Originile si evolutia istoriei sociale

ORIGINILE SI EVOLUTIA ISTORIEI SOCIALE

Germenii istoriei sociale se identifica in scrierile primilor creatori de istorie. Herodot (cca. 484-420 i.Hr) este important pentru informatiile pe care le ofera despre sciti si traci, iar Tacitus (55 - cca. 120 i.Hr.), prin descrierile asupra institutiilor triburilor germanice. La o prima analiza, aceste scrieri istoriografice, precum si majoritatea celor realizate inainte de veacul al XVIII-lea se infatiseaza, aproape invariabil, ca fragmente putin semnificative si imobile ale vietii sociale. Factura lor evenimentiala si descriptiva primeaza. Cu toate acestea, au o importanta semnificativa daca le raportam la timpul istoric in care au fost realizate: marcheaza si delimiteaza deopotriva, in campul istoriei, preocuparile consacrate aspectelor de natura sociala de alte tipuri de preocupari (1) si releva tendinta de a plasa cercetarile asupra individului si societatii pe baze empirice cat mai solide (2). Se contureaza, astfel, germenii aparitiei istoriei sociale. 

In secolul al XVIII-lea, Voltaire si I. Möser, prin lucrarile lor, sunt considerati drept "agenti" importanti ai constituirii istoriei sociale. Si unuia si altuia li se atribuie rolul de fondatori ai studiilor de istorie sociala (primului, datorita lucrarii Secolul lui Ludovic al XIV-lea - 1751, celui de al doilea, pentru volumul Istoria Osnabrück-ului - 1768). Se apreciaza ca deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre imaginea unei panorame a societatii franceze, altul spre fortarea penetrarii in intimitatea vietii pasnicilor cetateni ai burgului german, sunt hotaratoare in directionarea studiilor de istorie sociala. In adevar, cele doua directii se dezvolta paralel, se intersecteaza sau se afla in concurenta in raport cu insasi evolutia istoriei sociale. 

Pleiada de mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke, Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim s.a.) economisti si reprezentanti ai altor discipline din perioada urmatoare creeaza, treptat, un spatiu distinct de studiu in cadrul disciplinelor respective, care pregateste terenul "evadarii" istoriei sociale si constituirii sale ca domeniu stiintific de sine statator. 

Un reviniment are loc in 1929 in planul dezvoltarii istoriei sociale cand un grup de istorici francezi initiaza detasarea de propria lor comunitate stiintifica, inaugurand studii de istorie sociala intr-o viziune pluridisciplinara. Evenimentul are loc la Strassbourg, iar principalii lui protagonisti sunt Marc Bloch (1886-1944) si Lucien Febvre (1878-1956). Cei doi istorici editeaza revista "Annales d'Histoire économique et sociale" ("Analele de Istorie Economica si Sociala"), in jurul careia se formeaza numerosi specialisti in istorie sociala, constituind prima si una din cele mai cunoscute scoli de istorie sociala - Scoala "Analelor", cu influente si adepti si in prezent.

Miscarea Bloch-Febvre nu este straina de conceptiile avansate candva de Emile Durkheim si Max Weber, aspirand sa apropie istoria de sociologie si de alte stiinte socio-umane. Obiectivele sale se anunta ambitioase: pornind de la ideea ca diferite contexte socio-culturale se intrepatrund (comprehensiunea contextelor), grupul "Analelor" conce-pe si orienteaza demersurile istoriei sociale spre studiul totalitatii aspectelor sociale, incercand sa converteasca socialul intr-o istorie societala. In acest sens, in reconstructia fiecarei epoci reprezentantii grupului includ demersurile psihice, ideatice si normative, apreciind ca dau o nota suplimentara de acuratete si intelegere "stiintei" si "umanului".

Miscarea Bloch-Febvre are rezonanta in epoca si mai tarziu, succesul ei constand in realizarea unei sinteze coerente intre istorie, sociologie, psihologie, economie si geografie. Concomitent, sunt reconsiderate sursele documentare, in sfera studiilor inteprinse de componentii Scolii dobandind importanta interpretarea dovezilor arheologice, izvoarelor cartografice, lingvistice, folclorice si, in genere, a documentelor care au caracter social. "Scoala «Analelor»", a insemnat, in esenta, nu numai crearea unui curent viguros de studii privind istoria sociala, ci si in initierea unui mod propriu de cercetare, care consta in antrenarea a numeroase discipline umaniste intr-un demers comun, cu finalitati comune.

Varietatea si consistenta studiilor sale, contributiile pe care le aduce in planul cunoasterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane confera autoritate stiintifica istoriei sociale si, deopotriva, un loc tot mai bine definit. Procesul de institutionalizare, inceput in perioada interbelica si dezvoltat ulterior, a creat o vasta retea de unitati de cercetare la nivelul comunitatilor nationale, precum si institutii specializate de rang international, un sistem comunicational alcatuit din zeci de publicatii si manifestari de cele mai diverse tipuri si anverguri. 

Gandirea si cercetarea sociala romaneasca, care au realizat notabile realizari in domeniul sociologiei si istoriei, mai ales in perioada interbelica, au rezultate, unele chiar importante, si in domeniul istoriei sociale. Seria precursorilor istoriei sociale, fara a forta nota, daca ne raportam la procedeele "clasice" de identificare a originilor unei stiinte sociale, poate fi extinsa si inainte de Dimitrie Cantemir (1673-1723) sau Nicolae Spatarul Milescu (1636-1708).

O seama de intelectuali prepasoptisti largesc orizontul preocuparilor vizand spatiul social. Cei care dau un contur mai clar acestor preocupari sunt Ion G.Ghica (1816-1897), Nicolae Balcescu (1819-1859) si Mihail Kogalniceanu (1817-1891). Fiecare isi aduce contributia la aparitia unui punct de vedere romanesc asupra istoriei sociale.

Nicolae Balcescu respinge istoria evenimentiala, el considera ca viziunea dinamica asupra evenimentelor trebuie sa prevaleze, accentuand analiza factorului uman si a evolutiei sociale, pe doua dimensiuni esentiale: timp si spatiu. Balcescu realizeaza in scrierile sale o sinteza intre perspectiva analitica istorica si cele economice, sociologice si filosofice (filosofia sociala), concepand, astfel, tratarea istoriei in viziune pluridisciplinara. El poate fi apreciat drept fondator al studiilor de istorie sociala in Romania

Un "model" original de istorie sociala era propus de Nicolae Blaramberg (1834-1896) in lucrarea Studiu comparat asupra institu-tiilor, legilor si moravurilor Romaniei din timpurile cele mai vechi pana in zilele noastre (Essai comparé sur les institutions, les lois et les moeurs de la Roumanie depuis les temps les plus reculés jusqu'à nos jours) (1886-1887). Obiectivul lui Blaramberg a fost sa reconstituie "istoria naturala" a societatii romanesti.

Cercetarea monografica a evolutiei societatii romanesti, care se impune si in planul istoriei sociale, nu are un aspect intamplator si pasager. Expansiunea maxima a monografismului din perioada interbelica are, prin urmare, o traditie deja consolidata la sfarsitul veacului trecut si inceputul secolului nostru. Tot in aceasta foarte fertila perioada de trecere de la un veac la altul isi inscrie contributia in istorie si sociologie, dar cu relevanta si in planul studiilor de istorie sociala, A.D. Xenopol (1847-1920).

Viziunea noua asupra conceperii istoriei care il stapaneste pe N. Iorga si care, din nefericire, este decat fragmentar materializata (savantul este asasinat inainte de a-si desavarsi opera) il apropie de unele conceptii ale Scolii "Analelor" precum si de unele proiectii mai recente care vizeaza orientarile istoriei sociale.

Convergentele dintre sociologie si istorie conduc si la formularea unor puncte de vedere deosebit de interesante de catre profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955) si alti membrii ai Scolii sociologice de la Bucuresti, indeosebi de catre H.H. Stahl (1901-1991), Traian Herseni (1907-1980) si Miron Constantinescu (1917-1974). Acestia din urma, mai putin pregnant in perioada interbelica, dar consistent mai tarziu, au contributii originale remarcabile cu valoare teoretica si aplicativa si in planul istoriei sociale.

Unele manifestari care se inregistreaza dupa 1989 dau impuls istoriei sociale in zone nefertilizate sau prea putin cultivate pana atunci.

 Istorie sociala, pp. 7-32