Ce ne dorim de la copilul nostru?

CE NE DORIM DE LA COPILUL NOSTRU?

in mod normal, venirea unui copil pe lume este un prilej de bucurie. Parintii isi pun mari sperante in el, isi fac planuri pentru cand va creste, isi investesc toate resursele de care dispun pentru a-i asigura conditiile optime de dezvoltare. Din pacate, o data cu trecerea timpului, in unele familii se pot "culege roadele' unor greseli facute in fixarea obiectivelor, in gestionarea resurselor investite sau, mai simplu spus, in strategiile educative folosite. Asa ajungem sa vedem parinti care isi reneaga copiii, fii care isi bat parintii, frati care nu se inteleg intre ei Desi oricine citeste aceste randuri va spune :"Da, e adevarat, dar aceste lucruri nu or sa mi se intample chiar mie', ne permitem sa afirmam ca si persoanele care au ajuns in aceaste situatii probabil, initial, ar fi raspuns la fel.

in urmatoarele randuri exemplificam cateva dintre obiectivele frecvent formulate de parinti, ale caror rezultate s-au dovedit a avea ulterior si repercusiuni negative. Aceste consecinte nu s-au datorat alegerii obiectivului, ci metodei prin care s-a incercat realizarea lui.

Sa fie cuminte, disciplinat. Desigur, tuturor ne-ar placea sa avem o fiica sau un fiu pe care, asemeni unei jucarii, sa o / il poti manevra dupa bunul plac. Realitatea insa, stim cu totii, este alta; copilul are multa energie, iar modul in care si-o cheltuieste este de multe ori deranjant, obositor (in special atunci cand te intorci de la serviciu), in aceste situatii, parintele se vede nevoit sa ia o atitudine, sa impuna reguli. Nu de putine ori ajunge ca, din exces de zel, sa pretinda o disciplina exagerata, care-i ingradeste copilului orice forma de manifestare. Parintele crede ca astfel si-a castigat respectul printr-un mod autoritar de a aborda situatia, pe cand, in realitate, ceea ce sta la baza reglarii comportamentului este frica.

Urmarile acestei metode, vor aparea mai pregnant atunci cand copiii vor ajunge la varsta adolescentei sau in momentul cand se va ivi sansa de a avea o viata autonoma. Astfel, putem asista la fuga de acasa sau la casatorii premature (in special in randul fetelor), care se dovedesc a fi nereusite, tinerele schimband " un rau cu un alt rau '. De asemenea, baietii care au crescut o viata intreaga cu frica de bataie, cand vor deveni mari si suficient de puternici, nu vor ezita sa raspunda agresiv in litigiile cu parintii lor. Mai mult chiar, ei vor prelua in mod involuntar modelul de educatie si isi vor creste copiii in aceeasi maniera.

Sa fie ascultator. Orice parinte isi doreste copii ascultatori, care sa raspunda cu promptitudine de fiecare data cand le cere ceva. Insa, frecvent poti intalni parinti care se lamenteaza: " Ce sa ma mai fac? Copilul meu nu ma ascultai'. De la cele mai fragede varste, unii copii manifesta indiferenta la solicitarile parintilor sau chiar mai mult, preiau "controlul familiei' atunci cand se pune problema luarii unei decizii. Atunci cand ne punem problema " Cum s-a ajuns in aceasta situatie si ce e de facut? ', e bine sa ne intrebam intai ce am facut noi pentru ca el sa devina ascultator?

"Mi-am rezervat cateva ore pe zi din timpul meu pentru a-i observa evolutia si performantele ? ', "Am avut rabdare la varsta DE CE-ului sa raspund adecvat la fiecare intrebare?', "M-am implicat in jocurile pe care le-a initiat? Cum m-am implicat? Cat timp?', "M-am gandit ca, in timp ce ii dadeam primele sarcini (primele responsabilitati), copilul era adanc implicat intr-o activitate antrenanta (joc, vizionarea programelor T.V.)?', "M-am lasat transformat in sclavul lui, indeplinindu-i toate dorintele?' etc.

Sa fie ca si copilul X ( Adica ,^ierele din gradina vecinului sunt intotdeauna mai gustoase '). Fiecare copil este unic, original. La venirea sa pe lume, el beneficia­za de un tratament specific mediului in care se dezvolta primind o amprenta culturala (de exemplu, un roman are o zestre culturala diferita de cea a unui japonez). El se va dezvolta in aceeasi directie in care se dezvolta cei din grupul in care este inclus, insa intr-o maniera personala. Daca ne fixam cu indarjire in minte un prototip al copilului nostru ideal si incercam sa ne modelam propriul copil dupa acest exemplu, avem cele mai mari sanse ca rezultatul sa ne dezamageasca intr-o buna zi.

A-i cere copilului tau sa devina ca altul, inseamna a-lpriva de o identitate, a-i refuza dezvoltarea sinelui. Mai mult chiar, solicitand unui copil sa fie asemeni altuia e ca si cum l-ai forta sa poarte o pereche de pantofi cu cateva numere mai mici, ca in final (prea tarziu, cand piciorul este deja ranit sau deformat), sa realizezi ca nu ii sunt buni. Culmea ironiei e ca, uneori, dupa ce te straduiesti cativa ani sa-ti inveti copilul ceva ce nu i se potriveste ajungand sa-l exasperezi, iti vei da seama ca modelul urmat e un fiasco.

Sa fie cel mai bun. Pe orice parinte, vestea ca fiul sau fiica sa a castigat o competitie sau se afla in fruntea colectivului de elevi din perspectiva rezultatelor scolare, nu poate decat sa-l bucure. Atunci, insa, cand i se solicita copilului sa fie cel mai bun in orice domeniu ("Vreau ca fiul meu sa fie un castigator'), situatia se schimba. Din pacate, in orice grup, in special in colectivele de elevi, se contureaza intotdeauna cateva varfuri si cativa codasi; iar dezideratul de a avea un copil-campion este pe cat de greu de realizat, pe atat de lipsit de sens. Chiar daca acesta dispune de potentialul intelectual necesar pentru a putea invata foarte bine la toate materiile, chiar daca este talentat la toate disciplinele artistice si are abilitati motrice deosebit de bune, rezultatele obtinute nu sunt atat de importante in aceasta perioada.

Competitia scolara

In urma cercetarilor efectuate pe scolarii mici, a rezultat ca acestia incep abia de la varsta de 9-10 ani sa fie preocupati sistematic de performantele lor si sa se compare cu ceilalti copii de aceeasi varsta (Shroufe A., Cooper R., DeHart G., 1992). De aceea, nu este necesar si nu ajuta la nimic stabilirea "celui mai bun elev din clasa'. in aceasta etapa scolarii abia incep sa-si dobandeasca primele notiuni de autoevaluare, isi consolideaza sistemul de valori (ce e bine, ce e frumos). Ca o consecinta, pot fi intalnite situatii de genul celor care urmeaza.

Un baietel vine bucuros acasa, fluturand carnetul de note. Primise prima lui nota. La intrarea in casa, copilul se duce repede la mama lui si ii arata incantat performanta. Mama ramane uimita: fiul sau primise nota 4.

- Cum te poti bucura tu, cand ai primit cea mai rea nota?

Facand ochii mari, copilul ramane nedumerit. A doua zi, cand merge la scoala, se adreseaza cu ura invatatorului:

- Daca ati stiut ca 4 e o nota rea, de ce mi-ati dat-o?!

Doi colegi discuta in pauza:

Eu am luat azi doua note: un 9 si un 10.

Ha! Eu sunt mai bun decat tine pentru ca am trei note: un 5 si doi de 6!

Daca am compara evolutia copilului cu cea a unei flori, credem ca este usor de inteles ca, daca fortam bobocul sa-si desfaca petalele inainte de vreme, nu ne vom bucura prea mult de splendoarea florii; insa, daca acest boboc este lasat sa se dezvolte normal, vom asista la o inflorire naturala de lunga durata.

Copilul ar putea fi un "savant in devenire', dar nici pe departe nu trebuie sa ne pripim in a-1 considera un "mic geniu'. Nu aceasta este varsta la care sa tragem linia si sa numaram realizarile. Acesta este doar inceputul...

Sa nu sufere ce am suferit eu, sa nu-i lipseasca nimic. Asa cum am subliniat mai sus, exista tendinta ca parintele sa ofere totul copilului sau, sa-si investeasca toate resursele de care dispune "pentru a-i fi bine' acestuia. in unele cazuri, in special cand parintii au fost frustrati in copilarie de diferite bunuri materiale sau nu au beneficiat de suficienta atentie, dragoste si / sau ingrijire, pentru a compensa lipsurile avute se intampla ca, din exces de zel, sa ofere prea mult. Ca urmare a acestei atitudini parentale, copiii devin rasfatati, ceea ce reprezinta o problema serioasa (uneori neasteptat de grava), atat pentru cadrele didactice cat si pentru societate in general (fara a fi scutiti de urmari nici chiar propriii parinti).

Unei eleve de clasa a saptea i s-a cerut sa-si cheme mama la scoala pentru a avea o discutie cu diriginta, in legatura cu abaterile scolare ale fetei, in momentul in care mama a intrat impreuna cu fiica sa in sala de clasa, diriginta a ramas inmarmurita: hainele luxoase, machiajul izbitor si aerul indiferent al fetei contrastau puternic cu tinuta modesta, chiar saracacioasa a mamei, completata de o atitudine binevoitoare si umila.

Trei aspecte merita luate in discutie:

- in primul rand copilul, obisnuit sa i se ofere mult, va avea pretentia sa pri­measca din ce in ce mai mult, pana cand parintii nu vor mai putea sa raspunda solicitarilor sale. El nu va intelege situatia si-i va acuza de rea-vointa, iar, ulterior, e usor de imaginat ce se poate intampla;

- in al doilea rand, trebuie mentionat faptul ca, in momentul in care copilul sesizeaza slabiciunea parintilor pentru el, va incepe "santajul sentimental' la care ii va supune pana la epuizare. Va profita tot timpul de ei, iar chiar si atunci cand va deveni adult si va trebui sa aiba o responsabilitate, el se va comporta in continuare ca un om imatur, presupunand ca intotdeauna parintii vor fi alaturi de el cand va
avea nevoie de ajutor; in al treilea rand, precizam ca parintii nu trebuie, neaparat, sa aiba o situatie
materiala foarte buna pentru a-si rasfata copiii. Din putinul pe care il au, o mare parte ii revine odraslei lor. Aceasta, insa, rareori va aprecia eforturile facute de parinti, iar cand ei vor astepta din partea copilului anumite gesturi, atitudini prin care sa-si manifeste recunostinta, vor fi surprinsi (neplacut) vazand ca acesta nu le onoreaza asteptarile.

Sa nu... De obicei copiii ii obosesc foarte repede pe adulti cu energia pe care o manifesta. Parintii se vad nevoiti sa recunoasca faptul ca este greu sa tii pasul cu initiativele manifestate de copil, de aceea multi prefera sa impuna restrictii. Impunerea de reguli si de restrictii este un fapt laudabil, insa, atunci cand se exagereaza si restrictia devine o prioritate in elaborarea strategiilor educative, parintele risca sa ajunga incapabil de a vedea "copacii din cauza padurii'.

Uite ce baiat cuminte am! El nu se joaca in curte cu ceilalti copii, nu se uita la T.V., nu asculta muzica "de cartier', nu

Dar ce face?

Desigur, orice demers educational are la baza cateva obiective clar conturate; chiar si cele prezentate mai sus, daca se formuleaza intr-un mod pertinent si nu se cade in extreme pot fi incununate de succes. Trebuie sa tinem cont insa de faptul ca scopul oricarui adult implicat in educarea unui copil este ca acesta sa ajunga la un echilibru dinamic intre interesele personale si cele ale societatii, intre ceea ce vrea el si ceea ce vrem de la el.