Perspectiva realizarii sintezelor sociale. o abordare pragmatica a studiilor de istorie sociala

PERSPECTIVA REALIZARII SINTEZELOR SOCIALE. O ABORDARE PRAGMATICA A STUDIILOR DE ISTORIE SOCIALA

Fenomenele sociale nu sunt intamplari abstracte, desprinse de loc si de timp, ci se petrec cu necesitate intr-un anumit mediu geo-grafic si intr-o anume epoca istorica" afirma Traian Herseni, in 1937. Aprecierea sociologului roman pune in ecuatie o problema asupra careia s-au desfasurat ample dezbateri atat in trecut cat si in prezent si care este esentiala pentru discernerea evolutiei grupurilor sau comunitatilor umane.

Indivizii, ca si grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fara o raportare la cele doua dimensiuni - timp si spatiu; nu pot exista suspendati in atemporalitate si in infinit. Delimitarea demersurilor lor sub raport temporal si spatial le da autenticitate si sens, plasandu-le in realul social. "Fara discutie ca viata sociala - releva D. Gusti - se afla plasata intr-un anume mediu istoric: negresit c-ar fi de o spaiman-tatoare monotonie viata omeneasca fara atmosfera istorica, datorita careia generatiile nu sunt decat o punte vremelnica intre trecut si viitor" (D. Gusti)

Relationata la timpul istoric, o comunitate are un inceput si faze evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasata in trecut, judecata in prezent si proiectata in viitor. Realitatea sociala concreta se afla in toate aceste faze ale procesului devenirii si evolutiei unui grup uman.

Timpul si spatiul sunt doua din dimensiunile fundamentale cu care opereaza istoria sociala, precum si celelalte stiinte socio-umane. Recunoscute ca atare, acestora li se dau intelesuri care difera de la o disciplina la alta. Sociologia concepe timpul ca o dimensiune a realitatii sociale, in acelasi mod ca si istoria sociala, cu diferenta esentiala ca prima imagineaza timpul ca un mecanism ce poate fi oprit pentru a i se proiecta o imagine statica, relativ imobila (F. Braudel), iar a doua il interpreteaza ca o scurgere uniforma si implacabila, intr-o miscare perpetua.

Diferenta de viziune este foarte importanta. Istoricul evolutiei societatii nu studiaza o succesiune de "fotografii"; el cerceteaza insasi "miscarea" componentelor societatii in ansamblul sau, definind fiecare faza a evolutiei acesteia sau plasand-o intr-o dimensiune temporala (epoca istorica).

Plasarea unui grup social intr-o "unitate" a timpului social face posibile comparatiile fie cu faze evolutive anterioare "momentului" respectiv sau ulterior acestuia, fie cu ale altor grupuri sociale. Diviziu-nile "timp lung" ("longue durée"), "timp mediu" sau "timp scurt" sunt componente ale timpului social si devin operationale, cu sensuri bine definite. 

Spatiul este o alta dimensiune fundamentala a istoriei sociale. Desi atat istoricii, cat si sociologii, nu confera un sens abstract acestuia, definindu-l drept spatiu social, adica un spatiu "umanizat", un spatiu in care se "misca" omul si grupul din care face parte, primii pierd din vedere, de multe ori, acest aspect. Pentru ei, notiunea de spatiu este echivalenta cu un teritoriu, cu o intindere marginita de granite care are o nominatie data de grupul etnic care il ocupa.

Interpretarea pe care o da istoria sociala conceptului de spatiu, o apropie de sociologie. Prin notiunea de spatiu social se configureaza un teritoriu care este locuit permanent si este pus in valoare pentru propria existenta de catre un grup sau o comunitate umana. Intelegerea profunda a relatiei om-spatiu, comunitate-spatiu este esentiala pentru discernerea sensurilor evolutiei umanitatii. "Spatiul vital" nu este o sintagma oarecare, ea are un inteles cat se poate de clar (deturnat, este adevarat, de unele teorii rasiale). In fond, ceea ce observam astazi a fost dintotdeauna: un individ sau o familie are un "loc" al sau, un spatiu atribuit pentru propriile sale trebuinte (spatiul locuit sau spatiul locuibil), un grup mai restrans numeric sau mai mare isi revendica un spatiu, la fel ca si o comunitate nationala. Spatiul este conditia primordiala a stabilitatii si continuitatii vietii sociale, tot el a fost acela care a determinat procesele de sedentarizare; spatiul asigura existenta unei comunitati umane prin resursele sale si, deopotriva, contribuie la recunoasterea ei, intr-un anume fel chiar si la configurarea identitatii  acesteia.

Limba, ca produs istoric, intr-o larga respiratie temorara, este nu numai un mijloc de exprimare si de comunicare a fiintei umane, ci si un mod in care "vede", concepe si interpreteaza lumea inconjuratoare, este un fel de "prisma" prin care priveste si care ii slujeste la formarea unor imagini. Varietatea limbilor presupune o varietate identica a "prismelor". Fiecare persoana gandeste intr-o anumita limba (natala sau "imprumutata"), creandu-si un univers de aprecieri si de ierarhii valorice, un sistem de raportare si de conexiuni, conditionate de perceptii si judecati, de influentele mediului social in care traieste. Toate acestea isi gasesc reflectarea si corespondentul in limba, asa cum si realitatea sociala, in infinitatea formelor si manifestarilor sale, se reflecta si isi are corespondentul in limba. Prin urmare, acea parte a lexicului care exprima realitatea sociala in variatele si schimbatoarele ei ipostaze o definim ca fiind "limbaj social".

Limbajul social reprezinta totalitatea cuvintelor si expresiilor cu incarcatura sociala, care se regasesc mai intai in limbajul natural (comun), apoi in cel stiintific (academic).

Istoria sociala utilizeaza limbajul social ca pe o sursa sau ca pe un izvor relevant pentru realizarea propriilor sale obiective stiintifice. In acest sens, cercetarea limbajului social inscrie printre prioritati sesizarea "momentului" si a conditiilor fixarii in timp in corpusul limbii a notiunilor sociale, intelegerea semnificatiilor acestora si a modului in care se raporteaza la evolutiile sociale din trecut.