Dialogul comunitatilor umane in marile religii monoteiste ale lumii

O privire asupra modului in care marile structuri religioase evalueaza fiinta umana in perspective originii,structurii ontologice, a situatiei ei in contextual comunitatii umane sau a destinului ei ultim,dezvaluie o gama larga de particularitati specifice in care intalnim nu numai puncte de divergenta dar si de complementaritate.Fiecare religie in parte abordeaza si evalueaza problematica umana intr-un context doctrinar propriu.

Contextele doctrinare reprezinta in esenta punctele principale de la care pornesc divergentele.Caci propunand o weltanschauung specifica,religiile incearca sa rezolve intrebarile cu care se confrunta prin analize dogmatice considerate infailibile in virtutea imuabilitatilor invataturilor lor proprii pe care le percep ca adevar ultim.Insa dincolo de aceasta imuabilitate doctrinara exista si anumite nuante de complementaritate.Acestea au un principiu originar comun prezent in toate religiile si se leaga de incercarea sau stradania omului de a se depasi pe sine prin transcenderea conditiei empirice si ridicarea sa,printr un proces de devenire sau prin descoperirea propriei esente ca realitate absoluta,la un statut ontologic infinit,perceput in limbajul religios ca mantuire,eliberare sau desavarsire.Modul in care este inteles acest statut ontologic ultim este diferit.El difera de la o religie la alta,in functie de invatatura eshatologica a fiecarei conceptii religioase in parte.

Paralel cu aceasta perspectiva eminamente religioasa,putem afirma,din perspectiva fenomenologica,existenta unei complementaritati structurale legate de fiinta omului,comuna in toate religiile.Omul este om pretutindeni.Nevoile si aspiratile sale cele mai scumpe sunt legate de atingerea Binelui Suprem,de aceea viata lui se conjuga in mod nemijlocit cu perspectiva valorica pa care el a acumulat-o de-a lungul a multe generatii de oameni.Pentru realizarea sau atingerea scopului ultim,Binele Suprem,el are nevoie de toate valorile absolute,desi a evaluat contextual ca importante ca importante numai anumite valori,traind-ule ca atare,ceea ce a dus in final la structuri diferite in care experienta religioasa apare diversa si prezinta de cele mai multe ori nuante ireconciliabile.

Complementaritatea la care ne referim nu vizeaza structurile doctrinare religioase in esenta lor.Este vorba mai degraba de o complementaritate in care idealurile omului,ca faptura sociala,se contureaza si se intalnesc,in vederea realizarii unui climat  social,cultural,spiritual si,de ce nu,politic si economic in care sa domine egalitatea in drepturi,in oportunitati,in sanse.Am subliniat acest lucru deoarece,oricare ar fi punctele de contact intre religii si oricat de mare ar fi dorinta de a intra in dialog,exista in aceasta sfera o puternica tendinta de ireductibilitate care are ca punct de plecare credinta inradacinata ca fiecare religie este posesoarea adevarului suprem.Nesocotind aceasta realitate,unii teologi au ajuns sa afirme ca religiile sunt cai ce duc la acelasi scop,sau ca in structura lor exista anumite sfere in care se manifesta o unitate radicala si au ajuns in acest fel la o relativizare deosebit de primejdioasa a esentelor doctrinare intime ale religiilor lumii.In realitate insa,dupa cum afirma cumpanit unul dintre cei mai mari istrrici ai religiilor din secolul al XX-lea,relatiile religioase trebuie tratate cu deosebita atentie deoarece ״a sustine ca toate religiile sunt cai care duc la acelasi scop,dupa cum se face in mod frecvent astazi,inseamna a sustine ceva ce nu este adevarat.Nu numai la nivel dogmatic,dar nici pe plan mistic nu exista intelegere.In acest caz,este adevarat ca principiile gandirii orientale si apusene,ceea ce in practica inseamna gandirea indiana si semita,nu pornesc de la aceleasi principii,ca sa nu spunem ca sunt ireconciliabil opuse.

Singurul teren comun este functia de eliberaredesavarsita de religie.Insa nu exista intelegere nici asupra situatiei din care omul trebuie eliberat.Religiile nu vorbesc despre acelasi lucru,ci despre lucruri diferite. ״  ?????????

Daca la nivel dogmatic si mistic ireconciabilitatea este cuvantul de ordine,in practica religioasa legata de atitudinea generala fata de situatia umana,exista puncte complementare de apropiere si convergenta, rezultate ale unui profund proces de reevaluare a traditiilor religioase, in urma intanlirii acestora,in contextul miscarii generalede apropiere intr popoare si intre culturile si civilizatiile lumii.E bine totusi sa se stie ca si in acest context se vorbeste despre o pronuntata superficialitae,si acesta pe motiv ca intanlirea religioasa ca fenomen la ordinea zilei,nu este « o comunicare reala bazata pae intelegere reciproca ?????????,ci mai de graba « o autoafirmare competitiva sau o tendinta unitarista prematura ??????.Cu toate acestea, revolutia stii tifica al secolului al XX-lea,care a abolit distantele si a facilitat comunicarea,a dus la un schimb de influente pozitive ce s-au facut simtite in profunde procese de reevaluare si in incercari de actualizare a mariolr religii.In aceasta consta si miscarea hiatusului intre religii,dar si in prisma apropierii dintre ele si,deci,posibilitatea unui dialog.Procesele de reevaluare care au avut loc reprezinta incercari sincere de evaluare a omului si mai ales a vocatiei si destinatiei sale in lumea contemporana.Valoarea lor creste mai ales daca ne gandim ca in diverse stucturi religioase,cum ar fi hinduismul sau budismul,persoana umana nu are nici o referinta socoala definit formulata,dupa cum este cazul in iudaism,crestinism sau chiar in islam.

Procesele de reeevaluare a situatiei omului in diverse structuri religioase sau o istorie relativ tanara.Ele au inceput in secolulal XIX-lea si sunt datorate expansiunii civilizatiei apusene care,cu toate aspectele ei negative,a contribuit la un reviriment incontestabil in ceea ce priveste atitudinea omului fata de propiile traditi,fata de sine insusi si fata de semenii sai.

Procese de actualizare si modernizare a structurior doctrinare religioase legate de om se intanlesc in toate religiile lumii.Ele reprezintz in esenta un proces introspectiv,prin care se incearca aggiornarea a ceea ce este vechi si punerea la paritate cu crestinismul,simbol al culturii si civilizatiei apusene.Vechile rivalitati nu au disparut si nici nu vor dispare cu usurinta.Totusi nu putem nega valoarea tendintelor de reinnoire cel putin din perspectiva antroplogica.

O comunitate umana ca ordine viabila in lumea de astazitrebuie sa fie conceputa ca o comunitate a comunitatilor.O comunitate mondiala nu este numai suma fiintelor umane individuale ;ea este compusa din comunitati de diferite feluri cu o varietate mare de structuri sociale,unele naturale,altele determinate cultural si istoric.Individulalitatea se exprima prin calitatea de membru intr-o anumita comunitate.De aceea o comunitate mondiala trebuie sa recunoasca valoarea unor astfel de comunitati particulare care dau posibilitatea fiecarui individ sa-si afirme propria identitate,sa lupte impotriva anonimatului si uniformitatii.O comunitate umana restransa nu trebuie sa fie inghitita de altele mai mari,ci sa contribuie impreuna la bunastarea si ridicarea spirituala si materiala a omenirii.

O prima sarcina a marlior religii va fi deci,participarea lor,chiar de pe pozitii strict traditionale,la tezaurul umanist si cultural al intregii omeniri.Ele trebuie sa evalueze felul in care pot contribui la apropierea intre popoare si oameni.Fara indoiala,multe din religii vor trebiu sa formuleze teorii mai precise ale unui angajament social si,se pare,ca in formularile lor se vor gasi nuante comune si aspecte care vor incuraja si stimula apropierea intre oameni si popoare.Ele trebuie sa devina constiente de faptul ca dincolo de imuabilitatea doctrinara se afla acelasi om care are aspiratii si nevoi ce converg in dorinta de realizare a unei societati umane bazata pe intelegere,pe dragoste,pe dreptate,in care toate valorile universale sa fie transpuse in viata.O astfel de societate ii va da omului,in planul vietii religioase,si posibilitatea de autodepasire, de realizare a ceeac ce este pozitiv latent in el,acea tendinta innascuta de a se depasi pe sine,prin ridicarea la un nivel superior si deci transcederea conditiei sale empirice spre dobandirea unei stari existentiale nelimitate.

In prezent nu se mai pune problema daca un dialog interreligios este posibil sau nu.Marturire despre necesistatea,urgenta si mai ales posibilitatea lui o dau intanlirile interreligioase care au punctat viata religioasa ca evenimente majore atat secolul al XX-lea cat si primii ani ai secolului in care traim.

Astfel,practicat uneori cu bune rezultate in relatii interconfesionale crestine,dialogul este cerut astazi si de unii dintre reprezentantii marilor religii,indeosebi crestini,sperandu-se ca pe aceasta cale sa se ajunga la o fructuoasa colaborare pentru binele omenirii.S-au schitat in ultima vreme in sanul celor trei mari confesiuni crestine chiar si unele luari de atitudine in probleama dialogului interreligios,fara sa se poata vorbi in

sa de o unitate de vederi in aceasta privinta nici macar inauntrul fiecareia dintre aceste confesiuni.

Astfel,in Biserica Romano-Catolica,teologii sunt divizati intre ei ca vederi in probleme deosebit de importante,cum este de pilda acea a aprecieri religiilor necrestine cu privire ll arevelatie si mantuire.Totusi,in general,se poate spune ca in ultima vreme Biserica Romano-Catolica a recomandat dialogul interreligios,infintand in acest scop in 1964 un Secretariat pentru necrestini.Din documentele oficiale ale acestei Biserici,mai ales din Enciclica « Ecclesiam Suam »si din « Declaratia »pentru relatiile cu necrestinii aprobata de Conciliul al II-lea de la Vatican,reiese ca Biserica Romano-Catolicada o interpretare mult nuantata vechii formule »in afara de Biserica nu este mantuire » ???? ca ea recunoaste aspectele autentic religioase pe care prezinta religiile necrestine si ca ea admite ca Dumnezeu isi exercita vointa de mantuire si in afara de Israel si de crestinism.In consecinta,dupa conceptia oficiala a Bisericii Romano-Catolice « nu se poate nega prezenta unor elemente ale revelatiei de mantuie in celelalte religiisi in omenirea in cautarea de adevar si de bunatate »

In ceea ce priveste atitudinea protestantilor in problema dialogului interreligios,se poate spune ca acestia au cautat sa lamureasca sensul unui astfel de dialog cu prilejul Adunarilor Generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi(1916),Ciudad de Mexico(1963),Uppsala(1968),Nairobi(1975)si cu alte prilejuri,intre intre care si Conferinta Est-asiatica de la bangok(1964).Totusi teologii protestanti se arata si ei a fi foarte divizati in problema aprecierii religiilor necrestine si deci si in problema dialogului interreligios.Mai demult,teologii protestanti liberali preconizau o larga o larga deschidere fata de religiile necrestine,cu riscul primejdiei de sincretism religios.In schimb reprezentantii teologiei dialectice,K.Barth,E.Brunner,J.White ,H.Kraemer si altii au adoptat au adoptat o atitudine care a fost caracterizata ca « rigida »,in sensul ca acesti teologi fac distinctie neta neta intre credinta crestina,dar gratuit mantuitor al lui Dumnezeu,si religile necrestine,rezultat neputincios al eforturilor omenesti de a atinge Absolutul.In acest din urma caz,nu numai c nu se mai poate pune problema posibilitatii mantuirii in afara de revelatia crestina,in afara decredinta in Domnul nostru Iisus Hristos,dar chiar,pentru un calvinist strict,nu are rost sa cautam in religiile care se afla in afara revelatiei crestine vreo valoare de care sa poata tine seama.

Dar s-a ivit in protestantism si o a treia atitudine,aceea a curentului misionar-ecumenic,care oscileaza intr cei doi poli.Uni dintre adeptii acestui curent,ca Paul Tillich,John Robinson ,Joseph Sittler cauta sa arunce punti de legatura intre crestinism si lumea necrestina prin teorii ca aceea a unei Biserici latente in sanul paganismului (Paul Tilich)sau aceea a lui Hristos cosmic (Joseph Sitttler).Alti reprezentanti ai acestui curent,ca W.A.Visser't Hoot, L. Newbigin, Gerhard Rosenkranz, Stephen Neill,recunosc existenta unei profunde pietati in religiile necrestine si cer doalogul si colaborarea cu religiile necrestine, dar considera ca acestea trebuie limitate la domenii clar definite, de ordin cultural si social,evitandu-se discutiile de ordin teologic.

Cu aceasta importanta rezerva,dar trecandu-se adesea peste ea,protestantismul a avut reprezentanti la toate intalnirile interreligioase care a avut loc pana acum,fie in Orient fie in Occident, iar Consiliul Ecumenic al Bisericilor a luat el insusi initiativa unor reuniuni interreligioase, nu numai cu reprezentanti ai iudaismului, ci si cu reprezentanti ai islamismului, budismului si hinduismului,cum au fost printre altele, reuniunile de la Ajaltoun (Liban,1970),Colombo(Sri Lanka,1974) si Tripoli(Libia,1976).

Fata de oscilatiile din teologia romano-catolica si din cea protestanta in problema raporturilor dintre crestinism si celelalte religii,ce putemspune noi ortodocsii ?Putem noi sa avem o atitudine proprie, intemeiata pe conceptia ortodoxa despre Dumnezeu si om,despre pacat si mantuire ?Socotim ca da,deoarece,dupa conceptia ortodoxa,natura omului n-a fost dupa caderea in pacat nici atat de distrusa cum cred protestantii,incat omul sa nu mai poata avea nici un rol activ in actul mantuirii,nici atat de neatinsa de pacat cum cred omano-catolicii,care spun ca omul ar fi pierdut numai acel donum superadditum.Dupa invatatura ortodoxa,pacatul a ranit natura omeneasca,a slabit-o in asa fel incat omul sa nu poata sa-si faureasca mantuirea numai prin propriile sale puteri,dar are totusi merite in actul mantuirii prin aceptarea colaborarii cu harul divin si prin faptele sale bune ??????.

In conceptia ortodoxa exista deci un raport complementar,intregitor,o sinteza organica intre natura si har in pregatirea si realizarea actului mantuirii.Si astfel,invatatura ortodoxa se arata a fi mai supla,mai potrivita pentru a indica o cale de iesire din impasul in care ne arunca atat conceptia protestanta,care rupe orice punti intre crestinism si celelalte religii,cat si conceptia romano-catolica,a carei rezolvare fireasca duce - cum a si dus de fapt la unii teologi romano-catolici - la preconizarea mantuirii necrestinilor in propria lor relige,daca au practicat sincer iubirea de Dumnezeu si au facut fapte bune.

Noi,ortodocsii,in lipsa unei teologii proprii a religiilor - care nu exista dealtfel nici in celelalte confesiuni crestine decat in faza incipienta - si in lipsa unei luari de atitudine oficiala interortodoxa in problema dialoguluio cu necrestinii,mentinem formula Sfantului Ciprian,ata de mult discutata in ultima vreme si potrivit careia 'nu este mantuire in afara de biserica', fara a da insa acestei formule caracter restrictiv cu privire la posibilitatea lui Dumnezeu de a mantui pe oricine, oricand si sub orice alta forma decat aceea a primirii botezului crestin.

Noi nu socotim ca avem dreptul sa punem limite iubirii lui Dumnezeu pentru creatura Sa.Socotim deci intrarea in Biserica crestina drept calea normala, calea randuita pentru obtinerea mantuirii cu ajutorul harului divin, care aici se revarsa in plinatatea sa prin Sfintele Taine,dar pot fi si alte cai pe care Dumnezeu,in marea Sa iubire de oameni,poate sa aduca pe cineva la mantuire,cum a fost adus la mantuire talharul de pe cruce,dar aceasta o poate face numai Dumnezeu si numai ca pe o minune ???????.

De aceea Biserica Ortodoxa n-a respins si nu respinge teoria Sfantului Iustin Martirul si Filosoful despre actiunea Logosului spermatikos in lume inainte de venirea Logosului perfect in persoana Domnului nostru Iisus Hristos,teorie prin care acest Sfant Parinte a cautat sa inteleaga existenta unor idei inalte si virtuti reale in religiile pagane ??????.

De asemenea,Biserica Ortodoxa nu este impotriva parerii lui Clement Alexanrinul ca religiile anterioare crestinismului au fost pregatitoare - pedagog ' ??????- pentru venire Domnului nostru Iisus Hristos si nu considera ca gresita afirmatia lui Tertulian ca sufletul 'paganilor' este 'in chipnatural crestin' ????????.Dar toate acestea si alte afirmatii similare ale Sfintilor Parinti si ale scriitorilor bisericesti,precum si acelea ale unor teologi ortodocsi romani care afirma ca 'Dumnezeu este activ si dincolo de frontierele crestinismului' ???????? ,ca 'Logosul este prezent pretutindeni in creatie prin puterea Sa' ??????,ca religiile necrestine contin 'fragmente' din adevarul mantuitor ???????,toate aceste afirmatii si inca altele pot fii socotite numai ca teleogumene rezultate din libertatea teologului ortodox de a gandi pe marginea dogmei.

Socotim insa ca este prea devreme ca teologii crestini,cei rasariteni si cei occidentali, care n-au izbutit veacuri de-a randul in cele cateva probleme dogmatice esentiale,sa ajunga la unitate de vederi in privinta unor probleme dificile ca de pilda acestea : in ce conditii se afla necrestinii fata de revelatia crestina, cat si ce au putut cunoaste acestia din tainele ascunse ale lui Dumnezeu pornind de la revelatia naturala,ce a putu sa dainuie in traditiile lor religioase din revelatia primordiala,cati dintre ei pot fi socotiti ca au primit 'botezul nadejdii' in venirea Mantuitorului etc.

Daca pentru inceperea unui dialog propriu-zis,doctrinar,intre crestinism si celelalte religii trebuie sa asteptam sa se limpezeasca discutiile asupra unor astfel de probleme,

apoi socotim ca un astfel de dialog va fi amanat sine die.Daca insa luam cuvantul dialog in intelesul mai larg,acela de cercetare a celorlalte religii cu bunavointa si interes de a le cunoaste specificul si valoarea,precum si in intelesul de contacte directe intre reprezentanii religiilor pentru a trata in comun probleme importante de ordin moral,social si umanitar,apoi atunci dialogul este nu numai posibil si de dorit,dar el este chiar necesar si urgent,data fiind indeosebi lupta pentru pace.

Si,din fericire,un astfel de dialog a si luat fiinta ??????.In toate cele trei mari confesiuni crestine s-au intreprins si se intreprind cercetari asupra religiilor necrestine,ale caror rezultate pot fi considerate ca incurajatoare,deoarece au parasit tonul accentuat apologetic de odinioara.In plus,se afirma astazi din ce in ce mai insistent ca intalnirea cu reprezentantii celorlalte religii,in special cu aceia ai religiilor arientale,departe de a fi vatamatoare,poate constitui pentru crestini un adevarat prilej de imbogatire spirituala,un prilej de aprofundare a propriei lor vieti religioase ???????.

Referat: Particularitati ale curriculum-ului pentru invatamantul prescolar si primar Lucrare: Compunerea problemelor cu ajutorul materialului intuitiv

Mai mult chiar,pentru unii crestini,dialogul cu necrestinii poate fi socotit si ca un prilej - am putea spune chiar un dar providential - pentru marturisirea lui Hristos,marturisire ceruta de insusi Domnul nostru Iisus Hristos discipolilor Sai (Mat.XXVIII,19) si fiecarui crestin.Iar a marturisi pe Hristos nu inseamna neaparat prozelitism,intoleranta religioasa etc.,ci credinciosie fata de mesajul evanghelic al iubirii aproapelui ;mesaj potrivnic oricarei forme de mandrie,de desconsiderare a libertatii si drepturilor firesti ale oamenilor.

In raporturile actuale dintre religii nu poate fi vorba deci decat de mijloace spirituale.

Insusi cuvantul 'toleranta' ar trebui sa dispara din vocabularul teologic,deoarece el implica o nuanta de dispret pentru religia 'tolerata' sau fata de libertatea acordata,dar care poate fi usor retrasa.In raporturile dintre religii nu este bine sa fie vorba de toleranta

,ci de intelegere,de apreciere reciproca,de respect si de colaborare in tot ce este spre binele omului si al colectivitatii.Iar Biserica Ortodoxa n-a fost niciodata intoleranta fata de alte credinte religioase,dand totdeauna dovada de multa intelegere si bunavointa fata de credinciosii altor religii.Mai mult chiar,Bisericile Ortodoxe autocefale din unele tari socialiste,intre care si Biserica Ortodoxa Romana,luand-o cu mult inaintea unor Biserici crestine din occident,au stabilit in vremea noastra relatii ecumenice de buna intelegere si colaborare cu toate cultele religioase,implicit cele necrestine,dand impreuna un pretios

sprijin la lupta pentru realizare marilor idealuri actuale ale omenirii,idealuri de pace,dreptate si frateasca intelegere si colaborare intre oameni,popoare si state ??????.

Putem spune deci ca exista astazi temeiuri serioase pentru un dialog rodnic intre crestinsm si celelalte religii si ca acest dialog a devenit in vremea noastra nu numai o necesitate,datorita nevoii crescande de pace si solidaritate umana,ci chiar o realitate.

Nu este exclus chiar sa ia fiinta un 'Consiliu Mondial al tuturor religiilor. . . preocupat de slujirea celor mai nobile nazuinte ale omenirii contemporane',asa cum a propus patriarhul Justinian cu prilejul vizitei pe care a facut-o in anul 1966 la sediul de la Geneva al Consiliului Ecumenic al Bisericilor ??????.Si chiar daca cele trei mari confesiuni crestine nu si-au stabilit inca o atitudine unitara cu privire la raporturile dintre crestinism si celelalte religii necrestine,este totusi de apreciat faptul ca ele privesc cu multa bunavointa luarea de contacte cu reprezentantii religiilor necrestine,manifestandu-si in acelasi timp grija pentru pastrarea integritatii mesajului crestin,pentru caracterul unic,definitiv si absolut al revelatiei crestine,care trebuie ferita de orice incercare de sincretism religios ???????.

Dialogul este deci o posibilitate mereu deschisa.El insa nu trebuie sa fie un mijloc de argumentare,caci a dialoga nu este sinonim cu a argumenta.Esenta dialogului rezida in dorinta de a discuta si a ajunge la o intelegere comuna in dragoste si nicidecum de a impune punctul de vedere al cuiva ??????.

'Dialog interreligios autentic si rodnic inseamna : cu totii la un loc sa dialogam in mod pozitiv si creator.Deci,nu este vorba de o atitudine personala fata de adevarul credintei proprii,ci este vorba de o atitudine personala fata de oamenii care nu impartasesc aceasta credinta.Totodata,este vorba despre impacarea dintre adevar si libertate,dintre adevar si iubire,datorie a tuturor credinciosilor si comunitatilor' ??????.De aceea si virtutiile unui dialog autentic sunt :'respectul,increderea si pretuirea reciproca,sinceritatea si lealitatea in duh de fratietate si de iubire,smerenie si rabdare,daruirea generoasa pentru adevar si pentru bine - toate coroborate cu convingerea ferma ca in orice relatie de prietenie sau dragoste,trebuie sa existe dorinta de a da si dorinta de a primi.De asemenea,trebuie o imaginatie creatoare dintr-o parte si din cealalta care sa poata duce la o mare imbogatire si la o aprofundare substantiala a patrimoniului comun de credinta.' ?????Asadar,dialogul devine un mijloc de comunicare,dar comunicarea nu ramane numai un semn exterior,ci

tine de insasi esenta dialogului. ????Aceasta comunicare,de esenta nu trebuie sa fie o relativizare a adevarului,ci o marturisire a acestuia.Iata ce spunea in acest sens Dr.Visser 't hooft,un extrem de bun si cunoscator al fenomenului dialogului :'Martin Buber,cel care ne-a dat ceea ce este probabil cea mai profunda analiza a naturii dialogului,a spus de la bun inceput ca premisa unui dialog genuin nu este ca partenerii sa cada de acord asupra unei relativizari a propriilor convingeri,ci sa se accepte ca persoane.Pentru a intra intr-o relatie profunda cu o alta persoana,nu se cere ca aceasta sa fie de acord cu mine,sau ca eu sa fiu de acord cu ea,sau ca impreuna sa negociem un compromis,ci sa ma intorc spre ea in vointa de a o asculta,de a o intelege,si a cauta o imbogatire reciproca.Nu imi voi impune personalitatea mea,ci ma voi pune la dispozitia sa cu tot ceea ce reprezint.In calitate de crestin nu pot face acest lucru fara a-i spune cele ce cunosc eu despre Iisus Hristos.Voi spune raspicatca imi consider credinta nu ca o realizare,ci ca un dar al harului,un dar ce exclude orice mandrie,dar care ma obliga sa vorbesc cu recunostinta despre acest Domn al tuturor care il vor asculta.Voi fi fericit sa-mi-ascult partenerul si sa aflu cat mai mult despre calatoria lui spirituala.Dialogul va fi cu ata mai bogat,cu cat ne daruim in ceea ce suntem.Pentru un crestin acea daruire trebuie sa includa si marturia.Este posibil pentru crestinii convinsi sa intre in dialog cu hindusii,musulmanii sau evreii convinsi,ba chiar si cu sincretistii,fara a ceda din convingerile lor fundamentale.Acest lucru trebuie facut in acel spirit pe care Hocking l-a definit ca <cinstire pentru cinstire>.Credinta dupa care crestinii cunosc izvorul adevarului divin nu inseamna ca ei nu au nimic de invata de la oameni de alte credinte.Aceia dintre noi care au avut privilegiul de a participa la stfel de discutii ne-am gasit adesea umiliti si stimulati de marturia unei adevarate devotiuni de credinta nestramutata fata de adevar asa cum acesta este inteles de adeptii celorlalte religii.'

Adevaratul dialog are loc in profunzimea personala ultima a partenerilor???? Si,ca atare,devine fenomen uman.El apartine persoanei umane care se deschide pentru a fi inteles si da marturie pentru a face pe altii sa inteleaga.Numai asa poate sa apara o viata comuna genuina in care adevarul divin sa stimuleze nelinistea dupa implinire si perfectiune.Astfel,dialogul devine o necesitate imediata,o necesitate esentiala pentru transmiterea continutului credintei si a adevarului pur religios,a marilor valori,caci 'calea pe care vine credinta in om este un alt om.' ??????

In alta ordine de idei,dialogul nu este necesar numai ca marturie,ca instrument de transmitere a credintei,ci si ca intaritor si stimulent spre cresterea fiintiala,la temelia careia sta credinta si lucrarea :'Este admirabila intocmirea aceea care face ca credinta ce o am in existenta altora sa fie conditia marturiei ce mi-o dau ei,marturiede care duc lipsa,'(L.Lavelle).

Prin dialog omul isi arata responsabilitatea sa fata de un alt om.Cel care intra intr-un dialog sincer si creator se identifica cu aspiratiile spre unitate,spre solidaritate umana.

Constiinta responsabilitatii fata de semeni este un postulat coexistent cu omul.Omul are responsabilitate fata de aproapele,ca o porunca ca-l transcede,intrucat cel care i-a dat-o,cel care a sadit-o in el a fost Dumnezeu.Recunoasterea responsabilitatii este o recunoastere implicita a credintei in cel ce o da si valorii fiintiale a semenului.In acest sens are loc o nastere spirituala a unui om din altul,iar prin stabilirea unei comuniuni intre ei se realizeaza transmiterea credintei care este nu numai o opera a oamenilor,ci in primul rand a lui Dumnezeu. ???????

La temelia comuniunii umane in dialog nu se va mai afla principiul independentei absolute,a nerecunoasterii altora,ci al unei independente in interdependenta,ceea ce inseamna ca individualul primeste valoare in relatie si conlucrare cu ceilalti parteneri din afara.

In concluzie,consideram ca in perspectiva antropologiei religioase,dialogul interreligios este posibil.Este posibil,deoarece in esenta sa este un fenomen uman ;este de dorit,fiindca in dialog omul se implineste si ajunge la o mai profunda cunoastere a sa,a conditiei sale si a menirii sale.

Doctrina celor trei religii monoteiste

Dupa cum am afirmat in capitolul anterior,dialogul interreligios este posibil dar,deocamdata el trebuie sa fie numai un prilej de cunoastere a reprezentantilor religiilor intre ei,de pretuire a valorilor reale existente in celelalte religii,de imbogatire spirituala reciproca si de colaborare intr-o serie de probleme de ordin moral si social si indeosebi in problema pacii si a bunei intelegeri in lumea intreaga.

Totusi,colaborarea inseamna acceptarea valorilor celorlalti,iar acceptarea presupune cunoasterea acestor valori ; de aceea acest capitol se va referi la doctrina celor trei religii monoteiste : crestinismul , iudaismul si islamismul.

DOCTRINA CRESTINISMULUI

Ceea ce este esential in orice religie este ideea deDumnezeu.Exista desigur in toate religiile credinta in existenta a ceva mai mult sau mai putin transcendent,ceva absolut,de care credinciosii se simt dependenti,dar cata deosebire intre absolutul diferitelor religii !

Unele popoare au adorat pietrele,muntii,padurile,apele,animalele,pasarile sau spiritele intruchipate in astfel de simboluri ;altele au adorat fortele naturale personificate sub forma de zei ;altele au crezut sau cred inca in existenta a doua principii absolute sau a unui singur principiu absolut impersonal,din care emana lumea si in care lumea se resoarbe in cicluri infinite.Au existat intr-adevar ici-colo,la egipteni,asiro-babilonieni,

Iranieni,greci si la alte popoare unele tendinte monoteiste,unele incercari de sistematizare si unificare a divinitatilor intelese cel mai adesea naturist.Dar monoteism propriu-zis nu avea sa se intalneasca  decat in religia unui singur popor,care avea de indeplinit o misiune sacerdotala :aceea de a arata tuturor popoarelor care este adevaratul si unicul Dumnezeu si cum trebuie cinstit.Monoteismul iudaic,pus in adevarata sa lumina de crestinism si adoptat si de islamism,nu se confunda cu henoteismul hinduist - in care se adora cate un zeu ca si cand ar fi singurul,dar fara sa fie in realitate singurul - nici cu celelalte forme de religiozitatecu aparente monoteiste,dar in fond politeiste,dualiste,panteiste sau chiar ateiste,cum este cazul cu budismul in forma propovaduita de Buddha insusi.

In doctrina crestina,Divinitatea,unica in fiinta Sa,este o persoana care are constiinta de Sine si libertate,cugeta si se determina pe Sine in chip liber.Iar 'persoana e numai un Dumnezeu care,fiind in esenta mereu acelasi,e capabil de acte diferite in deplina libertate' ???????.Numai cu un astfel de Dumnezeu,conceput ca persoana,credinciosul poate intra in raporturi religioase,ii poate adresa adoratia sa.Pentru ca persoana presupune relatie ;este definita prin relatie.In conceptia crestina,Divinitatea,ramanand in Sine intreaga si nemiscata,se manifesta ca o persoana intr-o dubla relatie :relatie in Sine,intre Persoanele treimice,si relatie cu creaturile Sale ????????.Iar Treimea divina nu contrazice cu nimic monoteismul :cele trei persoane nu sunt trei dumnezei,ci moduri de existenta vesnica a Divinitatii,care ramane unica in fiinta Sa.

Misterul Sfintei Treimi este desigur un adevar divin revelat.El nu are insa nimic de-a face cu triadele religiilor si filosofiilor antice.De pilda,acea'trimurti' a indienilor (Brahma,Visnu si Siva) nu are nicidecum intelesul pe care il are Sfanta Treime in crestinism ??????.Straina de dogma Sfintei Treimi este si triada platonica :binele,adevarul si frumosul,pentru care Eusebiu de Cezareea il numea pe Platon profet al Sfintei Treimi.

Si la neoplatonicul plotin este vorba de un fel de triada :principiul divin,inteligenta universala si sufletul lumii.Toate acestea nu pot fi socotite decat cel mult ca prefiguratii,

Preinchipuiri ale Sfintei Treimi.

Dar dogma fundamentala a crestinismului este,fara indoiala,dogma hristologica.

Crestinismul este religia Dumnezeului-om Iisus Hristos.Aceasta credinta in dumnezeirea lui Iisus este temelia Bisericii :cu ea sta sau cade intregul edificiu.o marturiseste Sfantul Apostol Petru atunci cand spune,in numele tuturor apostolilor :'Tu esti Hristos,Fiul Dumnezeului celui viu'(Ioan VI,69).Si o marturiseste de asemenea Sfantul Apostol Pavel care,intemeinddumnezeirea Mantuitorului pe invierea Sa,spunea corintenilor :'Si daca Hristos n-a inviat,zadarnica este atunci propovaduirea noastra,zadarnica si credinta voastra'(I Cor.XV, 14).Credinta in Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu este atat de importanta pentru crestinism,incat un teolog ortodox a putut spune cu adanc temei ca ea nu este o dogma ci 'viata insasi' si ca 'fara aceasta credinta nu exista crestinism'.

Iar marea descoperire pe care o aducea Mantuitorul si care avea sa aiba o adanca inraurire asupra sufletului credinciosilor este invatatura despre Dumnezeu-iubire,

Conceptie incomparabil superioara fata de tot ce s-a putut intalni in celelalte religii.

'Dumnezeu este iubire' proclama Sfantul Evanghelist Ioan (I Ioan IV,8),cuvant a carui semnificatie este de cea mai mare importanta.Caci,daca Dumnezeu este iubire,singura cale de a-L cunoaste,de a ne apropia de El si de a ne fauri Mantuirea este iubirea.Sfantul Evanghelist Ioan spune limpede :'Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu',caci 'Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el'(I Ioan IV,16).

Valoarea dogmatica a acestui adevar divin este imensa .Insusi misterul Sfintei Treimi se deschide in oarecare masura mintii noastre prin invatatura revelata ca Dumnezeu este iubire.Iubirea presupune iesirea din sine catre altul,presupune comuniune,deci pluralitate de persoane.Dar in acelasi timp ea presupune si o unitate profunda,ontologica ;cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt,prin iubire,o singura Fiinta divina ???????.Taina intruparii este de asemenea luminata prin adevarul ca Dumnezeu este iubire.

Prin Fiul,Tatal se descopera lumii ca iubire nesfarsita :'Caci Dumnezeu asa a iubit lumea,incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat,ca oricine crede in El sa nu piara,ci sa aiba viata vesnica'(Ioan III,16).Mantuirea insasi nu este opera dreptatii,ci a iubirii divine : 'Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea,ci calumea sa se mantuiasca,prin El'(Ioan III,17).

Este deci evidenta deosebirea fundamentaladintre conceptia crestina despre Dumnezeu si ceea ce intalnim in celelalte religii.

Un alt capitol de doctrina in care putem face astfel de distinctii este acela al cosmogoniei.Exista desigur in toate religiile conceptii cosmogonice :istorisiri cu privire la originea lumii,istorisiri care se aseamana oarecum intre ele prin faptul ca toate sau aproape toate considera lumea ca avandu-si cauza,in ultima instanta,in Dumnezeu sau intr-o putere spiritula superioara.Totusi,punand alaturi cosmogoniile celorlalte religii pe care obisnuiam sa le numim 'naturale',si cosmogonia iudeo-crestina,observam indata diferenta esentiala care le separa.Caci teoriile cosmogonice ale religiilo naturale sunt fie panteiste,fie dualiste.In primul caz,in formele existentei trebuie vazuta manifestarea si dezvoltarea unei singure substante absolute si universale,care este Dumnezeu.In al doilea caz,se pune alaturi de Dumnezeu sau de zei un al doilea principiu absolut,materia vesnica,din care zeii modeleaza lumea.In primul caz dispare orice responsabilitate a faptelor omenesti,daca nu exista decat Dumnezeu.

In al doilea caz,divinitatea este limitata de principiul contrar,lumea,principiu deasemenea vesnic.

Cosmogonia iudeo-crestina are la baza doctrina despre crearea lumii 'din nimic' de catre Dumnezeu cel Atotputernic.Dumnezeu a creat lumea atat ca fiinta - deci nu dintr-o materi preexistenta - cat si caforma.Eterna ca idee in Dumnezeu,lumea a fost creata in timp sau odata cu timpul.Ea este o realitate in afara de Dumnezeu,care a creat-o liber,

dincolo de orice necesitate.Revenind mereu la doctrina crestina dupa care Dumnezeu este iubire,putem spune ca si existenta lumii este de fapt opera iubirii nesfarsite a lui Dumnezeu,opera bunatatii sale ???????.

Scopul si centrul creatiei este in crestinism omul,si cu aceasta trecem la conceptia antropologica,existenta si aceasta in celelalte religii,unde intalnim diferite conceptii despre om,despre natura sa fizica si sufleteasca.Unele religii atribuie sufletului oarecare materialitate,altele il scindeaza in doua sau mai mult suflete,altele il confunda cu substanta lumii materiale sau cu aceea a lui Dumnezeu insusi.

Doctrina crestina invat insa ca omul a fost creat de Dumnezeu 'dupa chipul Sau'(Fac.I,27),ca implinire a intregii creatii.Omul este un microcosmos,in univers mic,o chintesenta a lumii,deoarece in el lumea materiala si cea spirituala se unesc.

Crestinismul socoteste sufletul o substanta simpla,imateriala,distincta de lumea materiala si de fiinta lui Dumnezeu,dar capabila sa se ridice,prin virtute si cu ajutorul harului divin,pana la asemanarea cu Dumnezeu.Demnitatea la care este ridicat omul in crestinism este incomparabila :el este chemat sa se inalte pana la indumnezeire.

S-a discutat mult candva asupra unor pretinse 'asemanari' ce ar exista intre doctrina crestina si aceea a altor religii cu privire la pacat si mantuire.Desigur,pacatul si mantuirea,intelese mai simplist sau mai inalt,formeaza partea centrala a oricarei religii ce-si poarta pe drept acest nume.Caci,daca implinirea vointei lui Dumnezeu sau a zeilor inseamna pregatirea unei stari care se poata numi mantuire,calcarea vointei lui Dumnezeu sau a zeilor inseamna pacat.Intre pacat si mantuire oscileaza deci viata credinciosului din orice religie.Dar atat notiunea de pacat cat si acea de mantuire variaza foarte mult de la o religie la alta.Chiar atunci cand din punct de vedere formal notiunea de pacat este aceeasi in diferite religii,continutul cu care este umpluta aceasta notiune este de obicei variat.De asemenea,caileindicate de diferite religii pentru evitarea pacatului si obtinerea mantuirii

Nu sunt exact aceleasi in toate religiile ???????.

Pentru exemplificare vom lua doua religii,am putea spune cele mai importante sub acest raport,budismul si crestinismul.Atat budismul cat si crestinismul fagaduiesc adeptilor lor mantuirea.Dar ce reprezinta mantuirea in budism si ce reprezinta ea in crestinism?Tinta suprema a straduintelor credinciosului budist este stingerea setei de existenta,incetarea reincarnarilor si scufundarea in nirvana,adica risipirea finite fizice a omului in neantul din care a avut iluzia ca a iesit.Caci despre existenta unui suflet omenesc cu destin vesnic nu poate fi vorba in budismul genuine,nici despre Dumnezeu care sa aiba vreun rol oarecare in mantuirea omului??????.Asemenea conceptii cu privire la mantuire se intalnesc si in alte forme ale cugetarii religioase indiene??????.

In doctrina crestina,raul din lume este considerat ca o inclinare spre rau provenita din greseala lui Adam si mostenita de intreg neamul omenesc.Pacatul originar este de natura spirituala,iar consecinta lui este caderea omului din starea de har,izolarea lui de Dumnezeu si antrenarea intregii creatii in aceasta izolare.Dar,si dupa cadere,omul si-a pastrat valoarea sa de centru si scop al creatiei,de fiinta libera si spirituala,capabila sa se ridice din nou,prin harul divin si prin propriile sale fapte bune,la o stare chiar superioara celei din care a cazut.

Invatatura crestina despre pacat este completata cu aceea despre mantuire.Crestinismul este religia mantuirii :a mantuirii prin Hristos,Dumnezeu devenit om pentru a ridica pe om pana la asemanarea cu Dumnezeu si transfigurarea intregii lumi create.

In crestinism mantuirea este opera iubirii : a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni,pe care El ii cheama la mantuire,si a iubirii omului,care raspunde la aceasta chemare.

Mantuirea este deci in crestinism un proces teandric,divin si uman in acelasi timp.In mantuire se realizeaza,prin iubire,marele miracol al desavarsirii,al indumnezeirii omului.

O alta problema care preocupa pe cercetatorii comparativisti este si aceea a destinului sufletului,a conceptiei cu privire la viata viitoare in diferitele religii.Este vorba deci de problema eshatologica.Desigur,in toate religiile se intalneste credinta in nemurire,dar felul in care este conceputa nemurirea difera mult de la o religie la alta.In cele mai multe religii nemurirea este inteleasa ca o post-viata,ca o a doua viata asemanatoare cu cea de pe pamant.Egipteanul antic,de exemplu,credea ca va lucra mai departe pamantul in impatatia lui Osiris si va servi pe acest zeu ca pe faraon,dar in conditii mai usoare.

Eroii germanilor pagani,dusi de walkirii in Walhalla,continuau sa se lupte intre ei in chip de distractie,beau si mancau la masa luiWodan.Sufletele celtilor continuau sa tina registre de imprumuturile banesti facute in viata aceasta si rambursabile in viata cealalta,iar raiul islamic este plin de desfatari senzuale devenite proverbiale.Exista desigur si alte conceptii in eshatologia religiilor naturale,nemurirea fiind inteleasa altfel decat in religiile amintite.Cele mai multe religii au,de asemenea,invatatura despre dreapta rasplatire a faptelor in viata viitoare,desi unele dintre ele considera viata viitoare ca fiind conditionata nu de faptele de aici de pe pamant ci de starea sociala sau de felul mortii,ca de pilda in religiia vechilor mexicani.Si rasplatirea faptelor este inteleasa in unele religii mai spiritual,in altele mai putin spiritual ??????.

Eshatologia crestina insa,punand marea problema a mortii destinului ultim al omului,o rezolva intr-un fel deosebit ?????.In doctrina crestina moartea este consecinta pacatului,

dar si 'vrajmasul cel din urma'(I Cor.XV,26),care va fi nimicit.Prin jertfa Mantuitorului,

moartea capata profunzime si maretie.Moarte Mantuitorului,fiind urmata de invierea Sa,a facut posibila invierea omului si transfigurarea intregii lumi.Idealul eshatologic strabate intreaga viata crestina.In Ortodoxie acest ideal este trait intens.Liturghia insasi are caracter eshatologic,deoarece in cadrul ei credinciosii traiesc anticipat viata vesnica si comuniunea cu Dumnezeu ??????.

In ceea ce priveste conceptia crestina despre rai si iad,aceasta este deosebit de inalta si spirituala ??????.Chiar si in Vechiul Testament,in care revelatia nu este deplina,intalnim acea idee sumbra si destul de neclara despre seol,loc plin de tristete,din care nu exista intoarcere si in care 'lumina e totuna cu bezna'(Iov.X,21-22).In eshatologia crestina,iadul inseamna suferinta cumplita a indepartarii sufletului de Dumnezeu,a iesirii lui din iubirea divina si a izolarii depline.Iar raiul,dimpotriva,reprezinta plenitudinea,viata perfecta,pentru ca el inseamna vederea lui Dumnezeu,viata in Dumnezeu impreuna cu toti cei drepti.Aceasta este fericirea suprema si vesnica,pe care Mantuitorul a fagaduit-o,

inca de la inceputul activitatii Sale,tuturor celor care Ii vor urma invatatura,celor blanzi,milostivi,curati cu inima,pasnici,insetati de dreptate.Ne referim la Predica de pe munte,cel dintai mesaj divin al lui Iisus.

Trebuie insa subliniat faptul ca idealul eshatologic crestin nu indeamna la contemplare

sterila,la inactivitate,la pasivitate.Dimpotriva,el presupune o activitate creatoare continua,

o lupta intensa pentru a atinge acest ideal.Imparatia lui Dumnezeu trebuie pregatita si intrarea in ea trebuie meritata,cucerita.Chiar sfintenia,care reprezinta viata omeneasca pe culmi,este plina de acel patos activ pus in slujba desavarsirii.

Prin toate invataturile sale doctrinare,incepand cu ideea de Dumnezeu si sfarsind cu conceptia eshatologica,religia crestina se situeaza deasupra tuturor celorlalte religii,la distanta fireasca dintre divin si uman.

DOCTRINA IUDAISMULUI

a) Formare teologie iudaice.Nu exista un sistem dogmatic bine inchegat al iudaismului.Exista insa un numar de credinte si principii fundamentale iudaice,care se degajeaza din cele doua rugaciuni principale ale iudaismului,Semá Israel ('asculta Israele') si Semone-Ezre ('optsprezece 'binecuvantari).Din aceste rugaciuni se poate deduce o teologie iudaica monoteista,dar aceasta teologie nu s-a constituit in vremurile mai vechi,cand accentul se punea mai mult pe credinta si pe respectarea practicilor religioase decat pe conceptii metafizice.Numai mai tarziu,inevul mediu,si dinpricina filosofiei arabe si a concurentei cu islamismul si crestinismul,teologi evrei au simtit nevoia unei sistematizari dogmatice.Primul formular de credinta al iudaismului a fost alcatuit in 13 articole,de marele teolog evreu Moise Maimonide.Desi bine primit si devenit regula de credinta a iudaismului,un fel de crez ,formularul lui Maimonide are multe defecte si a fost corectat de mai multi teologi dupa el,ca Hasdai Cresca (sec.XIV),

Joseph Abo (m. 1444), Max L. Margolis (m. 1904),cand adaugandu-i-se articole noi,cand reducandu-se la mai putin de 13.

De fapt pana in secolul al XVIII-lea,rabinii iudei n-au realizat aproape nimic important in teologie,marginindu-se la simple comentarii.Numai cateva nume de teologi sunt mai importante si,intre acestea,numele de Maimonide.In secolul al XVIII-lea apare insa Moise Mendelssohn,ale carui incercari de a adapta invatatura iudaica la cerintele moderne au pus iudaismul pe calea modernismului,liberalismului si reformismului,

mergand pana la necredinta (J.Darmesteter,Th.Reinach etc.).Alti reprezentanti ai iudaismului n-au mers atat de departe si,in 1912,rabinii reformisti din Germania au publicat o declaratie de principiu in sase puncte,exprimand,cu oarecare moderatie,punctul de vedere reformist.Intre cele doua extreme,marele rabin J. Weill (1865-1947) a cautat

sa mentina afirmatiile dogmatice ale vechilor formulare,dar admitand abrogarea partii din Legea mozaica privitoare la sacrificii,legi de curatenie rituala,zeciuieli etc.

b) Monoteismul.Dogma fundamentala a iudaismului este monoteismul.Dumnezeu nu este pentru credinciosul evreu o realitate metafizica,ci Dumnezeul patriarhilor,aspru si bun in acelasi timp.El este cunoscut prin revelatia pe care a facut-o lui Moise si profetilor,nu pe calea rationemantelor filosofice.Totusi,sub influenta filosofiei arabe din evul mediu,Maimonide a admis folosirea ratiunii ca mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu.Iudaismul conservator vede insa in speculatia filosofica o primejdie pentru credinta.

Iudaismul afirma nu numai unitatea lui Dumnezeu,ci si unicitatea Lui.Adica,pentru iudaism,Dumnezeu nu numai ca este singurul Dumnezeu,pe langa care nu mai exista alte divinitati sau principii supreme,ci este unic in Fiinta Sa,neadmitandu-se doua,trei sau mai multe ipostaze in fiinta divina.Dumnezeu este conceput in iudaism ca fiind atotputernic si creator,iar minunile sunt socotite ca fiind posibile si vrednice de atot puternicia lui Dumnezeu,ca si in crestinism.Chiar daca unii teologi evrei fac rezerve cu privire la unele minuni din Sfanta Scriptura,iudaismul admite,in general,interventia lui Dumnezeu in creatura.Spiritualitatea lui Dumnezeu este atestata in iudaism,desi teologia conservatoare iudaica face unele concesii conceptiei antropomorfice cu privire la fiinta divina.

Eternitatea,omniprezenta,atotstiinta,sfintenia,bunatatea,dreptatea sunt de asemenea atribuite recunoscute lui Dumnezeu de catre teologii iudaismului,ca si in crestinism.

Trebuie sa amintim insa un repros care se face uneori iudaismului,ca si in crestinism.

Dumnezeu este conceput ca un judecator aspru,neingaduitor,de care credinciosul trebuie sa se teama.Intr-adevar,in literatura rabinica exista un puternic curent care tinde sa indeparteze de lume si de oameni.Distanta dintre Dumnezeu si oameni a fost marita si prin interdictia de a se pronunta numele lui Dumnezeu,interdictie care apare limpede in Septuaginta,unde textul din Levitic XXIV,16 : 'Hulitorul numelui Domnului sa fie omorat neaparat',a fost tradus prin : 'Cel ce va pronunta numele Domnului sa fie pedepsit cu moarte'.Prin urmare,inca din aceasta epoca era interzisa pronuntarea numelui lui Dumnezeu,nume inlocuit cu atribute : Cel Prea Inalt,Cel Vesnic,Stapanul Cerului etc.

Interdictia si tinerea ascunsa a adevaratului nume al lui Dumnezeu a dus in iudaism la mistica in jurul acestui nume,ce se intalneste in cabalistica.

In vremea mai noua insa,iudaismul a evoluat in ce priveste teama de Dumnezeu,

interpretand acetasa teama ca respect,venerare si iubire a lui Dumnezeu.

In conceptia vechi-testamentara,Dumnezeu are in vedere in special 'poporul ales',dar,

la profeti mai ales,apare limpede si iubirea lui Dumnezeu pentru toti oamenii.

Iudaismul insa,angajandu-se pe calea exclusivismului religios,a considerat pe Dumnezeu ca binevoitor numai fata de'poporul ales'.Acest exclusivism se accentueaza in primele secole crestine,aparand clar in literatura rabinica.Iudaismul a fost astfel saracit de continutul sau inalt.Revelatia divina vechi-testamentara a fost considerata ca apanajul unui anumit popor,iar celelalte popoare au fost excluse si considerate ca 'prozeliti ai portii'.Dar si aceasta idee a mai evoluat cu vremea in iudaism.

c) Alte puncte de doctrina.Teologia iudaica admite existenta ingerilor buni si a ingerilor rai,creaturi ale lui Dumnezeu si subordonate Lui.Vechiul Testament aminteste in mai multe locuri despre ingeri,dar nu insista prea mult,asa cum se insista in scrierile apocrife iudaice,in Misna si in Talmud si mai ales in speculatiile cabalistice medievale.

Incepand insa cu Maimonide,cultul spiritelor si speculatiile asupra lor au scazut,pentru ca in prezent sa nu se mai vorbeasca despre spirite nici chiar in catehismele elementare.

In problema antropologica,teologia iudaica admite ca pacatul stramosesc a avut o rea inraurire asupra neamului omenesc,dar tocmai ceea ce este esential in pacatul stramosesc,

consecintele dezastruoase spirituale pentru urmasii lui Adam,nu face parte din teologia rabinica.

Eruditii iudaismului recunosc libertatea spirituala a omului,dar si necesitatea harului divin.De asemenea,ei socotescpacatul cas o abatere de la legile divine.Nu insista insa prea mult asupra pacatului,iar atunci cand vorbesc despre el,o fac pentru a afirma posibilitatea ispasirii lui prin anumite merite .Se observa deci in doctrina iudaismului un fel de optimism.

Intr-adevar,dupa doctrina iudaica,nu exista pacat care sa poata fi iertat,chiar si apostazia,daca,bineinteles,pacatosul se pocaieste,mai ales la sarbatoarea Iom Kipur (Yōm Kippūr) si in ceasul mortii.Pocainta trebuie sa fie insotita de marturisirea pacatelor si de fapte de milostenie.

Pacatele si meritele prin care acestea se ispasesc sunt calculate cu amanuntul de catre rabini,existand chiar,in credinta iudaica,un fel de 'carte a vietii'????????,in care sunt trecute toate faptele omului,bune sau rele.Despre aceasta carte se vorbeste in cultul iudaic la Anul Nou si la sarbatoarea Expierii.Rasplata faptelor bune se face si pe pamant ,dar mai ales in cer.

In vremea Mantuitorului,saducheii,care formau inaltul cler iudaic,nu admiteau nemurirea sufletului si invierea mortilor.Fariseii,in schimb,erau pe linia justa a revelatiei divine,adica aadmiteau nemurirea sufletului si invierea mortilor,dar nu earu lamuriti daca invierea mortilor avea sa fie generala sau partiala,pentru toate neamurile sau numai pentru evrei.In secolele urmatoare a prevalat tendinta de a nu admite la viata vesnica pe cei care nu marturiseau credinta iudaica;in schimb,nici un evreu nu era condamnat pe veci.

Iudaismul modern,inclinat spre rationalism si modernism,nu mai admite chinurile vesnice ale iadului.Rabinii invata ca orice om,prin stradaniile sale sau prin acelea ale rudelor ramase in viata,se va bucura de viata vesnica in Paradis.Paradisul este 'gradina fericiri'(Gan Eden),in care a fost asezat Adam,dar teologii evrei moderni si contemporani sunt destul de retinuti cand este vorba sa precizeze in ce consta fericirea edenica si ce este Paradisul insusi,afirmand ca este vorba numai de rasplatirea faptelor,iar descrierile amanuntite care aveau curs odinioara in iudaism le considera ca simpleproduse ale fanteziei.

Invierea mortilor,care constituie un articol important de credinta pentru evreii piosi,a disparut aproape cu totul in teologia iudaica,fiind socotita ca impotriva ratiunii.

Evreii liberali au facut sa dispara din cartile lor de rugaciuni cererile cu privire la invierea mortilor.Poporul credincios nu renunte insa la vechea credinta in invierea mortilor.

DOCTRINA ISLAMICA

'Islamismul este un sincretism',spune renumitul specialist Maurice Gaudefroy-Demombynes???????.Intr-adevar,doctrina islamica este un amestec de elemente religioase diferite ca provenienta si factura.Cele mai multe dintre acesteaau fost luate de Mahomed din iudaism,din Biblic si din Talmud,altele din crestinism,din traditia persilor si din vechile traditii ale arabilor.

Teologia mahomedana ortodoxa este rezumata in doua formule,dintre care una,foarte cunoscuta,shahada,este formata din initialele cuvintelor care compun cunoscuta formula

'Nu este Dumnezeu afara de Allah si Mahomed este profetul sau'.Cealalta formula,mai dezvoltata,este o marturisire de credinta a islamismului.