Divortul si protectia sociala a familiilor aflate in divort

1. Considerente asupra fenomenului de divort

1.1. Considerente juridice

1.1.1. Concept, terminologie din sfera juridicului

Divortul desemneaza "desfacere pe cale legala a unei casatorii. Provine din latinescu: "divortium", din limba franceza: "divorce".[1]

Binecunoscut este faptul ca prin pronuntarea divortului, casatoria este desfacuta. Prin urmare, dreptul acorda o atentie distributiva in mod egalitar ambelor concepte. Caci, asa cum pentru incheierea casatoriei este necesar consimtamantul liber al sotilor, tot astfel vointa acestora trebuie sa fie luata in considerare atunci cand ea se manifesta in sensul desfacerii casatoriei. De asemenea, se acorda dreptul oricarui dintre soti sa ceara desfacerea casatoriei a carei continuare, datorita unor motive temeinice, a devenit insuportabila pentru el.

In mod concomitent dreptul acorda o atentie deosebita caracterului social al casatoriei. Casatoria, baza a familiei, nu constituie numai o problema de ordin personal, nu intereseaza numai pe cei doi soti, ci si societatea. Prin urmare, soarta casatoriei nu poate fi lasata numai la aprecierea sotilor. De aceea,manifestarea de vointa a sotilor sau numai a unuia dintre soti poate fi luata in consideratie pentru pronuntarea divortului numai atunci cand se bazeaza pe imposibilitatea continuarii casatoriei, datorita unor motive temeinice. Aceasta imposibilitate se constata de catre autoritatea de statcompetenta. Statul este direct interesat de apararea casatoriei si a familiei si de aceea a reglementat modul in care, poate fi admis divortul. Dar, apararea casatoriei nu inseamna mentinerea ei cu orice pret. Aceasta idee se regaseste si in cazul admiterii divortului prin consimtamantul sotilor. Deci, legea noastra cunoaste atat admisibilitatea, in cazuri justificate, a divortului, cat si principiul stabilitatii casatoriei si familiei. Insa, in vechiul drept romanesc, fenomenul divortului capata un alt contur si semnificatie. Mai exact, divortul era de neconceput, deoarece

casatoria era incheiata de catre parinti si desfacerea ei insemna in primul rand o jignire adusa acestora, in al II-lea rand rudelor. Erau foarte multe cazurile de despartire intre sot si sotie, divortul fiind considerat o rusine. Mai era credinta ca despartirea constituia un pacat.[2]

Se cuvine a se lamuri semnificatiile termenilor juridici si distinctia dintre acestia. Incetarea casatoriei se deosebeste de desfacerea acesteia. Astfel, daca incetarea casatoriei are loc prin decesul unuia dintre soti sau prin declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre ei, desfacerea casatoriei se produce prin divort, pe baza unei hotarari judecatoresti. Desfacerea casatoriei este asadar efectul unei hotarari judecatoresti atunci cand, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila, precum si in baza acordului ambilor soti in conditii stabilite de lege.

De asemenea, notiunea de divort nu trebuie confundata cu notiunea de separatie in fapt, deoarece daca prima determina desfacerea casatoriei, cea de a doua mentine casatoria cu toate efectele personale. Gabriela Lupsan (1996) aduce si alte lamuriri cu privire la cel de-al II-lea termen − separatia in fapt poate constitui un motiv temeinic de divort daca este coroborata si cu alte imprejurari care fac imposibila continuarea casatoriei.

Separatia sotilor are un continut variabil si imprecis. Cu toate acestea, doua elemente sunt caracteristice acestei notiuni: un element subiectiv care implica intentia sotilor de a nu mai convietui o perioada de timp determinata sau nu; un alt element material care presupune absenta coabitarii sotilor. Cele doua elemente trebuie indeplinite cumulatov pentru ca despartirea sotilor sa reprezinte o separatie de fapt. Nu putem vorbi de o separatie in fapt in cazul in care exista o separare temporara (transferul unuia dintre soti intr-o alta localitate, executarea unei pedepse privative de libertate). De asemenea, nu exista separatie de fapt nici cand cei doi soti au domicilii separate, de vreme ce intre ei se mentine o comunitate de viata. In fapt, separatia amiabila a sotilor exista intotdeauna. Ea apare, in principiu, in viata oricarui cuplu care traverseaza o perioada de criza, in acest caz, neintelegerile dintre soti vor fi solutionate de cele mai multe ori nu de instanta de judecata, ci de timp.

O alta notiune de care divortul se delimiteaza este separatia de corp. Separatia de corp asigura o destindere a relatiilor de familie sub control judecatoresc.

Numita si "anticamera divortului", separatia de corp poate constitui un motiv pentru desfacerea casatoriei. Separatia de corp se poate converti nu numai in divort, ci si reluarea vietii conjugale.

Plecand de la aceste delimitari, prin divort vom intelege desfacerea casatoriei prin hotarare judecatoreasca, fie pentru motive temeinice care fac imposibila continuarea casatoriei, fie pe baza acordului de vointa a sotilor.

Divortul este reglementat in capitolul al IV-lea din Codul familiei (art.37-44), sub denumirea de "Desfacerea casatoriei".

In privinta divortului, Codul familiei si Codul de procedura civila au fost modificate de urmatoarele acte normative: Decretul nr.779/1446, Decretul nr.680/1969, Decretul nr.174/1974, Decretul nr. 475/1997, Decretul nr.312/1977.

Principalele modificari aduse divortului atat sub aspect material, cat si procedural − de Legea nr.59/1993 vizeaza urmatoarele aspecte:[3]

divortul, ca mijloc de desfacere a casatoriei, nu mai are un caracter exceptional;

introducerea divortului pe baza acordului sotilor;

resrangerea criteriilor legale de apreciere de catre instanta de judecata a motivelor de divort;

inlaturarea termenilor de infatisare si de gandire;

redactarea unei hotarari de divort nemotivata de instanta, la cererea expresa a ambilor soti;

posibilitatea legala de a renunta la caile de atac − apel si recursul.

Conceptiile juridice despre divort se clasifica in functie de urmatoarele criterii:1)temeiul juridic al divortului; 2)natura motivelor de divort; 3)reglementarea motivelor de divort.[4]

Dintre conceptiile care au la baza temeiul juridic al divortului enumeram: conceptia divortului prin efectul vointei sotilor; conceptia divortului prin efectul hotararii judecatoresti; conceptia mixta; conceptia Codului civil din 1865; conceptia adoptata de Codul familiei.

Potrivit conceptiei divortului prin efectul vointei sotilor, casatoria poate fi desfacuta fie prin vointa unilaterala a oricaruia dintre soti, fie prin consimtamantul mutual al sotilor. Din punct de vedere doctrinar, conceptia si-a gasit argumentarea in cadrul teoriei contractuale asupra casatoriei; devreme ce casatoria se incheie prin vointa sotilor, desfacerea acesteia se realizeaza tot prin vointa lor.

In cadrul conceptiei divortului prin efectul hotararii judecatoresti, vointa sotilor se rezuma numai la promovarea divortului in justitie, ea neavand si rolul de a solutiona desfacerea casatoriei. Din punct de vedere doctrinar, aceasta conceptie a fost consacrata in cadrul teoriei institutionale asupra casatoriei si teoriei casatoriei−uniune. Principalul argument sustinut de aceste teorii se refera la imprejurarea ca deoarece la incheierea unei casatorii nu este suficienta consimtamantul viitorilor soti, ea nu este indestulatoare nici la desfacerea ei.

Conceptia mixta prezinta doua variante: in prima varianta regula este desfacerea casatoriei prin efectul vointei sotilor si numai prin exceptie, divortul are loc prin efectul hotararii judecatoresti; in a doua varianta regula este desfacerea casatoriei prin efectul hotararii judecatoresti, si numai prin exceptie − in cazurile expres prevazute de lege, divortul are loc prin efectul vointei sotilor.

Codul civil roman din 1865, a adoptat o conceptie mixta in cea de-a doua varianta. Astfel, divortul prin consimtamantul mutual este posibil in urmatoarele cazuri: sotul sa fi indeplinit varsta de 25 de ani, iar sotia 21; sa fi petrecut cel putin doi ani impreuna pana in momentul introducerii cererii de divort; sa nu fi trecut 20 de ani de casatorie, iar sotia sa nu fi implinit 45 de ani.

Conceptia adoptata de Codul familiei este o conceptie mixta, in baza careia regula este desfacerea casatoriei prin efectul hotararii judecatoresti pentru motive temeinice care fac imposibila desfacerea casatoriei, si numai prin rxceptie, divortul poate avea loc pe baza acordului de vointa al sotilor. Astfel, art.38, alin.1, Codul familiei prevede ca: "instanta judecatoreasca poate desface casatoria prin divort atunci cand datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila". In ceea ce priveste divortul pe baza acordului ambilor soti, aceasta are loc atunci cand sunt indeplinite conditiile prevazute de art.38, alin.2, Codul familiei, si anume: pana la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la incheierea casatoriei; nu exista copii minori rezultati din casatorie.

Din randul conceptiilor care au la baza natura motivelor de divort aducem in discutie: conceptia divortului − sanctiune; divortul − remediu; conceptia mixta; conceptia Codului civil roman din 1965 si conceptia Codului familiei.

Divortul − sanctiune se pronunta la cererea unuia dintre soti ca o sanctiune pentru conduita necorespunzatoare a celulalt.

Conceptia divortului − remediu este larga si generoasa, deoarece admite divortul ori de cate ori se iveste o imprejurare care face posibila continuarea casatoriei nu prezinta importanta natura motivelor care au determinat aparitia acelei imprejurari. Majoritatea legislatiilor contemporane au promovat conceptia divortului − remediu.

Conceptia mixta cuprinde doua variante: divortul este o sanctiune si numai prin exceptie poate fi si un remediu si divortul este intotdeauna un remediu, dar de cele mai multe ori presupune si culpa unuia ori a ambilor soti.

Codul civil roman din 1865 a consacrat conceptia divortului − sanctiune. Alaturi de aceasta legiuitorul a adoptat si conceptia divortului remediu, deoarece este admisa si desfacerea casatoriei prin consimtamantul mutual.

Coceptia Codului familiei (art.38, Codul familiei) adopta conceptia mixta privind natura motivelor de divort.

Din cadrul conceptiilor care au la baza reglementarea motivelor de divort facem trimitere la: conceptia enumerarii motivelor de divort, conceptia stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divort, conceptia mixta, conceptia Codului civil din 1865 si conceptia Codului familiei.

Legislatiile care au adoptat conceptia enumerarii motivelor de divort individualizeaza toate motivele de divort sau numai o parte dintre ele, restul fiind determinate generic.

Potrivit conceptiei stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divort, legea nu enunta motivele de divort, ci numai prevede criteriile dupa care instantaapreciaza daca motivele invocate de catre soti in actiunea de divort sau in cererea neconventionala pot fi acceptate sau nu ca motive pentru desfacerea casatoriei.

Conceptia mixta presupune admiterea ambelor conceptii anterioare in cadrul aceleiasi legislatii.

Prin art.211-213 si 215, Codul civil a consacrat conceptia enumerarii motivelor de divort. Astfel, putea constitui motiv pentru desfacerea casatoriei una din urmatoarele imprejurari: adulterul, excese, cruzimi, insulte grave, condamnarea la munca silnica, tentativa la infractiunea de omor impotriva sotului reclamant.

Codul familiei a renuntat la sistemul formalist al enumerarii motivelor de divort intalnit in cadrul Coduluicivil si a consacrat conceptia potrivit careia divortul se poate pronunta cand "datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu este posibila".

Asadar, criteriile dupa care instanta judecatoreasca apreciaza motivele de divort sunt:

temeinicia motivelor

imposibilitatea continuarii casatoriei pentru sotul care solicita desfacerea acesteia.

Anterior modificarii Codului familie, legiuitorul a prevazut inca doua criterii considerate ca fiind subsidiare fata de celelalte. Aceste criterii se refera la durata casatoriei si interesele copiilor minori (art.38,Codul familiei).

Actual, art.38, alin.3 dispunand ca, oricare dintre soti poate cere divortul atunci cand starea sanatatii sale face imposibila continuarea casatoriei, introduce un al treilea criteriu si anume starea sanatatii sotului reclamant. Facem precizarea ca motivele de divort si starea sanatatii reclamantului trebuie sa fi determinat vatamarea grava a relatiilor de familie, astfel incat continuarea casatoriei sa nu mai poata fi posibila.

In literatura de specialitate s-a apreciat ca noua reglementare a divortului este de natura sa apere casatoria numai in limite rezonabile, fiind inlaturate exagerarile legislative in aceasta materie. Totusi, stabilitatea familiei si relatiile normale dintre soti nu depind numai de lege, ci mai ales de o serie de factori extraconjugali.

Divortul juridic − un proces intentat de un partener celuilalt − a fost in sine o inovatie a secolului al XIX-lea. In cadrul proceselor de divort sensibilizarea judecatorilor la mamele suferinde, in special in cazurile de fixare a pensiei alimentare, indica ambiguitatea "emanciparii" femeii.

Referat: Fisa de evaluare clasa 1 Proiect: Descoperind Literatura Creativa - cum sa cream povestiri

1.1.2. Motive de divort reglementate juridic. Privire istorica − versus − modernitate

Divortul taverseaza la fel ca si casatoria o perioada de tranzitie. Din acest punct de vedere motivele de divort au cunoscut si ele o evolutie in timp, in functie de perioada istorica pana in prezent.

Astfel, daca in epocile istoriei romane gasim izvoare putine si incomplete asupra cauzelor care ar putea duce la divort, in contemporaneitate acestea si-au schimbat incriminarea si traseul.

Asupra cauzelor de divort admise de asa zisa legislatie romana a lui Romulus, gasim: adulter, otravire, facerea de "chei false" la pivnita de vinuri (data fiind severitatea cu care romanii opreau pe femei de la bautura vinului. Romanii considerau betia femeii ca o crima tot atat de urata ca si adulterul. Aceasta este tot ce stim despre aceasta epoca).[5]

Pe timpul legii celor XII table si al Republicii, motivele de divort se inmultisera foarte mult pe langa cele enumerate mai sus gasim un nou motiv "starpiciunea femeii", la care se adauga unele motive imorale, scandaloase si chiar ridicole, si anume: cinstirea femeii la jocurile publice, neacoperirea fetei in public ("fata nevolata"), si cea mai frecventa: lipsa bunului plac al unuia sau al ambilor soti. Astfel ca, in anul 331 d. Cr. s-a promulgat o constitutie care limita cauzele divortului. In acest caz, cazurile de divort pentru barbat erau: adulter, maleficiu si fermecatorie, iar pentru femei − atunci cand sotul era violator de morminte, criminal sau fermecator. Pedepsele pecuniare pentru barbatul culpabil erau interdictia de a se recasatori si datoria de a se restitui femeii toata zestrea, iar pentru femeie − exilul si pierderea zestrei.

Dupa aproape un secol, in anul 439 d. Cr., dupa imparatii Onoriu si Theodosiu se aduc noi modificari asupra legii divortului ca: interdictia barbatului ce isi repudiase fara motiv sotia, − de a se mai recasatori, iar femeii ii ridica dreptul la o noua casatorie pe timp de cinci ani.

Legile asupra divortului se afla intr-o continua schimbare si evolutie. Astfel, in anul 497 d. Cr., imparatul Athanasiu introduce divortul prin consimtamantul mutual.

Mai tarziu imparatul Justinian mentine numarul si natura cauzelor de divort fixate, la care adauga trei motive noi pentru barbat: mergerea femeii la baie cu un strain, avortul cu premeditare si cautarea unui sot in timpul casatoriei, iar pentru femeie a introdus inca doua motive: violenta domestica si impotenta sotului timp de trei ani de la casatorie. Pe langa aceste reglementari pentru restrictionarea divortului erau dispuse  pedepse pentru sotul vinovat de incalcarea legilor: barbatul vinovat sa fie dator a inapoia femeii zestrea ei si o suma egala cu o treime din bunurile cuprinse in aceasta in cazul cand aveau copii; iar femeia vinovata era inchisa in manastire si barbatul devenea proprietarul bunurilor, iar cand erau copii rezultati din casatorie, copiii luau doua treimi si manastirea o treime.

Vechile legislatii asupra divortului la romani dateaza cu putin inainte de 1 decembrie 1865 cand s-a introdus noul Cod civil, in Tarile Romane, unde desi erau promulgate legile lui Caragea si Calimack din 1817 − acestea nu erau intrebuintate, fiindca tribunalele religioase singure competente in aceasta materie judecau dupa pravila bisericeasca − care nu erau altceva decat regulile dreptului roman din timpul lui Justinian. Putem spune ca poporul roman a fost guvernat in privinta divortului de dreptul vechi bizantin al lui Justinian pana la 1 decembrie 1865.

Modificarea acestor legi se datoreaza lui Matei Basarab, a carui pravila admitea ca in dreptul nostru civil 2 feluri de divort: prin consimtamant mutual si pentru cauza determinata. De precizat este ca divortul prin consimtamantul mutual era permis numai intr-un singur caz − atunci cand sotii voiau sa se calugareasca.

Cauzele determinate pentru care se putea divorta erau urmatoarele in pravila lui Matei Basarab: 1) adulter; 2) gonirea femeii si refuzarea intretinerii acesteia; 3) specularea cinstei femeii; 4) amenintarea vietii; 5) acuzarea de adulter a femeii; 6) injurii, bataie grava; 7) nebunia barbatului; 8) dusmanie; 9) impotenta barbatului timp de trei ani de la casatorie sau nevirginitatea femeii cu datoria de a o proba in timpul cel mai scurt; 10) avortul sau vointa de a avorta; 11) talharia, violarea de morminte; 12) farmece; 13) absenta barbatului timp de cinci ani si de zece ani cand este militar.[6]

Codul civil din 1865 ofera o explicatie a divortului pe baza consimtamantului: casatoria are la baza ideea consimtamantului. Odata cu incetarea consimtamantului trebuie sa inceteze si casatoria − pentru a nu se atenta la libertatea individuala. Definirea juridica a divortului este desfacerea legala a sotilor de la vietuirea impreuna, cu dreptul pentru fiecare de a putea pasi intr-o alta casatorie si cu scopul de a stinge obligatiile care se nasc din casatorie. Divortul este obiectul a 75 de articole ale codului civil , cartea I titlul VI − articolele 217 la 285. (Codul civil, 1865)

In cadrul acestui cod dreptul de a divorta este acordat numai in cazuri grave si cu multe restrictii, fiindca el este admis la legile epocii numai ca un rau necesar.

Cauzele pentru care se poate divorta sunt determinate in mod limitativ de legiuitor: a) adulterul unuia dintre soti; b) excesele, cruzimile sau insultele grave; c) condamnarea la munca zilnica; d) atentatul la viata sotului sau tainuirea lui (art. 211−213 si art. 215, Cod civil, 1865).

Pe langa divortul pentru cauze determinate, legiuitorul a prevazut si pe cel prin consimtamant mutual, dar acesta poate fi considerat un mod mascat la care recurge de multe ori sotul sau sotia, dorind ca in interesul copiilor si al moralitatii publice sa ascunda adevarata cauza a dizolvarii casatoriei. Aceasta a fost intentia legii in cazul divortului prin consimtamant mutual, dar realitatea si practica fac ca sub acest tip de divort sa nu se ascunda cauze adevarate, ci numai simple deosebiri de caracter, ceea ce este imoral, caci un divort fara cauza este un atentat la casatorie, un atentat la ordinea sociala.

Mai avem in vedere si conditiile[7] cerute de lege in cazul divortului (Cod civil, 1865):

a) Sotii sa aiba etatea ceruta pentru efectuarea casatoriei, socotindu-se majori si capabili (barbatul 25 de ani si femeia 21 de ani).

b)      Cererea de divort prin consimtamant mutual, nu se poate admite decat dupa trecerea a doi ani impliniti de la contractarea casatoriei (art. 255).

c)      Dupa trecerea a 20 de ani de la casatorie orice cerere de divort este respinsa, la fel si in cazul in care femeia a implinit varsta de 45 de ani.

d)      Consimtamantul mutual al sotilor trebuie sa fie intarit de acel al tatalui si al mamei, iar in lipsa acestora de cel al descendentilor in viata.

e)      Sotii sunt obligati (in cazul divortului prin consimtamant mutual) sa faca un inventar si o estimare a averii mobila si imobila.

f)       Sotii sunt obligati de art. 259, cod civil, 1865, sa hotarasca prin conventie in scris asupra urmatoarelor doua puncte:

la cine vor sta copiii nascuti in casatorie, atat in timpul pana la     pronuntarea divortului, cat si dupa.

sa evalueze suma necesara intretinerii copiilor si sa determine obligatia celui ce urmeaza sa o dea, si sa se fixeze suma pe care barbatul o va da femeii pentu intretinerea pe timpul procesului, in situatia cand ea este saraca.

Divortul constituie situatie, mijloc de desfacere a casatoriei alaturi de moartea unuia dintre soti, si declararea judecatoreasca a unuia dintre soti. O conditie a efectuarii divortului in vechiul drept romanesc ce avea in vedere respectarea responsabilitatilor parentale in timpul si dupa divort, are continuitate si in reglementarile actuale privitoare la familie, intrucat "parintele divortat caruia i s-a incredintat copilul pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu acesta, precum si de a veghea la cresterea, educarea, invatarea si pregatirea lui profesionala." (Codul familiei roman, art.1, 22, art.23 alin.4,5; art.4, alin.2, art.42, 44, 97 si Decretul nr. 31/1954, art.16)

Dreptul roman actual acorda o importanta deosebita motivelor de divort. Codul familiei actual prevede in art.38, alin.1 "Instanta de judecata poate desface casatoria prin divort atunci cand, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila".

Motivele temeinice fara de care nu este posibil un divort se afla in contradictie cu motivele multiple din dreptul roman si vechiul drept romanesc.

Motivele temeinice sunt "tocmai elementele de fapt (imprejurari din casatorie) pe care sotul reclamant le invoca prin actiunea ce o promoveaza, iar consecinta fireasca a existentei acestor motive temeinice este tocmai imposibilitatea continuarii casatoriei".[9] Se lasa deci, posibilitatea instantei de judecata sa faca o apreciere a intregului material probatoriu ce va fi administrat in timpul procesului. Se considera totusi ca motivele de divort invocate si dovedite trebuie sa aiba o anumita gravitate care sa duca la intreruperea convietuirii. De precizat este faptul ca acordul partilor pentru desfacerea casatoriei si cererea de divort a unui sot, pe temeiuri de boala grava, sunt apreciate de lege ca motive temeinice.

Din pacate Codul familiei nu specifica care sunt motivele in baza carora se poate cere desfacerea casatoriei prin divort, cu exceptia celor prevazute de art.38 alin.2 (motive temeinice care determina vatamarea relatiilor dintre soti, in final imposibilitatea continuarii casatoriei). Desi textul de lege nu precizeaza care sunt motivele temeinice, putem concluziona ca "actiunea de divort intervine cand casatoriei ii lipsesc elemente de fond in baza carora s-a incheiat: afectiune reciproca, prietenia, sprijinul moral si material".[10]

O ilustrare mai fidela a situatiilor raportate la motivele de divort este prezenta in Codul de procedura civila, art.613 si 613 bis. Sunt prevazute trei situatii speciale de acest gen:

"Situatia in care nu se acorda nici termen de conciliere, nici termen de gandire daca sotul parat suferea de alienatie mintala cronica sau debilitate mintala cronica; era declarat disparut prin hotarare judecatoreasca; si-a parasit sotul, stabilindu-se in strainatate.

Situatia in care se acorda termen de conciliere in camera de consiliu, dar nu se acorda termen de gandire: sotul a fost condamnat pentru tentativa sau complicitate de omor impotriva sotului reclamant, vatamare corporala grava a sotului reclamant, nedenuntarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au savarsit; sotul a fost condamnat pentru mai multe infractiuni savarsite cu intentie, altele decat cele de mai sus sau executa o pedeapsa cu inchisoarea de cel putin trei ani, daca cererea de divort a fost introdusa in timpul executarii pedepsei; daca din casatorie nu au rezultat copii.

Se acorda termen de conciliere in camera de consiliu (termen de infatisare), cat si termen de gandire de la 3 la 6 luni in situatia in care era vorba de o casatorie din care au rezultat copii."[11]

Facand o radiografie a practicii judiciare in materie de divort, constatam ca cele mai frecvente motive temeinice de desfacere a casatoriei au fost:

"refuzul nejustificat al unuia dintre soti de a locui impreuna cu celalalt sau parasirea nejustificata a domiciliului conjugal;

Infidelitatea dintre soti sub forma adulterului;

Atitudinea necorespunzatoare a unuia dintre soti, care se exprima in acte de violenta si alte manifestari, ori care are drept consecinta neintelegeri grave intre soti, care fac imposibila continuarea casatoriei;

Existenta unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afecteaza raporturile conjugale;

existenta unor boli grave incurabile de care sufera unul dintre soti si necunoscuta, de celalalt sot decat ulterior incheierii casatoriei. Dimpotriva, boala curabila care nu a fost ascunsa celuilalt sot nu poate constitui un motiv de divort. De asemenea, faptul ca unul dintre soti sufera de o boala grava (ex: epilepsie) nu este de natura sa conduca, prin el insusi la desfacerea casatoriei, daca nu se face dovada ca, din cauza manifestarilor determinate de boala, covietuirea este imposibila, deoarece imbolnavirea impune respectarea obligatiei de sprijin moral si reciproc;

Rele purtari de ordin moral concretizate in fapte evidente de destramare a vietii de familie;

Separatia in fapt a sotilor nu poate legitima admiterea actiunii de divort, decat daca ea se datoreaza sotului parat."[12]

Pricipalele motive de divort confirmate in practica judiciara raman violenta si gelozia.

Amploarea violentei familiale constituie, in prezent, una din cele mai grave probleme sociale cu care se confrunta societatile contemporane, inclusiv Romania.

Printre persoanele din familie cele mai frecvent agresate, partenerele sau partenerii de cuplu sunt cel mai des mentionate, agresorul folosind o gama larga de mijloace, mergand de la maltratare la abuz psihic si pana la victimizare sexuala, neglijare materiala si afectiva, abandon, exploatare financiara. Organele specializate apreciaza ca violenta in familie "nu include doar violenta fizica (vatamare, loviri, etc.), ci si cea sexuala (violul marital), psihologica (santaj, umilire, ignorare, abandon, izolare), violenta verbala (insulta, amenintare) si cea economica − privarea partenerului de mijloace si bunuri vitale".[13]

Din analiza statistica a hotararilor judecatoresti de divort, care au avut ca motivatie exercitarea violentei intre soti, se desprind cateva concluzii, confirmate si de literatura sociologica. Astfel, majoritatea sotilor sunt agresori si mai rar intalnite sunt sotiile care au apelat la agresiuni. Sotiile agresoare comit acte de violenta contra partenerilor de viata din motive de razbunare si, de nenumarate ori, provocate. Desi violenta are loc indiferent de nivelul veniturilor sau de gradul de instructie, ea este prevalenta in familiile cu niveluri de venituri mai joase si cu grade de instructie mai scazute.

Apreciem din solutiile pronuntate de instantele judecatoresti din Romania dar nu numai, cat si din analizele sociologice pe domeniu ca exista o serie de factori favorizanti, care fac din violenta conjugala principalul motiv de divort. Astfel:

o mare parte dintre conflictele care apar intre soti se datoreaza modului in care este administrat si cheltuit bugetul familial de catre unul sau altul din parteneri;

cand unul sau ambii parteneri au consumat alcool sau cand au devenit efectiv alcoolici;

gelozia constituie de asemenea un factor care determina violanta intre soti;

existenta unor probleme sexuale ale cuplului. Se apreciaza ca, daca barbatul are indoieli asupra virilitatii sale sau asupra dorintei sexuale a sotiei, el poate adeseori sa o suspecteze de infidelitate, negand pana si paternitatea sa proprie asupra copiilor rezultati din casatorie;

dorinta sotiei de a deveni independenta economic poate duce la o criza de identitate masculina a acestuia si orice "scurtcircuitare" a rolului economic dominant al sotului atrage dupa sine o serie de frustrari personale, care se manifesta prin violenta.

Ca motivatie importanta a violentei conjugale, gelozia poate fi un factor important in distrugerea casniciilor", ambele constituind motivul de divort in peste 70% din cazurile de divort inregistrate in Romania dupa 1990.

Amestecul de gelozie patologica, ura si suferinta, blamarea, umilirea si maltratarea grava a fostei partenere caracterizeaza aproape fiecare caz de divort, in care victima, daca nu are alte motivatii, renunta la casatorie tocmai datorita conduitelor abuzive ale partenerului de cuplu.

1.1.3. Divortul prin acordul partilor

Art.38, alin.2, Codul familiei stabileste "Divortul poate fi pronuntat si numai pe baza acordului ambilor soti, daca sunt indeplinite urmatoarele conditii: a) pana la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la incheierea casatoriei, b) nu exista copii minori rezultati din casatorie".

La termen, instanta ii va chestiona pe soti daca staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului si, in caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fara a administra probe cu privire la motivele de divort si imposibilitatea continuarii casatoriei. Instanta va pronunta divortul fara a retine culpa unuia sau a ambilor, iar hotararea nu va cuprinde nici un motiv de divort, ci numai va constata acorul partilor in ceea ce priveste divortul.

Avand la baza acordul partilor, hotararea de divort este definitiva si irevocabila in ceea ce priveste efectele divortului, ea nu poate fi atacata cu apel sau cu recurs.

Divortul solicitat datorita starii de sanatate al unuia dintre soti, care face imposibila continuarea casatoriei, are ca temei prevederile art.38, alin.3, din Codul familiei care mentioneaza: "Oricare dintre soti poate cere divortul atunci cand starea sanatatii sale face imposibila continuarea casatoriei". Motivul de divort se lasa la aprecierea instantei de judecata, in ceea ce priveste influenta asupra sotului care a cerut desfacerea casatoriei. Este clar ca legiuitorul nu mai doreste mentinerea unei casatorii a carei continuare nu mai este posibila datorita starii sanatatii unuia dintre soti.

1.2. Considerente religioase

1.2.1. Divortul din perspectiva religioasa. Argument biblic

Potrivit invataturii de credinta ortodoxa, "familia este asezamantul divin, creat de Insusi Dumnezeu in rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc si pentru cultivarea si dezvoltarea darurilor cu care fiecare sot este inzestrat".[15] Conform referatului biblic din cartea Facerii, dupa ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, si-a dat seama ca "nu este bine sa fie omul singur" (Facere 2,18). Cuvintele acestea ne arata indisolubilitatea familiei, iar aceasta unitate o creeaza puterea harului Duhului Sfant care se da prin Sfanta Taina a Cununiei − in totala contradictie logica cu divortul. De aceea, Mantuitorul, referindu-se atat la momentul creatiei, cat si la puterea Duhului Sfant, a spus: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta" (Matei 19, 4-6).

Casatoria pune in valoare partea morala, afectiva a omului, ea "nu justifica iubirea, este harul ei".[16] Se intalnesc insa adesea si nepotriviri reale. Totusi, in cele mai multe dezacorduri conjugale, se afla o slabiciune spirituala, un refuz de a urma calea eroica, o respingere a pocaintei. Biserica recunoaste asadar ca exista cazuri in care viata conjugala este golita de substanta ei sacramentala. Indisolubilitatea legaturii nu priveste catusi de putin iubirea. Chestiunea se pune cand nu mai este nimic de salvat, legatura proclamata initial indisolubila este deja rupta si legea nu are ce sa puna in locul harului.

Insusi Domnul Isus Hristos a admis posibilitatea desfacerii casatoriei pentru motive bine determinate, cum ar fi moartea sau adulterul. Acceptand divortul, Biserica Ortodoxa isi dovedeste nemarginitul respect fata de persoana umana si Taina iubirii.

Explicatia pe care Biserica o da pentru unitate si pledoaria impotriva defacerii casatoriei este ferma − Datorita unitatii pe care o alcatuiesc astfel, ca "doua madulare ale aceluiasi trup, barbatul fiind capul, iar femeia trupul, legatura celor doi soti, prin taina nuntii devine indisolubila".[17] Sotul trebuie sa ramana in unire ferma cu sotia sa, in caz de nepotriviri si neintelegeri trebuind sa se straduiasca a le indrepta. In incercarea de redresare morala a sotiei, sotul trebuie sa aplice ingaduinta, rabdarea si sacrificiul, cu care Hristos si-a infrumusetat si intarit Biserica. Se merge chiar mai departe si se apreciaza ca in situatiile in care exista un acord intre soti pentru despartire, acest acord nu poate avea efecte si putere; aceasta, deoarece vointa sotilor liber exprimata a fost valabila ininte de incheierea casatoriei, iar dupa incheierea acesteia, numai legea civila sau biserica dispune. Atata timp cat legea bisericeasca dispune ca sotia sa ramana langa sotul ei pe tot timpul cat el traieste, femeia este supusa legii aata timp cat sotil este in viata.

Sfantul Ioan Gura de Aur previne obiectiunea pe care ar fi putut s-o faca cineva in favoarea admiterii divortului, in sensul ca in Vechiul Testament ar exista o asa-zisa ingaduinta pentru despartirea sotilor. El argumenteaza ca o asemena toleranta, care a fost acordata temporar de legea mozaica, a fost o masura preventiva "impotriva altor rele si mai mari, la care s-ar fi dedat poporul iudeu, daca n-ar fi avut un regim mai usor in aceasta materie, acestia fiind in stare sa-si omoare sotiile vinivate, daca n-ar fi avut putinta sa se desparta de ele".[18]

La iudei era obiceiul "cartii de despartire" (Matei, 19;7), prin care barbatul era liber sa-si inlature femeia, daca ar fi gasit ceva urat la aceasta. S-ar parea ca aceasta masura a fost luata de Moise pentru a stavili intr-o oarecare masura starea anormala a lucrurilor, a hotarat ca nimeni nu-si mai poate lasa sotia decat in virtutea acestei "carti de despartire". Dintotdeauna Biserica a luptat impotriva divortului exponsesu, care exista atat in perioada romana, cat si in cea bizantina.

De-a lungul timpului Biserica a avut o misiune foarte dificila, si anume aceea de a stabili o serie de norme noi in scopul de a evita unele consecinte mai grave in cazul mentinerii casatoriilor care nu-si pot atinge scopul si care primejduiesc viata fizica, morala sau religioasa a sotilor sau a unei familii, influentand societatea.

1.2.2. Motive canonice de divort

Principala cauza de divort, ingaduita de Biserica era infidelitatea conjugala sau adulterul, care aducea dupa sine moartea morala a familiei. Adulterul a fost condamnat chiar de Mantuitorul Insusi si a constituit un motiv canonic de divort: "Oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, a face sa savarsesca adulter, si cine va lua pe cea lasata savarseste adulter". (Matei, 5,32) Cu vremea, insa, cauzele care au dus la slabirea si destramarea vietii de familie s-au inmultit si au devenit o realitate in viata multor persoane.

Daca la inceput divortul era ingaduit doar pentru adulte sau alte motive asimilate cu moartea, atat morala: alienatie incurabila, crima, avortul, atentat la viata sotului, refuzul vietii conjugale si parasirea domiciliului; religioasa: erezia, tinerea la botez a propriului copil; fizica partiala: impotenta, boala incurabila, sau civila: anularea casatoriei prin hotarare judecatoreasca, calugaria; motive ingaduite si de Biserica, cu timpul acestea s-au inmultit si diversificat, contribuind tot mai mult la slabire si distrugerea familiei.

In prezent, Biserica Ortodoxa admite cele patru categorii de motive de divort enumerate mai sus.

Cel dintai motiv ramane individualismul, egoismul sau iubirea de sine exagerata. Aceasta stare potrivnica poruncii de baza a Evangheliei, determina pe membri familiei sa uite de obligatiile fata de cei apropiati, soti si copii, si sa caute in viata de familie uneori placerea erotica.

A doua cauza a destramarii familiei si a slabirii coeziunii ei interioare o constituie modelele noi de familie, care nu sunt altceva decat forme denaturate ale modului de convietuire fireasca maritala. Din acestea decurg familiile monoparentale sau familiile provenite din divort, etc.

La acestea adaugam formele total denaturate de relatie nefireasca dintre persoanele de acelasi sex, prin practicarea pacatelor impotriva firii, forme bolnavicioase ale instinctului de procreare, pe care Biserica nu le accepta niciodata.

A treia categorie de motive care contribuie la destramarea familiei − sta in asa-zisul conflict intre generatii, care are la baza falsa idee despre raporturile corecte dintre membrii familiei si proasta educatie a tinerilor.

Este evident ca Biserica Ortodoxa admite divortul religios ca producand efectul despartirii complete si totale a casatoriei religioase incheiate cu respectarea tuturor conditiilor impuse de lege si canoane.

Efectele unui asemenea divort religios legal privec trei categorii de aspecte: "1) posibilitatea celor divortati de a se casatori cu alte persoane, fiind vorba de a doua si a treia casatorie; 2) posibilitatea celor divortati de a se casatori intre ei; 3) posibilitatea persoanelor divortate de a mentine relatiile de inrudire in care se gaseau pana la divort".[19]