DELINCVENTA JUVENILA

1 DEFINIRE

Delincventa juvenila, forma distincta a deviantei sociale, in raport cu normele dreptului penal, constituie un fenomen complex care defineste ansamblul conduitelor aflate in conflict cu valorile ocrotite de norma penala.[1]

Exista uneori tendinta de a confunda notiunea de delincventa juvenila cu aceea de criminalitate. Faptele unui adolescent prezinta particularitati fata de aceleasi fapte savarsite de catre un adult. De exemplu, fapta de vagabondaj savarsita de un minor are o motivatie diferita de aceea a unui adult: conflicte cu familia, cu educatorii, tentatia aventurii. Furtul, la randul sau, poate fi un act prin care adolescentul isi afirma curajul sau pur si simplu o actiune intamplatoare favorizata de o anumita ocazie. Faptelele legitime sau ilicite ale tanarului se datoreaza greselilor facute de educator si nu motivatiilor antisociale ale lui.

Pana la adolescenta viata morala a individului reprezinta supunerea la regulile fixate de adult. Odata cu adolescenta, pe valorile morale instituite de adult se suprapun valorile morale la care individul aspira: devotament, sinceritate, mila, eroism, valori personificate de vieti pe care adolescentii le imita. Tranformarile psihoafective ale tinerilor, relatiile lor familiale si scolare, etc; pot conduce si la manifestari de indisciplina, nonconformism in tinuta, fumatul, consumul de alcool, etc; acte care insa, nu atrag o atingere grava a valorilor sociale pentru a fi incadrate juridic ca infractiuni, ci reprezinta sfera asa numitei deviantei cu caracter moral.[2]

Delincventa juvenila, in ansamblul ei, este consecinta absentei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protectie si ingrijire in familie, a esecului activitatii de educatie morala primita in scoala. Din acest motiv, ea apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a parintilor, a educatorilor, factorilor raspunzatori de formarea conduitei morale a tanarului. Un minor delincvent este o victima si nu un vinovat constient de responsabilitatile ce i se imputa. El traieste o experienta sociala diferita de aceea a adultului, neavand constiinta inadaptarii sale la cerintele normative ale societatii.

In definirea delincventei juvenile un rol important revine varstei cronologice, care separa, criminalitatea adultilor de delincventa minorilor si tinerilor.[3]

In mai multe tari, limita de varsta de la care un minor sau un tanar inceteaza sa fie considerat delincvent, pentru a fi definit ca infractor adult, este varsta de 18 ani. In alte tari, aceasta limita coboara pana la 17 sau chiar 16 ani. In Romania, limita de varsta de la care un minor raspunde penal pentru faptele ilicite comise, este de 16 ani (art.99 Cod penal). Un minor care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, iar un minor care are varsta cuprinsa intre 14-16 ani raspunde penal numai daca se stabileste ca a savarsit fapta cu discernamant. De la varsta de 16 ani in sus se apreciaza ca tanarul are discernamant, deci, poate raspunde penal pentru actele savarsite. Aceste acte, pentru a putea fi definite ca fiind delincvente, trebuie sa intruneasca trei conditii principale: sa fie comis de persoane care au varsta stabilita de lege; sa fie considerate ca acte ilicite de catre parinti, educatori sau alte persoane; sa ajunga la cunostinta autoritatilor.[4]

Conceptul de criminalitate se suprapune cu cel de delincventa, care apartine sociologiei. Nu exista o diferentiere clara intre notiuni, unanim acceptata, dar se poate afirma ca delincventa este definita in functie de normele sociale incalcate, iar criminalitatea este definita in functie de normele juridice incalcate.[5] Sociologia delincventei studiaza toate manifestarile antisociale, oricare ar fi ele, crime, infractiuni, delicte, acte de devianta, in raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie si marginalitate existente in cadrul societatii. Dreptul penal se ocupa in general de aspectele delincventei, judecate din punct de vedere al ansamblului de legi care reglementeaza intr-o tara exercitiul represiunii prin stat.

Termenul de delincventa juvenila provine din cuvantul francez "delinquance juvenile" si desemneaza ansamblul abaterilor si incalcarilor de norme sociale, sanctionate penal, savarsite de minori.[6]

2 TEORII FUNDAMENTALE CU PRIVIRE LA CAUZELE DELINCVENTEI JUVENILE

Amploarea si intensitatea fenomenului delincventei obliga la luarea in considerare a diferitelor dimensiuni ce caracterizeaza evolutia fenomenului, in diverse contexte culturale si normative. Dintre aceste dimensiuni amintim: dimensiunea statistica (starea si dinamica criminalitatii in timp si spatiu), dimensiunea juridica (tipul normelor juridice violate, periculozitatea sociala, gravitatea prejudiciilor produse si felul sanctiunilor adoptate), dimensiunea sociologica (prevenire sociala a delictelor si a crimelor), dimensiunea psihologica, dimensiunea economica si dimensiunea prospectiva (tendinte de evolutie a delincventei).

Sociologia delincventei grupeaza teoriile cu privire la cauzele delincventei juvenile in trei mari categorii: un prim grup de teorii care incearca sa demonstreze ca delincventa si criminalitatea reprezinta produsul negativ al unor fenomene si procese cu caracter macrosocial (industrializare, urbanizare); al doilea grup de teorii incearca sa puna in evidenta legatura dintre cultura si criminalitate prin descifrarea modelelor, codurilor si mecanismelor care definesc cultul delincventei; al treilea grup de teorii este cel al reactiei sociale fata de delincventa.[7]

Teoria "dezorganizarii sociale". Sustinatorii acestei teorii au incercat sa demonstreze influenta pe care o are dimensiunea si asezarea unor metropole, a organizarii sociale, asupra fenomenului criminalitatii. Dezvoltarea ariilor suburbane, extinderea influentei urbane, nu impiedica mobilitatea indivizilor, dar mareste distantele sociale dintre diferite grupuri si subculturi ducand la slabirea controlului social, implicit si la perturbarea ordinii sociale. Multi locuitori tind sa devina mai mult sau mai putin desocializati si invata sa traiasca fara a tine cont de reactia celorlalti. Aceste persoane desocializate se intalnesc concentrate in zonele in care gradul de saracie este ridicat, sanatatea este precara, malnutritie. Izolarea culturala duce la aparitia unor subculturi delincvente care reprezinta modul de supravietuire (adaptare) a indivizilor marginalizati si defavorizati in raport cu societatea ostila. Subculturile delincvente apar ca o reactie de protest a unor grupuri fata de normele si valorile majoritatii.

Delincventa juvenila este consecinta dificultatilor materiale, a contradictiilor si conflictelor individuale cu care se confrunta adolescentii si tinerii. Tinerii delincventi provin din familii dezorganizate sau care au un nivel scazut economic si cultural, conditii precare de locuit si confort, familii care nu reusesc sa asigure o socializare si o educatie adecvata. Majoritatea delincventilor minori detesta scoala si mediul scolar, finalizand cu fuga sau abandonul scolar si ingrosand randurile grupurilor stradale.

Teoria "anomiei sociale". Aceasta teorie a fost elaborata pentru prima oara de sociologul francez Emile Durkheim care spunea ca "nu poate exista societate in care indivizii sa nu se abata, mai mult sau mai putin de la  tipul colectiv; este inevitabil ca si printre acestea toate sa fie unele care reprezinta caracter criminal". El introduce in sociologie termenul de anomie si care reprezinta o stare obiectiva a mediului social, caracterizata de o dereglare a normelor sociale datorita unor schimbari bruste. Anomia reprezinta dificultatea de raportare a indivizilor la normele sociale datorita ruperii solidaritatii sociale. Familia, scoala, biserica, etc. sunt institutii care nu mai pot asigura integrarea indivizilor in colectivitatea sociala, iar acestia nu mai au un sistem normativ de referinta. Aceasta situatie provoaca deruta si dezorientare in randul lor si produce inmultirea comportamentelor deviante si delincvente.

Sociologul R. K. Merton era de parere ca societatea propune membrilor sai anumite scopuri fara a le oferi si mijloacele de realizare. Neputand sa-si realizeze scopurile la care aspira individul recurge frecvent la mijloace ilicite, nelegale. Merton este de parere ca individul dispune de cinci moduri de adaptare in societate: conformismul (acceptarea scopurilor si mijloacelor stabilite de societate), inovatia (obiectivul cultural stabilit este bine interiorizat), ritualismul (restrangerea aspiratiilor si conformarea cu normele legitime), evaziunea (abandonul simultan al scopurilor si normelor, urmat de refugiere in zone marginase ale societatii), rebeliunea (respingerea scopurilor si mijloacelor).

Spre deosebire de teoria lui Merton, R. A. Cloward si L. E. Ohlin considera ca fenomenul de delincventa, ca reactie fata de inegalitatea sociala, nu are un caracter individual, ci colectiv. O subcultura delincventa este o subcultura in care formele de delincventa reprezinta exigente esentiale, ea permitand membrilor sai un principiu de legitimare si de justificare fata de actele lor. In conceptia lor inovatia este un mod de adaptare subculturala in cadrul comunitatilor de cartier, carora le lipsesc oportunitatile legitime, dar au oportunitati ilegitime.[10]

Teoria "asociatiilor diferentiale". E. A. Sutherland considera ca orice comportament criminal poate fi explicat in functie de: elementele care intra in joc in momentul comiterii delictului; elementele care au influentat anterior situatia si viata delincventului. Comportamentul criminal este invatat in procesul de intercomunicare dintre indivizi si grupuri (gesturi, cuvinte, exprimari, manifestari, indemnuri).Indivizii devin criminali deoarece vin in contact aproape permanent cu modele criminale, necunoscand sau ignorand pe cele anticriminale.[11]Acest comportament nu se dobandeste printr-un proces de imitatie, ci individul este atras si canalizat de anumite grupuri catre asimilarea si experimentarea tehnicilor si mijloacelor antisociale. Pentru Sutherland, prevenirea asocierii criminale consta in evitarea pe cat posibil de catre individ, a contactului cu modelele criminale si confruntarea acestuia cu modelele neutre sau anticriminale. Cercetarile au evidentiat faptul ca fiecare grup de delincventi, datorita ,,organizarii diferentiale" a societatii isi are o imagine bine definita cu privire la scara de valori, la interesele, scopurile si mijloacele acceptate.Raporturile si contactele  sociale ale unui individ cu alti indivizi sunt determinate in primul rand de forma de organizare sociala care faciliteaza sau nu forme specifice de comportament infractional.

Teoria ,,conflictelor codurilor culturale .Este teoria care  priveste delictul si crima ca o consecinta a transmisiilor si a ,,conflictelor culturale" existente intre diferite categorii si grupuri ale societatii. T. Sellin, autorul acestei teorii , spune ca aceste conflicte culturale sunt produsul ,,diferentierii sociale" , care la randul ei determina aparitia unor grupuri sociale , fiecare caracterizat prin anumite particularitati ale relatiilor lor sociale si prin necunoasterea sau intelegerea gresita a normelor sociale si a codurilor culturale ale altor grupuri. Toate acestea sunt insotite de situatii de conflict. De cele mai multe ori conflictele intre codurile culturale pot aparea atunci cand: aceste coduri ating granitele unor arii culturale contagioase ; normele sociale si juridice ale unui grup cultural se extend asupra unui alt grup; Membrii unui grup cultural migreaza spre un alt grup cultural. Astfel, normele de conduita ale grupului din care face parte individual ii ofera o solutie la situatia sa, in timp ce normele altui grup ii sugereaza un raspuns opus.[13]

Teoria "subculturilor delincvente". Exista anumite categorii si grupuri neprivilegiate sau frustrate ale caror norme si valori sunt in contradictie cu cele ale restului societatii. A.K. Cohen numea aceste grupuri subculturi delincvente. Ele au o pozitie periferica in societate, datorita situatiei lor economice si a barierelor si interdictiilor sociale, o stare de spirit in care predomina sentimentele de izolare, frustrare si insatisfactie sociala si individuala. Aceasta duce la respingerea si contestarea partiala sau totala a normelor si valorilor societatii globale si construirea unor modele si norme proprii de comportament si conduita. Indivizii ce fac parte din asemenea subculturi sunt convinsi ca le sunt blocate sau obstructionate caile si mijloacele legale de acces catre bunurile si valorile sociale. De aceea, ei recurg la mijloace ilicite devenind astfel surse potentiale de devianta si infractionalitate. In familie, copiii asimileaza de la parinti modele de valori si norme omogene, in timp ce prin socializarea facuta de scoala omogenitatea dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate performantele tinerilor in scoala apartin claselor privilegiate. Supusi presiunii celor doua forme de socializare, familia si scoala, tinerii apartinand claselor defavorizate reactioneaza prin exteriorizarea frustrarilor si asocierea in bande si subculturi delincvente.

Teoria "etichetarii sociale". Delincventa nu este o stare care sa fie prezenta in diferite tipuri de comportament si absenta in altele, ea reprezinta o eticheta ce include reactiile unor indivizi sau institutii sociale fata de comportamentele lor. Ceea ce este definit ca devianta este rezultatul stratificarii sociale. Intensitatea si natura reactiilor sociale fata de indivizii devianti, variaza in timp si spatiu. Reactia este diferita, deoarece societatea sau anumite grupuri sociale, din anumite motive si in anumite ocazii, se vor orienta catre unele forme de delincventa. Multi adepti ai teoriei etichetarii sustin ideea ca daca marea majoritate a societatii defineste anumite persoane ca delincvente, atunci ele sunt cu adevarat delincvente. Frank Tannenbaum arata ca cea mai sigura modalitate de a produce delincventa si delincventi este stigmatizarea, prin sanctionarea sau repudierea severa a individului care se abate de la standardele sociale si izolarea lui de ceilalti indivizi. Aceasta reactie a societatii va influenta cariera individului de viitor delincvent, deoarece el se va comporta conform cu eticheta aplicata de comunitate si va cauta compania unor indivizi etichetati la fel.

Teoria "criminalului innascut". Personalitatea delincventului este distincta si specifica datorata unor trasaturi anatomo-fiziologice si biologice transmise ereditar. Promotorul acestei teorii a fost medicul italian Cezare Lombroso. El considera criminalul ca fiind o fiinta biologica ce difera de fiinta normala datorita anumitor trasaturi si stigmate anatomo-fiziologice. Printre acestea Lombroso a identificat: fata asimetrica, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasa si ingusta, barbie ingusta, sprancene proeminente, maxilarul si obrajii proeminenti. Pe langa acestea, el a evidentiat si o serie de caracteristici fiziologice si psihologice precum: insensibilitate la durere, cicatrizare rapida a ranilor, o mare asemanare intre sexe, lenea, lipsa completa a rusinii, onoarei, remuscarii si milei, neglijenta, pasiunile pentru jocurile de noroc si bauturile alcoolice si o conceptie speciala despre Dumnezeu. In acelasi timp, criminalul innascut are o serie de obiceiuri cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesiva a gesturilor si inclinatia spre limbaj colorat. [15]

Teoria "conditionarii fundamentate biologic". H. Eysenck afirma ca exista variatii interindividuale in ceea ce priveste proprietatile fiziologice corticale, cum este cazul rapiditatii cu care apare inhibitia corticala. Cei care comit fapte criminale sunt mai extrovertiti decat cei care nu sunt implicati in activitati ilegale.

Teorii "constitutionale". Exista o teorie conform careia, intre tipul fizic al individului si comportamentul acestuia exista o anumita relatie. William Sheldon sustinea ca, fizicul singur nu poate explica comportamentul delincvent. Chiar daca exista o corelatie intre fizic si comportamentul criminal, nu inseamna ca, in mod necesar, unul este cauza celuilalt.[16]

Eseu: Fisa de evaluare - cuvantul potrivit si dictare (c, o, l, E, C, L, O) Eseu: Alternativa educationala ,, montessori''

Cercetari caracterologice. Aceste cercetari efectuate asupra delincventilor minori au scos in evidenta faptul ca acestia au un nivel de maturitate caracterologica care se manifesta prin: autocontrol insuficient, impulsivitate si agresivitate, subestimarea greselilor, indolenta, indiferenta si dispret fata de munca, opozitie si respingere a normelor sociale, juridice si morale, tendinte egocentrice, dorinta realizarii unei vieti usoare, fara munca, etc.

Teorii analitice si psihanalitice. Comportamentul deviant este considerat o metoda de abordare a problemei adaptarii, apararea impotriva anxietatii. Sigmund Freud considera ca orice criminal sufera de o nevoie compulsiva de a fi pedepsit, in vederea usurarii starii de vinovatie. Franz Alexander si Hugo Staub au analizat si dezvoltat aceasta teorie, afirmand ca toti oamenii sunt criminali innascuti. Fiinta umana apare in lume neadaptata social. Copilul este preocupat preponderent, in primii ani de viata, doar de obtinerea placerii si evitarea durerii. In perioada 4-6 ani apare diferentierea de persoana normala. Viitorul criminal esueaza in perioada realizarii adaptarii sociale. Comportamentul criminal si delincventa sunt simptome ale problemelor emotionale fundamentale. Cei doi sociologi au stabilit existenta a trei categorii principale de tipologie criminala: delincventul nevrotic (comportament generat de conflicte de natura psihica); delincventul normal (obisnuit); delincventul patologic (comportament determinat in mod organic)

H. J. Zucker considera ca unul din cei mai importanti factori ai determinarii comportamentului delincvent consta in absenta afectivitatii dintre cei mai multi copii delincventi si parintii lor. Copilul frustrat de afectiunea parentala, confruntat cu un autoritarism exagerat isi descarca frustrarea in alt context, aparent fara legatura cu cauzele generatoare. El devine gelos, agresiv, izolat, dependent, egoist, etc.

Teorii psihopedagogice. Acestea studiaza cauzele delincventei juvenile din perspectiva erorilor educatiei si socializarii morale. Aceste erori se datoreaza unei educatii gresit orientate, care ignora motivatiile personale ale tanarului si aplica un sistem defectuos de sanctiuni: o conduita pozitiva este pedepsita de educator, in timp ce una negativa este recompensata. La aceasta se adauga interventiile severe ale parintilor asupra unor actiuni sau preferinte si impiedica dezvooltarea sociabilitatii si a autonomiei morale. Cei mai importanti reprezentanti ai acestei teorii sunt: H. Y. Eysenck si B. Skinner. Adeseori obstacolele cu caracter afectiv si situatiile familiale deficitare isi pun amprenta asupra sentimentelor de incredere si securitate ale adolescentului. De aici apare insensibilitatea afectiva si comportamentala care duce la devianta sau delincventa. Dezorganizarea familiei genereaza o serie de tensiuni si conflicte pe care adolescentul le va interioriza profund in structura personalitatii sale. Cea mai mare parte a adolescentilor delincventi apartin familiilor dezorganizate, copilul fiind imaginea cea mai clara a dificultatilor familiale, in care se reflecta orice conflict, care strica armonia caminului conjugal. Modelele de conduita oferite de ambii parinti, cat si calitatile afective si instrumentale ale caminului familial reprezinta conditii fundamentale pentru stabilirea unei personalitati morale, bine structurate, motivata de convingeri adecvate asupra necesitatii respectarii normelor. Absenta realizarii functiilor principale ale familiei determina aparitia unor tendinte neconforme cu normele de conduita pozitive ale societatii.

Teoria cauzalitatii multiple. Aceasta teorie se refera la faptul ca delincventa ar fi rezultatul unui numar mare si variat de factori. Aceeasi structura sociala si culturala poate genera atat comportamente normale, cat si conduite deviante sau delincvente in randul tinerilor. Aparitia manifestarilor antisociale juvenile trebuie inteleasa si explicata in functie de un complex de factori aflati in interactiune reciproca. Fiecare factor implicat in producerea delincventei are o anumita importanta, ea aparand, fie la intersectia a doi factori majori, fie datorandu-se influentei simultane a mai multor factori morali minori. Pentru unii sociologi delincventa juvenila este o consecinta fireasca a constituirii unui subculturi specifice tinerilor, caracterizata de agresivitate, nonconformism si evaziune. In toate cazurile delincventa apare in urma unor deficiente in sistemul de educatie, munca, familie si alte institutii cu rol socializator (scoala, biserica). O serie de analize psihosociologice au scos in evidenta ca factor etiologic principal structura personalitatii sau socializarea. Personalitatea este modelata de contradictiile dintre mediul social si individualitatea umana.  

3 FORMAREA PERSONALITATII TANARULUI

Personalitatea reprezinta totalitatea modelelor comportamentale ale unui individ, organizate intr-un sistem unic si durabil. Ea este rezultatul interactiunii mai multor categorii de factori: mostenirea biologica, mediul fizic, cultura, experienta de grup si experienta personala.[17] Fiecare individ are o personalitate diferita de a celorlalti.

Mostenirea biologica. Aceasta reprezinta materia prima din care se formeaza viitoarea personalitate. Din aceeasi materie prima, modelata diferit, rezulta personalitati diferite. Copilul se naste preluand anumite caracteristici genetice ale parintilor. Oamenii au o serie de caracteristici biologice comune, dar fiecare persoana se naste cu o serie de particularitati care il individualizeaza. Studii despre copilarie au aratat ca, inca de la nastere individul dispune de cel putin 27 de reflexe ce urmeaza sa fie activate. Aceasta situatie duce la aparitia diferentierii comportamentale intre acestia: copii dificili, copii lenti, copii care se adapteaza rapid si copii cu comportament mixt.[18] Rolul factorilor biologici a fost foarte mult timp controversat. Cercetari mai recente au scos in evidenta ca ereditatea are un rol foarte important in determinarea unor trasaturi de personalitate (inteligenta) si putin important in determinarea altor trasaturi (sociabilitatea, atitudini, interese, controlul impulsurilor). Nu s-a putut oferi pana acum o explicatie riguroasa a legaturilor dintre trasaturile fizice si cele comportamentale. In unele situatii s-a scos in evidenta legatura statistica dintre anumite trasaturi fizice si anumite trasaturi comportamentale. Din aceasta nu putem deduce legatura cauzala dintre cele doua categorii de trasaturi. O trasatura fizica devine factor de dezvoltare a personalitatii in raport cu modul in care ea este considerata si definita de catre societate. Indivizi cu aceeasi trasatura fizica, dar apartinand unor societati diferite, vor adopta un comportament care va fi pe masura asteptarilor sociale.

Mediul fizic. Mediul fizic a fost privit ca un factor determinant in modelarea personalitatii. Nu s-a putut insa demonstra existenta unor legaturi cauzale intre conditiile mediului fizic si personalitate. Intr-adevar, conditiile de mediu fizic pot influenta numai anumite trasaturi de personalitate. Luand ca exemplu orice mediu fizic, in el pot fi intalnite toate tipurile de personalitate. Persoanele care traiesc in zone sarace in resurse, au un comportament mai agresiv decat cele care traiesc in zone bogate sub acest aspect; cele din zonele cu clima temperata sunt mai dinamice decat cele din zonele tropicale. Dintre toate categoriile de factori care influenteaza personalitatea, mediul fizic are rolul cel mai scazut.

Cultura. Este unul din factorii importanti de modelare a personalitatii. Procesul de socializare cuprinde atat elemente specifice fiecarui grup in parte sau fiecarei persoane, cat si elemente generale, comune majoritatii sau totalitatii membrilor unei societati. Trasaturile culturale ale unei societati produce particularizarea socializarii copiilor. In fiecare societate exista unul sau mai multe tipuri de personalitate pe care copiii trebuie sa le copieze, caracterizate prin: sociabilitate, amabilitate, cooperare, competitivitate, punctualitate, etc. Fiecare individ este format de catre familie si alti factori de socializare, dar conformarea se face in grade diferite. Formarea personalitatii consta in mare parte in interiorizarea elementelor unei culturi. In fiecare societate, cultura dominanta a acesteia coexista cu un anumit numar de subculturi. Socializarea facuta in cadrul subculturilor adauga trasaturilor personalitatii elemente specifice si apar personalitati diferentiate in raport cu acestea. Personalitatea unui orasean se deosebeste de cea a unui satean, cea a intelectualului de cea a muncitorului.

Experienta de grup. Cand se naste, copilul este o fiinta care se multumeste cu satisfacerea nevoilor biologice. Treptat el realizeaza ca in mediul sau exista si alte persoane pe care le va diferentia. Supravietuirea lui biologica nu este posibila fara ajutorul parintilor, iar prin interactiune cu grupul devine fiinta sociala. Prin aceste doua contributii, ale parintilor si ale grupului, se asigura satisfacerea nevoilor fiziologice si afective ale copilului. Lipsiti de afectivitate, copii se dezvolta anormal si ajung sa aiba comportamente asociale sau antisociale. Prin aceasta interactiune, copilul isi formeaza imaginea despre sine. Cand sunt incurajati prin caracterizari pozitive acestia ajung sa fie convinsi ca asa stau lucrurile. Prin etichetari negative ei ajung sa se comporte ca atare, chiar daca au un potential de inteligenta ridicat. Imaginea de sine este determinata in mica parte de dimensiunile obiective ale personalitatii si in mare parte de imaginea pe care societatea, grupul o au despre el.[19] Unele grupuri sunt mai importante ca modele si de la ele indivizii preiau idei si norme comportamentale. Acestea sunt grupurile de referinta in formarea personalitatii: familia si grupurile pereche (grupuri formate din persoane de aceeasi varsta si acelasi status). Ele au un foarte important rol psihosociologic. De-a lungul vietii sale, individul interactioneaza cu o multime de grupuri de referinta. In cele mai multe cazuri, indivizii se insala cu privire la modul in care sunt perceputi de catre membrii unui grup. Comportamentul individului se va modifica in functie de imaginea pe care el o are despre modul in care este perceput de catre catre ceilalti. O preocupare excesiva pentru propria imagine conduce la inclinatii egocentrice (tendinta individului de a se plasa in centrul evenimentelor: monopolizarea atentiei intr-o discutie, incercarea de a influenta opinia altora). Nu toti membrii comunitatii prezinta aceeasi importanta pentru individ. Unele persoane exercita o influenta majora asupra comportamentului indivizilor, influenta provenita din rolul jucat (parinti, profesori, sefi, preoti) sau din aceea ca individul considera ca o anumita persoana este foarte importanta pentru el (celebritati, prieteni buni).

Experienta personala. Personalitatea individului este influentata si de experienta proprie de viata, fiecare avand o experienta personala unica prin care se deosebeste de ceilalti. O noua experienta de viata este traita din perspectiva experientelor trecute. In acelasi timp lucreaza si intamplarea. Daca un individ are o experienta negativa socializand cu un anumit grup sau individ, toate experientele viitoare legate de acestea vor fi marcate de experienta traita anterior. Se pot produce si schimbari de perspectiva asupra experientelor trecute, producandu-se modificari ale sistemelor referentiale. Modificarea experientei de viata poate duce la modificarea perspectivelor asupra aceluiasi fapt social. Experienta personala are o putere formativa mai mare decat invatarea din experienta altora.

4 PROCESUL DE SOCIALIZARE A TANARULUI

Orice proces de dezvoltare umana are loc intr-un context social definit de roluri si pozitii sociale, interactiuni reciproce intre indivizi, care permit persoanelor tinere sau varstnice, dezvoltarea unor actiuni si adoptarea unor conduite sociale. Toate acestea pot exista ca urmare a procesului de socializare in urma caruia indivizii dobandesc calitatea de membru al unei clase sociale, caracterizat de un set de drepturi si avand competenta de a exercita roluri si pozitii sociale specifice varstei, capacitatea de a se confrunta cu variate situatii de viata.

Socializarea reprezinta acel proces in cursul caruia indivizii dobandesc cunostinte, convingeri, atitudini, motivatii si capacitati necesare pentru exercitarea in bune conditii a rolurilor atribuite de societate.[20]

Pentru a se integra in mediul social si pentru a sustine functionarea organizatiilor din care face parte, fiinta asociala trebuie sa se transforme in fiinta sociala. Omul socializat este acela care traieste conform impunerilor grupului social din care face parte. Interiorizarea normelor si valorilor permite insusirea regulilor sociale de catre omul supus socializarii. Dumitru Popovici defineste socializarea ca fiind "conceptul care desemneaza efortul societatii si al individului, orientat spre formarea celui din urma, ca persoana integrabila in nisa existentiala in care isi desfasoara viata, in toate dimensiunile sale". Socializarea este un proces intins pe toata durata vietii, pregatind omul pentru rolurile noi pe care este chemat sa le indeplineasca. Individul isi asuma sau i se distribuie mereu roluri noi pe care trebuie sa le satisfaca. Aceasta necesita acumularea de competente si capacitati. Raportandu-ne la procesul de viata al omului, distingem intre socializare primara si socializare secundara.

Socializarea primara este primul tip de socializare prin care nou nascutul dobandeste prima sa identitate sociala. Daca acest moment al socializarii nu se produce, fiinta asociala va pierde disponibilitatea socializarii sale. Sunt cunoscute cazuri de copii care, readusi in societate dupa 8-10 ani de la nastere, nu se comportau asemeni oamenilor. Aceasta socializare se intinde pentru fiecare om, de la nastere pana la sfarsitul adolescentei. Factorii care ajuta la realizarea socializarii primare sunt unele organizatii educative (camin, gradinita, cresa, scoala), organizatii nescolare sau grupuri de prieteni si nu in ultimul rand familia. Trebuie ca atitudinile proprii sa fie in consens cu cerinta sociala, individul formandu-si comportamente de care se va servi toata viata. Primele experiente de viata influenteaza profund personalitatea individului si au o importanta deosebita asupra evolutiei sale ulterioare ca membru al societatii.

Educatia are un rol semnificativ in aceasta prima etapa socializatoare. Multi copii sunt lipsiti de mediul familial, socializarea lor producandu-se in cresa, camin, gradinita, scoala. Valorile familiale, exercitarea rolurilor in familie si raporturile interpersonale din cadrul grupului familial sunt primele repere colective care ii permit copilului intelegerea functionarii societatii. Scoala fundamenteaza valorile primite in cadrul familiei, dezvoltand tanarului cunostintele si formandu-i un set de convingeri, valori si motivatii morale. Grupul de prieteni reprezinta stimulentul dezvoltarii sociabilitatii.

Traumele si frustrarile aparute in cadrul acestor contexte socializatoare se vor repercuta profund in structura personalitatii tanarului, devenind premise ale unui potential comportament deviant si delincvent. O mare parte din conduitele deviante ale minorilor si tinerilor isi au originea in erorile educative ale contextelor de socializare primara.

Continutul principal al oricarui proces de socializare consta in dobandirea a trei elemente principale:

cunostinte cu privire la continutul normelor si valorilor sociale care regleaza conduita;

capacitatea de a pune in practica aceste cunostinte;

motivatia in baza careia individul dezvolta actiuni si manifesta conduite in raport cu normele si valorile invatate.[21]

Socializarea secundara este tipul de socializare in urma careia individul dobandeste o pluralitate de identitati sociale. Ea se prelungeste toata viata deoarece omul se afla mereu in fata unor nevoi noi de socializare. El este obligat sa invete roluri noi, sa intre in organizatii care functioneaza dupa norme si reguli proprii, diferite de cele familiare. Importanta educatiei in realizarea socializarii secundare este foarte mare astazi, cand indeplinirea rolurilor cere profesionalism.

Conturarea unei morale personale a adolescentului este dependenta de experientele pe care acesta si le-a insusit in familie, in scoala, in grupul de prieteni, adica in acele grupuri primare si secundare care influenteaza asupra formarii si evolutiei constintei sale morale.

Orientarea pe care o va adopta minorul sau tanarul depinde de sprijinul sau amenintarea de diferite medii in care este socializat si de normele existente in aceste medii. Minorul sau tanarul care apartine straturilor sociale defavorizate, poate constientiza valoarea procesului de instructie pentru a putea accede la pozitii de succes in societate. In conditiile in care el experimenteaza, in mod constant, esecul scolar, iar parintii nu au capacitatea de al ajuta, ei insisi fiind lipsiti de o instructie adecvata, minorul sau tanarul respectiv va fi incapabil sa adopte normele si valorile propuse de scoala. Astfel el percepe mediul scolar ca un mediu ostil siamenintator. Talcott Parsons spunea ca tinerii care provin din clase cu status economic scazut resimt un puternic conflict intre necesitatea de a dobandi un status mai inalt prin intermediul performantei scolare si revolta contra scolii care nu le permite obtinerea acestei performante.[22] Chiar daca ulterior acesti tineri vor urmari succesul material sau prestigiul, o vor face in afara modelelor, normelor si valorilor oferite de scoala si de familie. In cele mai multe cazuri, familia lor are un climat negativ constand in instabilitate, dezorganizare, dificultati materiale si norme sau valori care nu incurajeaza mobilitatea sociala. Scoala pe de alta parte ii deevalueaza, determinandu-i sa-si piarda increderea si stima fata de sine. In aceste conditii, tanarul se va orienta spre acele subculturi, formate din egali ca varsta si ca stare sociala, care favorizeaza socializarea in roluri deviante si delincvente. El poate gasi in aceste grupuri pretuire, respect, raspunsuri la frustrari si tot ceea ce crede ca lipseste lumii adultului.

O serie de adolescenti pot avea o intelegere adecvata a continutului notuinilor morale, dar sa nu actioneze potrivit acestei intelegeri, comitand o serie de abateri si incalcari flagrante ale normelor de comportare in familie, scoala sau societate. Numai unitatea constiintei morale( acordul deplin intre planul intelectual si cel afectiv), permite dezvoltarea unei conduite morale adecvate. Incapacitatea de interiorizare a semnificatiei normelor morale se datoreaza unor tulburari ale comportamentului adolescentului, favorizate de un climat educativ cu valente negative pentru care familia apare responsabila. Manifestarile comportamentale de instabilitate si impulsivitate sunt adevarate stari de inadaptare sociala. Un mediu familial dominat de carente educative poate agrava aceste tendinte. Specific conduitei morale a adolescentilor inadaptati este lipsa de motivatie a respectarii normelor morale si incapacitatea de interiorizare a semnificatiei acestora. Inadaptarea sociala nu implica obligatoriu devianta, fiind doar o sursa potentiala a acesteia. Sfera conduitelor manifestate de catre adolescent este foarte mare si capata nuante in functie de relatiile intretinute cu parintii. Daca intre adolescent si parintii sai exista o ruptura afectiva si relatii conflictuale, procesul de socializare nu-si atinge finalitatea, existand riscul unei directii deviante a personalitatii.

Exista si anumiti factori de risc care faciliteaza tendinta spre devianta. Dintre acestia, trei par sa aiba o influenta mai mare asupra conduitei: agresivitatea, instabilitatea afectiv-comportamentala si tendinta de evaziune.[23]

Agresivitatea este uncomportament destructiv si violent, orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Ea este considerata ca un rezultat al barierelor impuse tendintelor instinctuale. S. Freud considera ca traumatismul suferit in perioada copilariei( carente afective materne, supra-afectivitate materna, imagine paterna inadecvata sau inexistenta) reapare mai tarziu, la adolescenta, sub forma "crizei de identitate". Aceasta perturba eu-l si relatia sa cu altul. W. Reckless, autorul teoriei "rezistentei la frustratie", spunea ca starea tensionala din mediul familial se poate ameliora in urmatoarele moduri: prin incercarea tanarului de a-si schimba propriile convingeri in raport cu cele ale adultilor; prin incercarea de a schimba convingerile adultilor si a le impune pe ale sale ; prin respingerea sau contestarea totala a modelelor comportamentale conventionale ale adultilor. Tanarul respingand modelele conventionale si parasind mediul familial, se va apropia de acele grupuri de tineri care-i asigura suport emotional si securitate afectiva.

Conflictul, ca forma specifica de agresivitate, insoteste intotdeauna procesul de socializare. Agresivitatea este considerata o necesitate si o forma de manifestare specifica varstei adolescentei, ea fiind o incercare de descoperire a propriei identitati de catre tanar si a formarii unei atitudini combative in viata. Daca agresivitatea este canalizata pe cai gresite, apare competitia si conflictele deschise cu anturajul.

In perioada pubertatii si adolescentei, viitorul adult se confrunta cu multiple situatii contradictorii datorita dependentei sale fata de mediul familial si in acelasi timp de dorinta de afirmare in viata sociala. Adolescentul resimte necesitatea de a savarsii gesturi si acte care ii pot oferi constiinta autonomiei. In aceste comportamente care opun atitudini copilaresti si gesturi mature, conflicte interne si externe, putem sesiza cel mai bine cauzele savarsirii unor acte deviante. Abandonul scolar sau fuga de acasa sunt tot incercari ale tanarului de a se sustrage dependentei sale fata de parinti si tendintei de a evita rigorile vietii sociale. In aceasta perioada exista o pronuntata tendinta de instabilitate, oscilatie intre un comportament indraznet (gust pentru risc, dorinta de libertate si indulgenta, aspiratie catre nou) si un comportament definit de obligatii si cerinte sociale. Instabilitatea se manifesta in latura sensibilitatii afective cat si in cea comportamentala.

Ca reactie la momentele dramatice intervenite in cadrul familiei sau a stimulilor negativi din mediul scolar, apare fuga adolescentului manifestata prin:

voiaj (apare din curiozitate si dorinta de a vedea locuri noi);

fuga propriu-zisa (apare in situatii conflictuale si stresante: abandon, maltratare, dorinta de razbunare fata de parinti);

vagabondajul (apare din tendinta adolescentului de a parasii definitiv familia sau mediul social).[24]

Fuga adolescentului poate fi considerata un fapt normal determinat de multiple motivatii sau ca un fapt patologic care se manifesta ca un simptom tipic al unor tulburari de natura psihica. Comportamentul de fuga nu este caracteristic numai minorilor cu tulburari psihopatologice ci si adolescentilor care suporta cu greu constrangerile mediului. In multe cazuri adolescentul fugar nu actioneaza dintr-un impuls propriu, ci se lasa influentat de argumentele altor adolescenti in legatura cu perspectivele eliberarii, prilej pentru el de a-si arata curajul.

5 ADOLESCENTA INTRE NORMALITATE SI COMPORTAMENT DEVIANT

Adolescenta este perioada de varsta cuprinsa intre 14-18 ani si este un moment critic din dezvoltarea individului deoarece acesta cauta sa se raporteze permanent la ceilalti, cu constiinta propriei identitati, dar nu i se recunoaste aceasta pozitie de catre familie, scoala si mediul sau de viata. Ea incepe cu pubertatea si se sfarseste cu intrarea in lumea tinerilor. Adolescentul se caracterizeaza printr-o bogata imaginatie. Emotional el este foarte sensibil si de aceea se poate simti foarte usor lezat cand se manifesta atitudini ostile fata de el. Din punct de vedere social se caracterizeaza prin autodefinirea sinelui in relatiile sociale si isi formeaza identitatea ca o pozitie fata de lumea in care traieste. Din aceasta cauza apar probleme specifice varstei cum sunt: tensiunea dintre individ si societate, castigarea independentei fata de parinti, alegerea carierei si a stilului de viata, viata sexuala.

Un loc esential in adolescenta il ocupa relatiile sociale. La aceasta varsta indivizii doresc libertatea si doresc explorarea spatiilor necunoscute. Adolescentul interiorizeaza sau incorporeaza un sistem de valori impus de cultura sau de structura sociala careia ii apartine. Normalitatea faptelor sale trebuie sa concorde cu normele impuse de societate.

In perioada adolescentei parintii nu mai sunt modele, ci devin obiectul unor critici severe. Intre acestia si copiii lor, relatiile pot fi tensionate, ajungand pana la ruperea lor datorita neintelegerii din partea parintilor a problemelor reale ale adolescentului. Parintii incearca sa-l socializeze pe adolescent orientandu-l spre viitor, spre viata de adult, reducand importanta problemelor specifice varstei lui. Adolescentul traieste in prezent si doreste rezolvarea problemelor lui in primul rand. Trebuie sa se mentina permanent un echilibru intre cele doua stari traite de adolescent. Identitatea adolescentului se formeaza si se afirma in grupuri de aceeasi varsta.

Prin miscarile din interiorul grupului si prin contributiile aduse formarii acestuia, adolescentii isi stabilesc propriile norme de comportament adolescentin., permitandu-le sa devieze de la normele parentale. Aceste grupuri ii sprijina pe adolescenti sa-si formeze o imagine despre sine prin ocuparea unor statusuri. Adolescentul constientizeaza ce poate prelua din grup pentru a folosi in experientele sale sociale. Relatiile de familie merg in directia independentei adolescentului. Dificultatile apar in momentul trecerii de la starea de copil la starea de persoana capabila sa actioneze singura. Grupul de aceeasi varsta ajuta in procesul de socializare si asigura distantarea de parinti. In aceste grupuri adolescentii se testeaza pe ei insisi asumandu-si sau impunandu-li-se de catre ceilalti o varietate de roluri. Insa nu trebuie exagerata influenta grupului de aceeasi varsta. Adolescentul nu trebuie sa rupa orice legatura cu celelalte institutii de socializare:familia, scoala, etc.

Stabilirea relatiilor cu persoane de sex opus are la baza motivatii diverse, tinandu-se cont si de  modelele transmise in familie cu privire la relatiile dintre sexe. Grupul poate respinge individul datorita incapacitatii lui de a se acomoda cu interactiunea heterosexuala. Fetele se integreaza mai rapid decat baietii in aceste grupuri. In evolutia relatiilor dintre baieti si fete se experimenteaza toate marile probleme umane si sociale. Petrecerea acestui timp cu persoane de sex opus constituie o cale importanta de insusire a rolurilor sociale si de exersare a unor statusuri sociale. In cadrul grupului de adolecenti cultura societatii este modificata conform preceptelor morale si sociale proprii. Adolescentii selecteaza norme si valori din societate si cauta sa le dea un sens inedit. Astfel ei isi exprima independenta atat de necesara in aceasta perioada de varsta.

Cultura adolescentina este benefica, iar neglijarea sau repudierea ei prejudiciaza eficacitatea influentei celorlalte instante de socializare, a familiei si a scolii. In adolescenta individul se confrunta cu un set de probleme sociale ce decurg din relatiile cu familia sau cu mediul in care traieste. Tendinta catre autonomie poate conduce la nerespectarea nici unei norme sau la incalcarea oricarui principui cunoscut in cadrul familiei sau al scolii. O intelegere gresita a libertatii ii determina pe unii adolescenti sa comita fapte antisociale. Predispusi spre devianta adolescentii ajung sa nu tina seama de cerintele controlului social. Din cauza interdictiilor puse de parinti sau de scoala adolescentul actioneaza pe principiul fructului oprit, cautand sa cunoasca sau sa traiasca exact ce i se interzice. La acasta varsta individul time sa arate celorlalti curajul si indemanarea de a face fata in situatii foarte dificile. Bravada, laudarosenia, dorinta de a epata si de a imita pe ceilalti pentru a fi in pas cu ei pot conduce la comportamente deviante, care in anumite contexte devin conduite de delincventa. Tot acum apare si tendinta spre exprimarea intr-un limbaj propriu varstei. Formele tipice de comunicare ale adolescentilor sunt jargonul si argoul, adoptand gesturi, moduri si maniere de vorbire.

Delincventa juvenila reprezinta un fenomen social complex, care genereaza o serie de consecinte negative atat pentru societate, cat si pentru viitoarea evolutie sociala si profesionala a tinerilor implicati in acest fenomen. Deficientele si disfunctiile educative ale familiei au o importanta foarte mare in aparitia acestor manifestari deviante si infractionale la varsta adolescentei. Acestea se concretizeaza prin: fuga de acasa, abandon scolar, consum de alcool si droguri, anturaje nefaste. Factorii care influenteaza negativ conduita minorului sunt: deteriorarea climatului afectiv si emotional din familie, lipsa de comunicare sociala in familie, deficientele stilului educativ parental, lipsa de control a minorului de catre parinti. La acestea se adauga nivelul de instructie si cultura al familiei, nivelul veniturilor acesteia, modul si stilul de viata practicat de familie. Dificultatile materiale si financiare prezente in multe familii, reprezinta conditii negative care afecteaza buna functionalitate a grupului familial, generand tensiuni, conflicte si chiar violenta familiala. Aceste dificultati sunt mai puternic resimtite in cazul familiilor cu mai multi copii minori, in care parintii nu reusesc sa asigure cele necesare traiului zilnic, motiv pentru care, multi minori fura pentru a-si putea procura hrana si imbracamintea de care au nevoie sau fug in strada sa cerseasca, devenind copii ai strazii care se drogheaza.

Un alt factor cauzal al comportamentului deviant este esecul si abandonul scolar si inadaptarea minorilor la exigentele si rigorile scolii. Ei sunt considerati de colegi si profesori ca fiind copii problema care au tulburari de comportament. Fuga de la scoala si abandonul scolar fac ca minorii sa caute compania altora cu aceleasi rezultate si comportamente, ajungand in anturaje negative. In acest fel se poate ajunge la actiuni antisociale comise in grup de catre minori.

Facand o analiza a fenomenului delincventei si tinand cont de varsta si persoana tinerilor delincventi, tipul de delict comis, mediul social in care au fost crescuti si socializati si posibilitatile reale de recuperare si reintegrare sociala, se poate realiza o tipologie a diverselor comportamente delincvente juvenile:

comportamente delincvente ocazionale, accidentale si nestructurate, manifestate prin delicte cu un grad redus de periculozitate, intalnite la tineri proveniti din familii cu deficiente de socializare ( minori fugiti de acasa si de la scoala, intrati sub influenta unor anturaje nefaste); ei comit aceste delicte in mod intamplator, din teribilism sau spirit de solidaritate de grup cu alti minori; exista sanse reale de resocializare si recuperare a lor prin adoptarea unor sanctiuni educative sau neprivative de libertate.

comportamente delincvente structurate, ce se manifesta prin delicte cu grad ridicat de periculozitate sociala; minorii provin din familii disociate structural si functional si cu o situatie economica precara; au performante scazute scolare si profesionale, manifesta comportament deviant de la varsta frageda ( mici furturi, fumat, fuga de la scoala si abandon scolar, consum de alcool si chiar droguri, agresiuni fizice; pentru ei este necesara aplicarea unor sanctiuni graduale si proportionale in raport cu gravitatea delictului.

Comportamente delincvente recurente si reiterative, manifestate prin fapte penale cu o deosebita periculozitate sociala, concretizate in delicte de omor, vatamari corporale, violuri si talharii, consum si trafic de stupefiante; minorii provin din medii de socializare negativa, marginale sau chiar patogene, fiind indrumati spre un comportament agresiv si violent; de multe ori sunt organizati in bande si grupuri antisociale specializate in comiterea unor delicte spectaculoase; resocializarea si recuperarea lor este foarte redusa.

6 TANARUL SI VALORILE RELIGIOASE

Indiferent de formele concrete de manifestare side modul teoretic de reprezentare, religia a reusit prin functiile pe care le-a indeplinit, de-a lungul veacurilor, in societate, sa supravietuiasca si sa se implice in toate sectoarele importante ale vietii. Religia s-a dovedit un puternic factor de integrare si coeziune sociala, a contribuit la moralizarea societatii prin sistemul de valori, principii si norme pe care l-a promovat si a oferit o alternativa oamenilor aflati in situatii dificile.

In romania, religia si, Biserica in special, au trebuit sa faca fata unor perioade grele nu doar inainte de 1989 ci si dupa. Astazi, populatia este, in marea ei majoritate, dezorientata de trecerea de la o societate planificata si centralizata, care ii oferea sentimentul securitatii, la o societate in drum spre o economie de piata, care promoveaza schimbarea, concurenta si competitia. Perioada regimului comunist a fost caracterizata si prin incercarea conducerii politice de a elimina religia din societate. Drept instrumente au fost folosite inlaturarea bisericii din viata sociala si politica, interzicerea educatiei religioase si promovarea ateismului in randul maselor. Perioada de dupa 1989 a adus cu sine recapatarea libertatii religioase a cetatenilor, a dreptului la educatie religioasa si a readus, in prin-planul vietii publice, Biserica.

Biserica se straduieste sa-i ajute pe oameni sa identifice adevaratele valori si chiar sa-si reconsidere pozitiile fata de ea si fata de slujitorii ei, sa ofere sprijinul moral si uneori chiar material de care este nevoie.

Tinerii, preocupati mai mult de probleme precum obtinerea mijloacelor materiale si financiare, de realizarea profesionala sau de intemeierea unei familii, par sa ignore aspectele legate de moarte, pacat si mantuirea sufletului. Cu toate acestea ei s-au dovedit a fi destul de receptivi la mesajele Bisericii. Tot ei sunt cei care manifesta un grad ridicat de incredere in superstitii si alte forme periferice de religie, stare generata de nivelul de scolaritate, de mediul in care traiesc si de specificul varstei.

Majoritatea tinerilor din Romania sunt ortodocsi, celelalte religii avand mai putini reprezentanti. Majoritatea cercetarilor, de la noi si din alte tari[26], au sesizat existenta unui decalaj intre practica si credinta, manifestat indeosebi ca scadere a practicii.Prin umare, nu putem aprecia intensitatea sentimentului religios in functie doar de frecventarea bisericii, pentru aceasta fiind necesara luarea in consideratie si a altor forme de religiozitate precum: postul, rugaciunea, lectura scrierilor sfinte, consacrarea vietii monahale. Exista grupuri de tineri care se duc la biserica de mai multe ori pe luna, precum si tineri care patrund in biserica chiar de mai multe ori pe saptamana. Tinerii romani, in conditiile unei perioade de tranzitie care pare sa nu se mai termine si care ii supune unor stari de stress continuu datorita lipsei locurilor de munca, lipsei banilor si a perspectivelor de a avea o casa sau de a-si intemeia o familie, este normal sa se orienteze spre o institutie care s-a bucurat constant, dupa 1990, de credibilitatea romanilor general. Tinerii din mediul urban frecventeaza mai rar si in numar mai mic biserica, decat cei din mediul rural. Intensitatea sentimentelor religioase si modul lor de manifestare nu sunt, in perioada liceului, influentate de tipul de educatie primita in scoala. Pentru cei mai multi tineri romani credinta este foarte importanta, desi sunt mai putin inclinati spre reflectia religioasa datorita varstei. Importanta pe care o acorda credintei este si rezultatul rolului pe care religia il joaca in depasirea crizelor specifice acestei perioade de viata, ca suport moral, ca datator de speranta. Totul se datoreaza insa si educatiei religioase din ultimii ani, valorilor, normelor si principiilor pe care Biserica le-a pus la dispozitia lor.

Locul pe care credinta il ocupa in viata tinerilor romani variaza si in functie de zona cultural istorica din care ei provin, de mediul de rezidenta si de tipul de scoala urmat. Astfel sunt zone care s-au dovedit a fi mai puternic pastratoare ale traditiilor populare, ale modului de viata bazat pe principiile moral-crestine. Satul romanesc, in ciuda tuturor transformarilor socio-culturale, este un mai bun modelator al personalitatii tinerilor in conformitate cu valorile, principiile si traditiile religioase.

Tineretea fiind o perioada marcata de cautari, chiar si in domeniul religiozitatii, este cea mai deschisa si mai expusa la informatiile legate de superstitii, astrologie, magie, telepatie, reincarnare, fantome sau OZN-uri. Tinerii descopera si sunt atrasi in acelasi timp si de explicatiile oferite de practicanti ai telepatiei si paranormalului, despre energii ale corpului omenesc capabile sa vindece si sa energizeze. Ei penduleaza adesea intre cele doua forme de credinta, ajungand in final sa le combine. Masura credibilitatii lor se diferentiaza in raport cu varsta, sexul, nivelul de scolarizare, apartenenta religioasa sau zona socio-culturala din care provin. Minunile, acele fenomene care nu pot fi explicate, precum si vindecarile miraculoase ale bolnavilor fara nici o speranta, au un rol important in viata credinciosilor si a fiecarei religii.

Cunoasterea pozitiei astrelor, a relatiei dintre conjunctura planetelor si destinul individual, s-a transformat intr-o noua preocupare a tinerilor. Aceasta este amplificata de instabilitatea sociala si de nevoia sporita a acestora de a sti ce le rezerva viitorul apropiat sau indepartat. In aceste conditii, astrologia si vrajitoria au fost cele mai usor de abordat. O contributie importanta pe aceasta directie revine mass-mediei, care a contibuit din plin la accesarea acestui tip de informatii prin includerea in programe a emisiunilor cu predictii astrale si de zodiac. Impactul produs nu este neglijabil, ajungandu-se ca unii oameni, indiferent de varsta sau pregatire, sa-si programeze viata in functie de ce aud sau citesc in predictiile astrale. Numarul adeptilor a crescut astfel vertiginos, pana aproape de jumatate dintre romani. Compararea cu cei care cred in minuni, rai si iad, ne ajuta sa observam ca multi tineri oscileaza intre preceptele religioase si formele reziduale de religiozitate, aceasta stare de lucruri putand fi interpretata ca o imaturitate sau mediocritate religioasa.

OZN-urile si fantomele sunt si ele probleme ce se inscriu in sfera de interes a persoanelor tinere. Credibilitate mai mare in randul lor avand insa extraterestrii si OZN-urile, acestea constituind si ele subiecte ale articolelor din ziare , ale emisiunilor radio-tv sau filmelor. In sprijinul mass-mediei au venit urme ale vizitatorilor extraterestrii pastrate in imagini document in istoria vechilor popoare, precum si tot felul de obiecte si experiente traite de unii locuitori ai planetei care sustin ca au fost martori ai unor vizite de acest gen. Imaginile insotite de explicatii ale unor specialisti din diverse domenii le-au format tinerilor si nu numai lor convingerea ca traiesc in Univers  alte fiinte care incearca sa intre in contact cu noi sau care ne monitorizeaza evolutia. Specialistii considera aceasta forma de manifestare ca fiind de tip religios periferica.