminarea formei pe care o vor lua. De cite ori, intr-adevar, ea nu este decit o anticipare a moralei viitorului, o orientare catre ce va fi! Potrivit dreptului atenian, Socrate era un criminal si condamnarea lui era justa. Totusi, crima sa, si anume independenta de gindire, era utila nu numai omenirii, ci si patriei sale. Caci ea servea la pregatirea unei morale si a unei credinte noi, de care atenienii aveau atunci nevoie, pentru ca traditiile in care traisera pina in acel moment nu mai erau in armonie cu conditiile lor de existenta. Cazul lui Socrate nu este insa izolat; el se reproduce periodic in istorie. Libertatea de gindire de care ne bucuram astazi nu ar fi putut fi proclamata daca regulile care o interziceau nu ar fi fost incalcate inainte de a fi abrogate in mod solemn. Cu toate acestea, in acel moment, incalcarea lor era o crima, pentru ca leza unele sentimente inca foarte vii in majoritatea constiintelor. Si totusi, aceasta crima era utila, de vreme ce prevestea trans-formari care, de la zi la zi, deveneau tot mai necesare. Libera cugetare a avut ca precursori pe toti ereticii, pe care bratul bisericii i-a lovit pe drept tot timpul Evului mediu si pina in zorii timpurilor contemporane.

Din acest punct de vedere, faptele fundamentale ale crimi-nologiei ni se prezinta sub un aspect cu totul nou. Contrar ideilor curente, criminalul nu mai apare ca o fiinta radical nesociabila, ca un fel de element parazitar, de corp strain, neasimilabil, introdus in sinul societatii12; este un agent reglator al vietii sociale. Crima, la rindul ei, nu mai este conceputa ca un rau ce trebuie eradicat; caci, in loc sa fie motiv de fericire cind se intimpla ca rata ei sa coboare vizibil sub nivelul obisnuit, putem fi siguri ca acest progres aparent este totodata corelat cu vreo tulburare sociala. Astfel, niciodata cifra lovirilor si ranirilor nu scade atit de jos ca in timp de foamete13. in acelasi timp, ca un ecou, teoria pedepsei este reinnoita sau, mai curind, de reinnoit. Daca, intr-adevar, crima este o boala, pedeapsa ii este remediul, si nu poate fi conceputa altfel; de aceea, toate discutiile pe care le stirneste se indreapta catre a afla ce trebuie sa fie pedeapasa pentru a-si indeplini rolul de remediu. Dar daca crima nu are nimic morbid, pedeapsa n-ar putea sa aiba ca obiect vindecarea ei si atunci adevarata ei functie trebuie cautata in alta parte.

12.  Noi insine am facut greseala de a vorbi in acest mod despre criminal, deoarece nu am aplicat regula de aici (Division du travail social, pp. 395-396).

13.  De altfel, afirmind despre crima ca este un fapt normal al sociolo-giei, nu inseamna ca nu trebuie sa o urim. Durerea, nici ea, nu are nimic dezirabil; individul o uraste, cum societatea uraste crima, si totusi tine de fiziologia normala. Nu numai ca deriva in mod necesar din constitutia insasi a oricarei fiinte vii, ci joaca un rol util in viata, pentru care nu poate fi inlocuita. Ar insemna deci sa denaturam in mod ciudat gindirea noastra, daca am prezenta-o ca pe o apologie a crimei. Nici nu ne-am gindi sa protestam preventiv impotriva unei asemenea interpretari, daca nu am sti la ce invinuiri ciudate si la ce neintelegeri te expui cind incerci sa studiezi faptele morale in mod obiectiv si sa vorbesti despre ele intr-un limbaj care nu este acela al omului de rind.

Departe ca regulile enuntate mai sus sa nu aiba alta ratiune de a fi decit satisfacerea unui formalism logic fSra mare utilitate, de vreme ce, dimpotriva, dupa cum le apli-cam sau nu, faptele sociale cele mai importante isi schimba complet caracterul. Daca, pe de alta parte, acest exemplu este perfect ilustrativ - si de aceea am crezut ca trebuie sa ne oprim la el -, mai sint si multe altele care ar putea fi citate cu folos. Nu exista societate in care sa nu existe regula ca pedeapsa trebuie sa fie proportionala cu delictul; totusi, pentru scoala italiana, acest principiu nu este decit o inventie a juristilor, lipsit de orice fundament14. Pentru acesti criminologi, pina si institutia penala ca atare, asa cum a functionat pina acum la toate popoarele cunoscute, este un fenomen contra naturii. Am vazut deja ca pentru dl Garofalo criminalitatea speciala a societatilor inferioare n-are nimic natural. Pentru socialisti, organizarea capita-lista, in ciuda generalitatii ei, constituie o deviere de la starea normala, produsa prin violenta si siretenie. Dimpo-triva, pentru dl Spencer, centralizarea noastra administrativa, extinderea puterilor guvernamentale este viciul radical al societatilor noastre, desi ambele progreseaza in modul cel mai constant si mai universal pe masura ce avansezi in istorie. Nu credem ca s-a incercat vreodata, sistematic, sa se stabileasca caracterul normal sau anormal al faptelor sociale dupa gradul lor de generalitate. intotdeauna aceste chestiuni nu sint rezolvate decit prin multa dialectica.

Totusi, indepartind acest criteriu, nu numai ca te expui la confuzii si erori partiale, ca acelea pe care tocmai le-am amintit, ci faci ca stiinta insasi sa devina imposibila. intr-adevar, ea are ca obiect imediat studiul tipului normal; or, daca faptele cele mai generale pot fi morbide, se poate intimpla ca tipul normal sa nu fi existat niciodata in fapte. Atunci, la ce bun sa le studiem ? Ele nu pot decit sa confirme prejudecatile noastre si sa ne consolideze greselile, de vreme ce rezulta din ele. Daca pedeapsa, daca responsabilitatea, asa cum exista ele in istorie, nu sint decit un produs al ignorantei si al barbariei, la ce bun sa le cunoastem pentru a le determina formele normale? Astfel ca spiritul este obligat sa se abata de la o realitate devenita fSra interes, pentru a se replia in sine insusi si a cauta inauntrul lui materialele necesare pentru a o reconstitui. Pentru ca sociologia sa trateze faptele ca lucruri, trebuie ca sociologul sa inteleaga necesitatea de a invata de la ele. Deoarece obiectul principal al oricarei stiinte este viata - fie individuala, fie sociala -, inseamna ca in fond definirea starii de normalitate este obiectul stiintei; dar daca normali-tatea nu este data in lucrurile insele, daca ea este dimpotriva un caracter pe care li-l intiparim din afara sau li-l refuzam din anumite motive, aceasta dependenta binevenita ince-teaza. Spiritul pluteste pe deasupra realului care n-are mare lucru sa-1 invete; spiritul nu mai este continut de materia la care se aplica, fiindca el o determina intrucitva. Diferitele reguli pe care le-am stabilit pina acum sint, asadar, strins legate. Pentru ca sociologia sa fie cu adevarat o stiinta a lucrurilor, trebuie ca generalitatea fenomenelor sa fie luata drept criteriu al normalitatii lor.

Metoda noastra are, de altfel, avantajul de a regla actiunea in acelasi timp cu gindirea. Daca dezirabilul nu este obiect al observatiei, ci poate si trebuie sa fie determinat printr-un fel de calcul metal, nici o limita, ca sa zicem asa, nu poate fi impusa imaginatiei aflata in cautarea de mai bine. Caci cum sa stabilesti un capat al perfectiunii, pe care ea sa nu-l poata depasi ? Ea scapa, prin definitie, de orice limitare. Scopul umanitatii se indeparteaza mereu, descurajind pe unii prin insasi indepartarea sa, atitind, dimpotriva, si surescintind pe altii, care, pentru a se apropia putin de el, maresc pasul si se arunca in revolutii. Din aceasta dilema practica iesim numai daca dezirabilul este sanatatea si daca sanatatea este ceva ce poate fi definit si dat in lucruri, caci capatul efortului este dat si definit simultan. Nu mai este vorba sa urmarim cu disperare un scop care se indeparteaza pe masura ce inaintam, ci sa lucram cu o continua perseverenta la pastrarea starii normale, la restabi-lirea ei daca este tulburata, la regasirea conditiilor daca ele s-au schimbat. Datoria omului de stat nu mai este sa impinga societatile prin violenta catre un ideal care ii pare seducator, ci rolul sau este acela al medicului: el previne aparitia bolilor printr-o buna igiena si, daca ele se manifesta, cauta sa le vindece15.

15. Din teoria expusa in acest capitol s-a tras uneori concluzia ca, potrivit noua, mersul ascendent al criminalitatii in timpul secolului al XIX-lea era un fenomen normal. Nimic nu e mai departe de ideea noastra. Mai multe fapte pe care le-am indicat cu privire la sinu-cidere (a se vedea Le suicide, p. 420 si urm.) tind, dimpotriva sa ne incredinteze ca dezvoltarea aceasta este in general morbida. Totusi, s-ar putea intimpla ca o crestere oarecare a unor anumite forme de criminalitate sa fie normala, caci fiecare etapa a civilizatiei are crimi-nalitatea sa proprie. Dar despre asta nu putem face decit ipoteze.