Identitatea de secui

Identitatea de secui

Identitatea de secui insumeaza in randul elementelor sale definitorii si limba (maghiara) vorbita de aceasta comunitate (de cand a aparut ea pe scena istoriei), apoi habitatul ei specific (predominant montan), dar peste toate acestea a dobandit un accent aparte evolutia istorica a comunitatii respective (completata de elemente de mitologie ce nu se confirma istoric, dar sunt deosebit de persistente). Situatia privilegiata a acestei populatii in Evul Mediu, intreaga structura a societatii secuiesti traditionale apareau, pana nu demult - si pentru unii apar pana astazi -, ca o democratie militara cvasi-ideala. Kossuth, in ajunul Revolutiei Pasoptiste, ii considera ca fiind unica semintie "din intreaga Europa crestina (poate cu exceptia bascilor), care a stiut sa-si pastreze caracterul nealterat de popor liber, ferit de infectiile feudalismului."

Mitul descendentei scito-hunice a secuimii (de care se lega strans si utopia sociala referitoare la nobilitatea colectiva a membrilor ei) s-a mentinut multa vreme (si intr-un fel - adanc intiparita in constiinta istorica a comunitatii - se mentine si astazi), desi amandoua au fost puternic erodate: utopia prin feudalizare, apoi in final prin modernizare, iar mitul descendentei de catre istorici. Izvoarele considera acest simulacru de "republica taraneasca" ideala departe de a fi un fenomen izolat, avand la baza un complex de privilegii deloc gratuite, care nu au fost niste relicve ale administratiei militare a hunilor nomazi, ci dateaza probabil din vremea cand secuii s-au asezat in "tara" lor din sud-estul Transilvaniei, cu insarcinarea de a pazi granitele rasaritene ale regatului si cu obligatia de a sustine, in caz de razboi, cu efective concret stabilite oastea suveranului. Referiri clar formulate la aceste obligatii gasim in reglementarile cu privire la ridicarea la oaste a "natiunilor" din Transilvania, aprobate de catre Matei Corvinul la 26 aprilie 1463. Se spune aici ca secuii trebuie sa ridice la oaste "dupa obiceiul lor cel vechi" doua treimi din efectivele lor combatante, convocarea facandu-se cu sabia insangerata ori prin apelul scris al comitelui lor sau al voievodului, in cazul cand acesta din urma detine si functia de comite. (In 1947 Mályusz Elemér exprima rezervele sale cu privire la autenticitatea acestui act, ferindu-se insa a-l declara fals.)

Actul privilegial semnat de catre Vladislav al II-lea, emis la 13 iulie 1499, enumera cu lux de amanunte obligatiile militare ale secuilor, stabilind exact proportia in care trebuie sa participe la oastea regelui, cand acesta pleaca personal in campanie militara spre rasarit, respectiv cand el trimite acolo un loctiitor; la fel se stabileau efectivele pentru campaniile ce se vor indrepta catre sud, spre apus sau miazanoapte. "Pe langa acestea - se mai specifica in act -, secuii mai sunt obligati a pazi Tara Ardealului ca si pana acum, acolo unde este necesar, dispusi la ordinele voievodului sau ale comitelui secuilor, inarmati pe cat se poate de frumos." In schimbul acestor prestatii, pe langa scutirea de impozite, secuii se mai bucurau de binefacerile unei largi autonomii. Practic aceasta consta, pe de-o parte, in dreptul de autoguvernare al scaunelor secuiesti, conduse de functionari alesi de obste, pe de alta parte, in posibilitatea ca "universitatea secuiasca", ca "natiune" privilegiata a Transilvaniei, sa poata decide singura in problemele cruciale ale comunitatii. "Comunitatea celor trei stari ale secuilor" isi putea exercita acest drept prin Adunarea nationala a secuilor, care functiona probabil inca din vremea descalecatului, dar este atestata doar la 1357. Sistemul de autoguvernare al secuimii ne lamureste asupra motivului pentru care au definit secuii comunitatea lor in mod consecvent - de-a lungul Evului Mediu, si chiar multa vreme in Epoca Moderna - drept nobila natiune secuiasca ("inclita natio siculica").

Acest statut de stare privilegiata, solid si pazit cu sfintenie, sustinut si de marcile specifice ale peisajului regional, a inceput sa confere notiunii de natiune secuiasca - pentru unii istorici si politicieni (secui si nesecui deopotriva) posteriori epocii respective - un fel de substrat etnic, drept care s-a utilizat uneori si expresia de popor secuiesc. Acest fenomen a fost inlesnit si de faptul ca in randul natiunilor privilegiate ale Transilvaniei, componente ale Unio Trium Nationum, "natiunea" saseasca diferea prin limba, origine si cultura de cea maghiara (si, bineinteles, de cea secuiasca). Urma deci, ca simpla deductie logica: toate cele trei "natiuni" privilegiate ale Transilvaniei au personalitatea lor etnica aparte. Pe de alta parte, omul societatilor structurate pe stari acorda prea putina importanta caracteristicilor etnice. Pentru el primatul il detine stratificarea sociala si structurarea pe stari, respectiv aliantele de interese bazate pe acestea.

Este interesant si faptul ca in constiinta posteritatii privilegiile secuilor sunt catalogate drept unice, cu toate ca analogiile lor contemporane erau arhicunoscute: drepturile autonome ale iazigilor, cumanilor, "nobililor lancieri" si haidailor din Pannonia, precum si ale comunitatilor romanesti libere din Tara Fagarasului, Tara Chioarului si Banat. Fiecare comunitate enumerata aici are identitatea ei regionala si de grup specifica, ce se sprijina in mare masura pe privilegiile detinute in trecut. Cu cat au fost mai solide aceste privilegii, cu cat au rezistat mai mult, cu atat a fost mai puternica si mai viabila constiinta prin care grupul respectiv se deosebea de restul locuitorilor din spatiul vizat. Comunitatile autonome romanesti s-au dizolvat relativ timpuriu in structurile organizatorice ale comitatelor, drept care amprenta lor in constiinta urmasilor - desi depistabila si astazi - a fost mai putin pregnanta decat in cazul secuilor, haidailor ori iazigio-cumanilor.

Baza solida a identitatii secuilor incepe sa se clatine in secolul al XVI-lea. Fenomenul e cauzat, pe de o parte, de schimbarile geopolitice din zona, pe de alta parte de evolutia tehnicii militare si a strategiei de lupta. Serviciul militar prestat in schimbul privilegiilor secuiesti si-a pierdut importanta de altadata, iar conducatorii tarii s-au straduit sa ingradeasca treptat aceste drepturi ramase in buna parte fara acoperire practica. Acest proces isi are inceputul in vremea principatului, cand dregatoria de capitan a fost pusa sub controlul riguros al puterii centrale, in timp ce judele regal, care a fost de la inceput un functionar al regalitatii - cu toate ca sub Gabriel Bethlen aceasta functie a devenit eligibila -, era desemnat in asa fel incat principele sa se poata asigura din plin de loialitatea sa. Dupa ocuparea tarii de catre Habsburgi controlul exercitat de puterea centrala devine si mai riguros: dupa inabusirea miscarii curutilor, dregatoria de capitan a fost desfiintata, secuimea pierzandu-si astfel autonomia militara, de vreme ce impozitul - in pofida deselor proteste ale delegatilor secui din dieta tarii - devine o realitate permanenta.