Drepturile morale

DREPTURILE MORALE           

Dreptul proprietatii intelectuale are ca obiect de studiu protectia creatiei intelectuale a autorilor de opere ale spiritului si a rezultatelor acestei activitati de creatie sub diferitele forme sub care se prezinta, dar si protectia celor mai importante semne distinctive ale activitatii de comert.

Nu se poate pune, insa, semnul egalitatii intre rezultatul creatiei intelectuale si bunurile care constituie obiect al proprietatii in dreptul comun si nici nu se poate asimila regimul creatiei intelectuale cu regimul proprietatii. Regimul juridic al creatiei intelectuale a prins contur intre sec. XV si XVIII dar s-a delimitat de celelalte ramuri ale dreptului abia la inceputul secolului XX.

Cercetatorii au identificat izvoarele drepturilor intelectuale la greci si la romani si au supus analizei minutioase Digestele care cuprind referiri la furtul de manuscrise considerate ca bunuri.

Mecena, un sfetnic bogat si influent al primului imparat roman Cezar, la cumpana dintre era crestina si cea de dinainte de Hristos s-a inconjurat de poeti si scriitori (Horatiu, Vergiliu) pe care i-a incurajat si sprijinit material. Nu se cunosc insa si demersuri legislative din partea acestui protector al artelor si al creatorilor.

Fara a exista o baza legala pentru proprietatea intelectuala, drepturile morale se bucurau si in antichitate de o anumita recunoastere din moment ce plagiatorii erau sanctionati pe plan public. In Grecia antica, manuscrisele operelor circulau si faceau obiect de comert dar drepturile autorilor erau limitate la drepturile asupra manuscrisului. Asa de face ca atenienii au permis poetilor sa reia, dupa moartea lui Eschil tragediile acestuia si sa le modifice.

Evul mediu este perioada in care se dezvolta industria copistilor si dreptul exclusiv de transmitere a manuscriselor. Copierea manuala, facea anevoios nu atat plagiatul cat descoperirea lui pentru ca numarul manuscriselor era mic iar cererea redusa. In evul mediu calitatea de "autor" nu a fost revendicata de nimeni, pentru ca nu se vorbea despre creatie decat in sens divin. Sa nu uitam insa ca la 1454, Guttenberg inventeaza tiparul cu litere mobile cu care editeaza Biblia in limba latina, chiar daca, in realitate, tiparul a fost inventat cu 400 de ani inaintea lui in China, se pare ca Guttenberg nu aflase acest lucru.

In 1559, a fost intocmit celebrul "INDEX", lista cartilor a caror tiparire si lectura erau interzise pe motive de religie si morale.

Conceptul de proprietate intelectuala este intalnit abia la sfarsitul secolului al XVII-lea iar cel privind dreptul de autor in secolul al XVIII-lea.

Prima lege a dreptului de autor a fost adoptata in 1703 in Anglia (Statute of Anne) cu durata dreptului pentru 21 de ani care a fost prelungita de regele George al III-lea in 1767 la 28 de ani.

In 1737, o alta lege (Engraving Copyright Act), conferea pictorilor monopol de exploatare a operei lor pentru 14 ani.

In Franta nu se ignora modelul englez dar evolutia dreptului proprietatii intelectuale a cunoscut o dezvoltare lenta. Se legifereaza insa ca un manuscris este un bun propriu al autorului, fructul muncii lui si, in consecinta el trebuie sa dispuna de acest bun dupa propria vointa. In 1777, avocatul Cochu afirma ca daca exista o proprietate sacra, evidenta, incontestabila aceasta este cea a autorului.

La 30 august 1777, s-a constituit un fel de Cod al Proprietatii Literare care afirma ca, autorul este indreptatit sa revendice perpetuitatea privilegiului de a edita si vinde opera, iar daca un privilegiu a fost acordat unui editor, cesiunea nu poate depasi durata vietii autorului.

In timpul revolutiei franceze aceasta solutie a fost criticata indelung iar in 1791 s-a adoptat o lege consacrata dreptului de reprezentare.

In 1793, o alta lege este consacrata dreptului de reproducere care a redus aceasta proprietate la o folosinta viagera pentru autor si un uzufruct de 10 ani in favoarea mostenitorilor sau cesionarilor, dupa care, opera apartinea domeniului public. La 1810, acest drept a fost extins la 20 de ani.

Kant considera dreptul de autor ca un drept personal in opozitie cu dreptul de proprietate asupra lucrurilor corporale.

Dreptul de autor in S.U.A., a evoluat diferit fata de dreptul european. Aici se impune sistemul de copyright, americanii avand un spirit pragmatic in timp ce europenii dau prioritate intereselor autorului pe cand americanii il acorda industriei.

Preocuparile in domeniul protectiei proprietatii intelectuale pana in secolul al XVII-lea in tarile Romane sunt neinsemnate. Cel mai important se pare a fi Hrisovul din 1774 al lui Alexandru Ipsilanti prin care a fost numita o comisie de 8 boieri care sa se ocupe de toate randuielile "spre folosul si podoaba patriei ".

Un alt moment important este adoptarea Legii presei la 13 aprilie 1862 sub domnia lui Al. Ioan Cuza, care a reglementat si drepturile autorilor de opere literare si artistice.

In 1906, are loc in Romania primul Congres international consacrat proprietatii literare si artistice, la initiativa lui A.D. Xenopol. La 28 iunie 1923, a fost adoptata Legea proprietatii literare si artistice, completata in 1946 prin Legea privind contractul de editare si dreptul autorului asupra operelor literare, modificata in 1949, 1951 si 1952.

La 9 septembrie 1886 este incheiata Conventia de la Berna pentru protectia operelor literare si artistice, al carei scop este asigurarea protectiei internationale a autorilor la pregatirea careia Victor Hugo a avut un rol important.

La aceasta Conventie, Romania a aderat, cu rezerve, in martie 1926, rezerve la care a renuntat in 1995. Aceste rezerve priveau durata drepturilor si competenta in litigii avand ca obiect interpretarea si aplicarea Conventiei. La forma revizuita a acestei Conventii, Romania a aderat prin legea 77/ 1998.