Parinti suraprotectori

Presiunile estene pot fi amortizate sau chiar, am spune, suprimate. Copilul "cocolosit", aparat in toate felurile impotriva oricarui contact cu realitatea se adapteaza in acest caz unui climat caldut menit sa-i ofere satisfactii si ocrotire, univers in care pentru el nu exista obligatii si cu atat mai putin amenintari. Dar acest univers artificial implica interventia permanenta a adultului si din aceasta cauza dependenta naturala a copilului devine considerabil sporita. Razgaiat si protejat din cauza slabiciunii si neputintei lui, copilul va ramane slab si neputincios fiindca e razgaiat si apart excesiv ; este prins intr-un cerc vicios care nu face altceva decat sa-l incetineasca si sa-i deformeze dezvoltarea. Cand, pe deasupra, anturajul prea prevenitor si prea atent fata de capriciile lui se straduie sa amplifice si sa valorifice exagerat mijloacele de care dispune copilul, acesta ajunge sa se bucure de o atotputernicie artificiala : el devine un fel de tiran foarte aptruns de valoarea lui, o fiinta fara simtul masurii si ale carui pretentii satisfacute cu punctualitate in scurta vreme nu vor avea limite. Daca aceasta situatie falorizeaza in aparenta pe copil, ea nu-l inarmeaza cu nici un sentiment de

siguranta ; cand e silit sa se descurce prin puterile proprii se pierde cu totul : dependenta lui fiind totala. [1]

Fritz Simons a definit-o "supraprotectarea", fiind caracterizata de o indulgenta excesiva manifestata de parinti prin tendinta de a nu se desparti

nicioadata de copil, de a-l scoate in evidenta, de a-l favoriza, de a-l rasfata, de

a-i acorda tot felul de privilegii, de a da o importanta deosebita trebuintelor sale fizice si de  a-l feri impotriva oricarui risc.

Hattwick a definit-o "supraprotectia familiala", care se caracterizeaza prin tendinta de a da totdeauna dreptate copilului, de a-l substitui in nenumarate actiuni pe care le-ar putea indeplini foarte bine si singur, de a arata o preocupare exagerata fata de tot ce se leaga de persoana lui, de a organiza toata viata familiala in functie de copil. [2]

Rahier schiteaza urmatorul tablou al "mentalitatii" copilului supraprotejat : "Copilul supraprotejat se intereseaza mai ales de propriai pesoana : se analizeaza, viseaza mai degraba la trecut decat la viitor ; el prefera activitatiile care il indeparteaza de orice contact cu realitatea ; mediul in care evolueaza este lumea jucariilor, domeniul feriei si al visului. Toate acestea fac sa se intample dificultati sociale. Obisnuit sa nu aibe nici o initiative, el este essential pasiv. Aceasta lipsa de activitate personala pare sa determine aparitia unui sentiment de inferioritate : el se considera incapabil de a reusi fara ajutorul mamei si astfel va depinde multa vreme de ea. Orice tentative de a se arata independent provoaca in copilul cupraprotejat un sentiment de culpabilitate si o anxietate difuza ; ca urmare el va cauta pozitiile sigure si se va stradui sa aiba raporturi bune cu adultii." [3]

Acesti copii sunt considerati handicapati in adaptarea lor psihologica.

Alterarile functiei de reglare pe care o indeplineste familia au consecinte foarte evidente, care pot fi considerate grave pentru dezvoltarea copilului.