Legea ricardiana a asocierii

Ricardo a expus legea asocierii pentru a demonstra care sunt consecintele diviziunii muncii cand un individ sau un grup, mai eficient in toate privintele, coopereaza cu un individ sau cu un grup mai putin eficient in toate privintele. El a investigat efectele comertului intre doua regiuni, inegal inzestrate de natura, in ipoteza ca produsele, dar nu si muncitorii si factorii acumulati in vederea productiei viitoare (bunurile de capital), se pot misca liber dintr-o regiune intr-alta. Dupa cum arata legea lui Ricardo, diviziunea muncii intre doua asemenea regiuni va spori productivitatea muncii si deci va fi avantajoasa pentru toate partile implicate, chiar daca conditiile fizice de productie pentru orice marfa sunt mai favorabile intr-una din regiuni decat in cealalta. Pentru regiunea mai generos inzestrata este avantajos sa-si concentreze productia asupra acelor bunuri pentru care superioritatea ei este mai accentuata, si sa lase productia celorlalte bunuri, in privinta carora superioritatea sa este mai redusa, in seama regiunii mai putin inzestrate. Paradoxul ca este mai avantajos sa se lase neutilizate conditiile autohtone de productie mai favorabile si sa se procure bunurile pe care le-ar produce ele din regiuni in care conditiile de productie a acestora sunt mai putin favorabile, este consecinta imobilitatii fortei de munca si a capitalului, carora le sunt inaccesibile locurile unde productia se desfasoara in conditii mai favorabile.

Ricardo era pe deplin constient de faptul ca legea sa a costurilor comparative, pe care a expus-o mai ales pentru a solutiona o problema speciala de comert international, este un caz particular al legii mai universale a asocierii.

Daca A este mai eficient decat B, astfel incat pentru producerea unei unitati de marfa p are nevoie de 3 ore, fata de cele 5 de cate are nevoie B, iar pentru producerea unei unitati de q are nevoie de 2 ore, fata de cele 4 de cate are nevoie B, atunci ambii vor castiga daca A se va limita la producerea de q, lasand in seama lui B producerea lui p. Daca fiecare aloca 60 de ore producerii de p si 60 de ore producerii de q, rezultatul muncii lui A va fi 20 p + 30 q, al lui B va fi 12 p + 15 q, iar al amandurora impreuna, 32 p + 45 q. Daca, pe de alta parte, A se limiteaza exclusiv la producerea de q, el va produce 60 q in 120 de ore, in vreme ce B, daca se limiteaza la producerea de p, va produce 24 p in acelasi interval de timp. Deci rezultatul activitatilor amandurora va fi 24 p + 60 q, ceea ce, [p.160] avand in vedere ca rata de substitutie a lui p este de q pentru A si de q pentru B, inseamna un output mai mare decat 32 p + 45 q. Colaborarea celor mai talentati, mai capabili si mai harnici cu cei mai putin talentati, mai putin capabili si mai putin harnici, este benefica pentru ambele parti. Castigurile dobandite de pe urma diviziunii muncii sunt intotdeauna mutuale.

Legea asocierii ne face sa intelegem tendintele care au dus la intensificarea progresiva a cooperarii umane. Realizam ce incitativ i-a determinat pe oameni sa nu se considere pur si simplu rivali intr-o lupta pentru aproprierea unei cantitati limitate de mijloace de subzistenta furnizate de natura. Realizam ce i-a impins si continua permanent sa-i impinga sa se asocieze unii cu altii, in vederea cooperarii. Fiecare pas inainte pe calea unei trepte mai dezvoltate a diviziunii muncii serveste interesele tuturor participantilor. Pentru a intelege de ce oamenii n-au ramas izolati, cautand hrana si adapost, ca animalele, doar pentru ei insisi, sau cel mult si pentru perechea si puii lor neajutorati, nu este necesar sa recurgem la o interventie miraculoasa a divinitatii sau la ipostazierea sterila a unui imbold innascut spre asociere. Nu suntem siliti nici sa presupunem ca indivizii izolati, sau hoardele primitive, s-au legat intr-o zi prin contract sa stabileasca legaturi sociale. Factorul care a dus la nasterea societatilor primitive si care lucreaza cotidian la intensificarea relatiilor sociale este actiunea umana, animata de intelegerea productivitatii sporite a muncii in conditii de diviziune a muncii.

Nici istoria, nici etnologia nici oricare alta ramura a cunoasterii, nu pot furniza o explicatie a evolutiei care a dus de la haitele si turmele stramosilor nonumani ai omenirii la grupurile sociale primitive, dar inca de pe atunci pregnant diferentiate, despre care ne ofera informatii excavatiile, cele mai vechi documente istorice si relatarile exploratorilor si calatorilor care au intalnit triburi salbatice. Sarcina cu care se confrunta stiinta, in ce priveste originile societatii, nu poate consta decat in identificarea acelor factori care pot si trebuie sa induca asocierea si intensificarea ei progresiva. Praxeologia rezolva aceasta problema. Daca si in masura in care munca in conditii de diviziune a muncii este mai productiva decat munca in conditii de izolare si daca si in masura in care omul este capabil sa realizeze acest lucru, actiunea umana tinde ea insasi catre cooperare si asociere; omul nu devine o fiinta sociala sacrificandu-si propriile interese pe altarul unui Moloh mitic, societatea, ci urmarind ameliorarea propriei sale bunastari. Experienta ne invata ca aceasta conditie - productivitatea sporita [p.161] atinsa in conditii de diviziune a muncii - este prezenta deoarece cauza ei - inegalitatea innascuta a oamenilor si a distributiei factorilor geografici naturali de productie - este reala. Suntem, asadar, in masura sa intelegem cursul evolutiei sociale.

Erori curente referitoare la legea asocierii

Lumea carteste mult in privinta legii lui Ricardo a asocierii, mai bine cunoscuta sub numele de lege a costurilor comparative. Motivul este evident. Aceasta lege este o ofensa adusa tuturor celor dornici sa justifice protectia si izolarea economica nationala, din orice alt punct de vedere decat cele al intereselor egoiste ale anumitor producatori, sau al considerentelor de aparare nationala.

Primul obiectiv al lui Ricardo atunci cand a expus aceasta lege a fost de a respinge obiectiile formulate impotriva libertatii comertului international. Protectionistul intreaba: In conditii de liber schimb, care va fi soarta unei tari in care conditiile pentru toate tipurile de productie sunt mai putin favorabile decat in toate celelalte tari? Desigur, intr-o lume in care ar exista libera mobilitate, nu doar a produselor, ci si a bunurilor de capital si a fortei de munca, o tara atat de putin adaptata productiei ar inceta de a mai fi utilizata ca sediu al vreunei industrii omenesti. Daca oamenii o duc mai bine fara a exploata conditiile fizice de productie - relativ nesatisfacatoare - oferite de aceasta tara, atunci ei nu se vor stabili aici si o vor lasa nelocuita, asemenea regiunilor polare, tundrelor si deserturilor. Insa Ricardo analizeaza o lume a caror conditii sunt determinate de existenta unor asezaminte umane statornicite mai demult, o lume in care bunurile de capital si forta de munca sunt legate de pamant, prin institutiile existente. Intr-un asemenea mediu, liberul schimb, i.e. libera mobilitate doar a marfurilor, nu poate produce o stare de lucruri in care forta de munca si capitalul sa fie distribuite pe suprafata pamantului conform cu posibilitatile fizice, mai bune sau mai modeste, existente pentru productivitarea muncii. Aici intra in joc legea costurilor comparative. Fiecare tara se indreapta spre acele ramuri de productie pentru care conditiile ei ofera posibilitatile relativ, desi nu absolut, cele mai favorabile. Pentru locuitorii unei tari este mai avantajos sa se abtina de la exploatarea anumitor oportunitati care sunt mai propice -- in sens absolut si tehnologic - si sa importe bunurile produse in strainatate, in conditii mai putin favorabile -- in sens absolut si tehnologic - decat cele pe care le-ar oferi resursele autohtone, neutilizate. Situatia este analoga cu cea a chirurgului, pentru care este avantajos sa utilizeze, la curatarea salii de operatie si a instrumentelor, un om mai putin inzestrat decat el si in acest domeniu, dedicandu-se el insusi exclusiv chirurgiei, domeniu in care superioritatea sa este si mai pronuntata.

Teoria costurilor comparative nu are nici o legatura cu teoria valorii din economia clasica. Ea nu se refera la valori sau la preturi, ci este o judecata analitica; concluzia este implicata in [p.162] cele doua propozitii ca factorii de productie mobili difera in ce priveste productivitatea de la un loc la altul si mobilitatea lor este supusa la restrictii institutionale. Teorema poate face abstractie de problemele evaluarii, fara a prejudicia prin aceasta corectitudinii concluziilor sale, deoarece avem libertatea de a recurge la un numar de presupozitii simple. Acestea sunt: ca se produc doar doua bunuri; ca aceste produse sunt transportabile fara restrictii; ca pentru producerea fiecaruia dintre ele sunt necesari doi factori; ca unul dintre acesti factori (care poate fi atat munca depusa cat si bunurile de capital) este identic pentru amandoua, pe cand celalalt factor (o proprietate specifica a solului) este diferit, fiind specific fiecaruia dintre cele doua procese; ca raritatea mai acuta a factorului comun celor doua procese determina masura in care este exploatat factorul diferit. In cadrul fixat de aceste presupozitii, care fac cu putinta stabilirea rapoartelor de substitutie dintre factorul comun cheltuit si output, teorema raspunde la intrebarea formulata.

Legea costurilor comparative este independenta de teoria clasica a valorii, dupa cum este si legea randamentelor, cele doua rationamente fiind asemanatoare. In ambele cazuri, ne putem limita la a compara inputul fizic cu outputul fizic. In cazul legii randamentelor, comparam outputurile aceluiasi produs. In cazul legilor costurilor comparative comparam outputurile a doua produse diferite. O asemenea comparatie este fezabila, deoarece presupunem ca pentru productia fiecaruia dintre ele, in afara unui factor specific, nu sunt necesari decat factori nespecifici de acelasi tip.

Unii critici acuza legea costurilor comparative pentru ipotezele sale simplificatoare. Ei cred ca teoria moderna a valorii ar presupune o reformulare a legii, in conformitate cu principiile valorii subiective. Doar o asemenea formulare ar putea furniza o demonstratie definitiva satisfacatoare. Totusi, ei nu recomanda calculul in termeni monetari. Ei prefera recursul la acele metode de analiza a utlilitatii pe care le considera adecvate efectuarii de calcule ale valorii in termeni de utilitate. Vom arata, pe parcursul investigatiei pe care o intreprindem, ca aceste tentative de a elimina termenii monetari din calculul economic sunt sortite esecului. Presupozitiile lor fundamentale sunt intenabile si contradictorii, iar toate formulele derivate din ele sunt viciate. Nu este posibila nici o metoda de efectuare a calculelor economice, cu exceptia celei bazate pe preturile monetare, asa cum se formeaza ele pe piata. [7]

Semnificatia presupozitiilor simple subiacente legii costurilor comparative nu este intru totul identica pentru economistii moderni si precursorii lor clasici. Unii adepti ai scolii clasice le considerau punctul de pornire al teoriei valorii in comertul international. Stim ca in aceasta privinta ei se inselau. In plus, noi intelegem ca, in ce priveste determinarea [p.163] valorilor si a preturilor, nu exista nici o diferenta intre comertul intern si cel international. Ceea ce ii determina pe oameni sa distinga intre pietele autohtone si cele straine sunt doar variatiile datelor, i.e. diversele conditii institutionale care restrang mobilitatea factorilor de productie si a produselor.

Daca nu dorim sa abordam legea costurilor comparative din perspectivele simplificatoare adoptate de Ricardo, atunci trebuie sa recurgem fara rezerve la calculul monetar. Nu trebuie sa cadem prada iluziei ca este posibila o comparatie intre diversele cheltuieli constand in factori de productie de diverse tipuri si outputul constand din produse de diverse tipuri, fara a recurge la calculul monetar. Daca revenim la cazul chirurgului si al angajatului sau, trebuie sa rationam dupa cum urmeaza: Daca chirurgul isi poate intrebuinta timpul limitat de lucru pentru efectuarea de operatii, remunerata cu 50 de dolari pe ora, atunci este in interesul sau sa apeleze la un angajat pentru a-i mentine instrumentele in ordine, pe care sa-l plateasca cu 2 dolari pe ora, desi omul acesta are nevoie de 3 ore pentru a se achita de sarcini pe care chirurgul le-ar fi putut indeplini intr-o ora. Atunci cand comparam conditiile din doua tari, trebuie sa afirmam: daca conditiile sunt astfel incat productia unei unitati din fiecare dintre bunurile a si b necesita, in Anglia, cheltuirea unei zile de munca, munca depusa fiind de un tip uniform, pe cand in India, cu aceleasi investitii de capital, sunt necesare doua zile munca pentru a si trei zile munca pentru b, iar bunurile de capital si marfurile a si b pot circula liber intre Anglia si India, in vreme ce forta de munca nu este mobila, atunci ratele salariale in India trebuie sa tinda catre 50% din cele din Anglia pentru productia lui a si catre 33% pentru productia lui b. Daca rata salariala din Anglia este de 6 silingi, atunci ratele din India ar fi echivalentul a 3 silingi pentru productia lui a si echivalentul a 2 silingi pentru productia lui b. O asemenea discrepanta in remunerarea muncii de acelasi tip nu poate fi de durata, daca exista mobilitatea mainii de lucru pe piata indiana a muncii. Muncitorii ar trece de la productia lui b la productia lui a; migratia lor ar tinde sa reduca remuneratia din industria lui a si s-o sporeasca pe cea din industria lui b. In cele din urma, ratele salariale din India ar deveni egale in ambele ramuri. Productia de a ar tinde sa creasca si sa castige terenul ocupat de rivalii britanici. Pe de alta parte, productia de b ar deveni neprofitabila in India si ar trebui oprita, in vreme ce in Anglia ar spori. Acelasi rationament ramane valabil daca presupunem ca diferenta in conditiile de productie consta si in volumul investitiei necesare de capital, sau consta exclusiv in acesta.

S-a afirmat ca legea lui Ricardo ar fi fost valida numai pentru epoca lui si n-ar fi de nici un folos in vremea noastra, care se caracterizeaza prin alte conditii. Ricardo considera ca diferenta dintre comertul intern si cel international consta in diferentele existente intre mobilitatea capitalului si a fortei de munca. Daca presupunem ca munca, capitalul si produsele sunt mobile, atunci nu exista diferente intre comertul regional si cel interregional, decat in masura in care intra in calcul costurile de [p.164] transport. In acest caz, devine superfluu sa se dezvolte o teorie a comertului international distincta de cea a comertului autohton. Capitalul si munca sunt distribuite pe suprafata pamantului in functie de conditiile de productie mai bune sau mai proaste, pe care le ofera diversele regiuni. Exista regiuni populate mai dens si mai bine inzestrate cu capital, iar altele populate mai putin dens si mai slab inzestrate cu capital. Pe cuprinsul intregului pamant se manifesta o tendinta de egalizare a ratelor salariale pentru acelasi tip de munca prestata.

Insa Ricardo porneste de la ipoteza ca exista mobilitate a capitalului si a mainii de lucru in interiorul fiecarei tari, nu si intre diversele tari. El formuleaza intrebarea care sunt consecintele liberei mobilitati a produselor in aceste conditii. (Daca nu exista nici mobilitate a produselor, atunci fiecare tara este izolata economic si autarhica si nu exista nici un fel de comert international.) Teoria costurilor comparative raspunde la aceasta intrebare. Desigur, ipotezele lui Ricardo se verificau in mare masura in epoca lui. Ulterior, in cursul secolului al XIX-lea, conditiile s-au modificat. Imobilitatea capitalului si a mainii de lucru s-a redus; transferurile internationale de capital si mana de lucru au devenit din ce in ce mai uzuale. Apoi a urmat o reactie. Astazi, mobilitatea capitalului si a mainii de lucru este din nou restrictionata. Realitatea corespunde din nou ipotezelor ricardiene.

Pe de alta parte, rezultatele clasice ale comertului interregional se situeaza dincolo de orice schimbare a conditiilor institutionale. Ele ne permit sa analizam problemele care survin in orice ipoteze imaginabile.