Aspecte psiho-sociale particulare in disabilitatea fizica asociata cu handicap

Aspecte psiho-sociale particulare in disabilitatea fizica asociata cu handicap

Consecintele psiho-sociale ale disfunctiilor fizice

Pierderea unei parti anatomice sau a unei functii a corpului, reprezinta o experienta personala complexa, care implica : atat distorsionarea imaginii corpului si a imaginii despre sine ca persoana fizica, cat si distorsionarea imagini despre sine ca persoana sociala.

In acest sens, rolurile individului ca persoana sociala pot fi schimbate in mod semnificativ : rolul familial si social, precum si ocupatiile profesionale si de timp liber. De asemenea, independenta/autonomia, inclusiv capacitatea de auto-ingrijire, pot fi pierdute partial sau total, temporar sau permanent.

Aparitia disfunctiei fizice implica o schimbare brusca in viata cotidiana. Astfel :

• individul va trebui sa se adapteze la :

un nou mediu inconjurator (de exemplu ambientul din spital)

un nou mod de a se alimenta (de exemplu prin sonda nazo-gastrica)

personalul de ingrijire (de exemplu infirmiera)

o noua programare a timpului (de exemplu in functie de orele de terapie)

• intimitatea personala este perturbata :

trebuie sa permita unor persoane straine sa vina in contact cu corpul sau

• individul poate fi devastat psihic prin intreruperea drastica a atributiilor sale familiale, profesionale si sociale. Ca urmare a disabilitatii, aceste atributii avute anterior pot fi modificate minor, major sau chiar complet eliminate

Aparitia incapacitatii fizice afecteaza nu numai individul cu disabilitate, ci si pe toate persoanele cu care el vine in contact in viata cotidiana.

Raspunsul particular al individului si reactiile apartinatorilor acestuia in fata disabilitatii, vor avea un impact semnificativ asupra personalului implicat in recuperare, precum si asupra procesului de recuperare.

Adultul cu incapacitate este confruntat cu cateva probleme majore care se succed in timp : in primul rand cu supravietuirea, urmeaza recastigarea capacitatilor fizice esentiale, iar in final reluarea rolurilor care dau sens vietii.

Reactiile individului cu disfunctie fizica

Ca rezultat al schimbarilor majore din viata individului, odata cu aparitia disfunctiei fizice, sunt puse in functiune mecanismele individuale de aparare, in momentul in care individul incearca :

sa faca fata interactiunilor sociale si sexuale schimbate

sa-si controleze propria viata sau mediul inconjurator, printr-o actiune fizica

Concomitent individul este confruntat cu durerea fizica, frica, suferinta.

Schimbarea atitudinii familiei si prietenilor ii poate provoca stres, teama ca acestia il vor respinge sau vor reactiona diferit.

Reactiile individuale fata de disfunctia fizica depind de :

imaginea anterioara asupra propriului corp

sensul/intelesul psiho-social al disfunctiei specifice in relatie cu personalitatea individului

De exemplu, paraplegia poate avea un inteles foarte diferit :

pentru un atlet, care isi defineste valoarea sinelui in termenii performantei fizice si psihice

pentru un functionar, care isi defineste valoarea sinelui mai mult in termenii utilizarii gandirii si mainilor.

Desi in general se considera ca disfunctia fizica genereaza numai reactii psihologice negative si distructive, aceasta afirmatie nu este in totalitate adevarata. Astfel :

disfunctia poate fi privita uneori ca o „pedeapsa meritata”, in special daca este asociata unei incercari nereusite de suicid, sau unui comportament asocial, sau cu moartea unei alte persoane

aceasta atitudine poate recompensa dorintele masochiste si, in mod paradoxal, poate duce la o stare de bine

disfunctia poate fi interpretata ca o confirmare finala a lipsei de valoare a sinelui si poate precipita suicidul, sau o reactie psihotica

persoana care si-a dorit dependenta de cineva care sa aiba grija de ea, asigurandu-i un confort relativ, poate fi satisfacuta prin aparitia disfunctiei

dorintele exhibitioniste si nevoia de a manipula/controla alte persoane, pot fi satisfacute prin aparitia disfunctiei fizice.

disfunctia poate fi folosita de unii indivizi ca un mijloc de exprimare a ostilitatii sau de evitare a responsabilitatilor

Invers, aparitia disfunctiei fizice poate duce la o atitudine constructiva : schimbarea vietii oferind oportunitati sociale si profesionale, care nu au fost relevate individului inainte de aparitia disfunctiei fizice.

Nu s-a dovedit ca tipuri de personalitate particulare sunt asociate cu disfunctii specifice, sau ca severitatea si tipul disabilitatii ar fi corelate cu gradul adaptarii psihologice.

Reactiile societatii fata de disfunctia fizica

Atitudinea altor persoane fata de disabilitatea fizica influenteaza atitudinea individului fata de propria persoana.

Un handicapat fizic gandeste despre sine in termeni de deprecierea a propriei persoane.

Putini oameni se simt intr-adevar bine in compania handicapatilor, inclusiv a persoanelor cu diverse malformatii fizice.

Neacceptarea handicapatilor se manifesta printr-o atitudine negativa „inradacinata” in persoanele non-handicapate. Este vorba despre o rezistenta, un refuz de a intra in inter-relatie sociala, in diferite grade, cu un handicapat, pe care il ostracizeaza.

Prezenta handicapatilor constituie o „amenintare” pentru indivizii non-handicapati, in ceea ce priveste propria vulnerabilitate fata de o eventuala disabilitate. Pentru a evita acest sentiment de amenintare, non-handicapatul respinge sau evita contactul cu persoana cu handicap sau malformatie.

Unele din originile atitudinilor negative fata de handicapatul fizic pot fi regasite in mass-media si in literatura. Astfel, eroii nobili si buni sunt sanatosi fizic si psihic, in timp ce personajele negative sunt deseori portretizate ca avand trasaturi urate, sau o anumita infirmitate; asadar, se creeaza o legatura intre caracterul moral si infatisarea exterioara.

Persoanele non-handicapate pot avea o atitudine de excesiva mila sau curiozitate fata de un handicapat.

Handicapatul se simte dat la o parte de marea majoritate a persoanelor non-handicapate/normale si este fortat in mod constant sa lupte impotriva implicatiilor negative ale disfunctiei fizice si sa castige adevarata acceptare sociala.

Persoanele disabilitate percep o lipsa de rabdare din partea non-handicapatului. Indiferent daca aceasta impresie se datoreaza non-handicapatilor, sau este o proiectie in mintea handicapatilor, ea determina acelasi sentiment de non-acceptare in forul interior al handicapatului.

Handicapatul poate percepe o acceptare sociala mai degraba aparenta decat reala, aceasta fiind motivata de mila sau datorie. Aceasta acceptare aparenta nu este mai de dorit decat non-acceptarea.

In fiecare din aceste atitudini, handicapatul vede lipsa de dorinta sau incapacitatea non-handicapatului de  a-l recunoaste asa cum este in realitate.

O alta tendinta este de a judeca handicapatul nu numai dupa aparenta limitare fizica, ci si in functie de factori psihologici, considerati a fi concomitenti cu disabilitatea. Non-handicapatii se adreseaza handicapatilor fizici ca si cum acestia ar fi limitati si mintal si emotional. Perceptia unei disabilitati fizice vizibile, este extinsa si asupra altor caracteristici care nu sunt in mod necesar afectate. Un exemplu frecvent intalnit este obiceiul de vorbi tare cu o persoana nevazatoare ca si cum ea ar fi si surda.

In sens general, este un proces de desconsiderare, de subapreciere, iar persoana handicapata este in acest mod stigmatizata (fiind considerata a avea un statut social inferior), nedemna de a fi acceptata in societate.

In termeni medicali se spune „handicapat fizic”, „bolnav psihic”, „retardat mintal”, cu scopul de a clasifica un pacient intr-o anumita categorie diagnostica; utilizati in sens peiorativ, acesti termeni pot stigmatiza un individ.

Stigmatizarea poate fi considerata ca o perceptie sau un comportament negativ al persoanelor normale fata de o persoana cu handicap fizic, sau fata de celelalte persoane care sunt diferite de primele.

Persoanele handicapate fizic sunt privite in general cam in acelasi mod cum sunt privite alte grupuri minoritare din populatie.

Stigmatizarea este un factor inerent in viata a aproape tuturor persoanelor handicapate.

Relatiile interpersonale intre non-handicapat si handicapat tind sa urmeze un model de la superior la inferior, sau sa nu existe deloc.

Non-handicapatii tind sa adopte un comportament stereotip, inhibat si super-controlat in relatie cu handicapatul.

La nivelul societatii exista o substantiala segregare a handicapatului fizic. Desi, in parte, aceasta segregare este necesara (de exemplu institutionalizarea, sau scolile speciale), fiind destinata sa asiste persoanele disabilitate, in acelasi timp insa le marginalizeaza psihologic si le produce sentimente de inferioritate in relatie cu semenii lor non-handicapati. Este imperios necesar ca acest tip de segregare sa fie cat mai redus si chiar sa dispara.

Adaptarea la disfunctia fizica

In mod obisnuit, disfunctia fizica determina un efect redus sau de scurta durata asupra personalitatii.

Structura personalitatii poate fi tulburata temporar in cadrul crizei provocate de schimbarea fizica, dar ea are capacitatea de a descoperi resursele pentru a integra inclusiv experienta acestei crize in „self” si a se reechilibra.

Individul cu disfunctie fizica trebuie sa faca fata fricii si anxietatii, pe care le poate invinge utilizand unele mecanisme de aparare :

• Refuzul se poate manifesta prin euforie si o nerealista lipsa de preocupare pentru starea de disabilitate
• Dependenta excesiva se poate manifesta prin a tine familia si personalul de ingrijire cat mai aproape, sau prin a cere mai multa ingrijire decat este nevoie
• Bravura si agresivitatea pot fi folosite pentru a disimula neajutorarea si dependenta
• Logoreea (vorbitul excesiv) poate fi un mecanism de detensionare emotionala
• Unii indivizi pot fi neobisnuit de cooperanti si pot demonstra un interes deosebit pentru detaliile bolii si tratamentului

Cele mai multe dintre aceste mecanisme de aparare nu sunt constientizate de persoana care le foloseste.

Analiza: Consiliere educationala si a carierei - test Analiza: Proiect didactic clasa : a-xii a matematica - algebra, grupuri de matrice

Dupa Simon, adaptarea fundamentala la o disfunctie fizica este indisolubil legata de procesul de dezvoltare a unei „noi imagini corporale de compromis”. Aceasta consta din perceptii multiple ale corpului, bazate pe experienta trecuta si senzatiile curente.

„Self-ul/ego-ul/sinele” persoanei poate resimti anxietate, rusine, sau dezgust in relatie cu imaginea corporala si poate dezvolta reactii de aparare pentru a evita efectul neplacut al unei imagini corporale neplacute.

Sub influenta inter-relatiilor cu cei din jur si in functie de nivelul cultural al societatii in care traieste, handicapatul ajunge sa accepte „imaginea corporala de compromis”, care incorporeaza si modifica unele dintre trasaturile de neacceptat.

„Imaginea corporala de compromis” este un factor important in producerea efectelor emotionale ale disfunctiei fizice.

Cei mai multi indivizi care se confrunta o disabilitate fizica, vor experimenta initial ingrijorare, anxietate si frica in fata bolii, acestea fiind in relatie directa cu prezenta disfunctiei.

Individul va trai o frica reala legata de pierderea securitatii sau pierderea afectiunii familiei, a aprecierii prietenilor si colegilor.

Apare o „pierdere a imaginatiei” in ceea ce priveste viitorul si o preocupare serioasa ca viitorul ar putea fi modificat in mod dramatic.

Depresia este legata de pierderea unei parti a corpului sau a functiei. Tristetea si depresia sunt de asteptat sa dureze un an.

Aceste sentimente, impreuna cu imaginea anterioara a corpului se estompeaza cu trecerea timpului si odata cu ele dispare si furia.

Energia psihica poate fi astfel eliberata pentru noi activitati si adeseori individul se va implica total in efortul de recuperare.

Individul poate compensa sau chiar supra-compensa pierderea, iar in final apare „imaginea corporala de compromis”.

Etapele adaptarii la disfunctia fizica

Exista o inter-relatie fundamentala intre atitudinea unui individ fata de disabilitate si obtinerea succesului in procesul de recuperare.

Kerr descrie procesul de adaptare la o disfunctie fizica ca fiind o trecere progresiva prin 5 etape, care pot fi schematizate astfel :

I. Socul : „acesta nu sunt eu”

II. Speranta : „sunt bolnav, dar ma voi vindeca”

III. Disperarea : „totul este pierdut”

IV. Apararea

a)     Normala : „voi continua, in ciuda bolii”

b)     Patologica : utilizarea unor reactii de aparare puternice pentru a nega efectele disabilitatii

V. Adaptarea : „este diferit, dar nu este rau”

In discutia despre procesul de adaptare la o disfunctie fizica trebuie sa retinem doua aspecte importante :

aceste etape nu se manifesta intr-o succesiune continua

un individ nu parcurge in mod obligatoriu toate aceste etape

I.        Socul

Etapa de soc apare imediat dupa instalarea infirmitatii, in perioada precoce de diagnostic si tratament.

Pacientul nu poate intelege faptul ca organismul sau este bolnav si nici extinderea sau gravitatea bolii/traumatismului.

Consecinta este manifestarea unei aparente lipse de anxietate, care pare celor din jur ca fiind nerealista.

Pe masura ce realitatea situatiei devine din ce in ce mai evidenta, reactia individului este de negare a bolii si refuzul disabilitatii.

Psihologic, pacientul se vede in continuare ca si o persoana normala din punct de vedere corporal (anatomic si functional), urmarind aceleasi scopuri si incercand sa faca aceleasi lucruri ca si inainte de situatia care a determinat instalarea disabilitatii.

Este de fapt o incompatibilitate intre conditia fizica reala si imaginea mentala despre propria persoana. Acest fapt explica impresia inadecvata a individului asupra bolii, posibilitatii de insanatosire si performantelor viitoare. Perceptiile care sunt incompatibile cu imaginea despre sine sunt rejectate.

Starea psihologica se modifica dupa instalarea disabilitatii, odata cu inevitabila confruntare intre realitatea inconjuratoare si modificarea functionala evidenta.

In aceasta situatie se manifesta o negare patologica a bolii, iar unele persoane (considerate anterior normale din punct de vedere psihologic) pot sa ramana in acest stadiu.

Uneori pacientul poate sa blameze spitalul si personalul medical pentru pierderea functiei datorata bolii sau traumatismului.

II.      Speranta de insanatosire

In aceasta etapa, pacientul recunoaste existenta bolii, dar este convins ca se va vindeca.

Initial, pacientul „stie” ca se va vindeca. El face frecvente referiri la faptul ca va fi din nou sanatos, discuta planuri de viitor in care aspectul si functionalitatea normala a corpului au rol esential.

Singurul scop al pacientului este acela de a se insanatosi, fapt care poate duce la :

permanenta cautare a metodei de tratament ideale

schimbarea continua a spitalului/medicului

incercarea oricarui mijloc empiric, interpretat ca modalitate de vindecare.

Pacientul este exagerat de preocupat de conditia fizica, iar ameliorarile minore pot fi supraestimate sau interpretate eronat.

Individul este preocupat sa obtina vindecarea deplina, deoarece pentru atingerea scopurilor personale din viata are nevoie de un corp integru. In acest sens, el considera ca disabilitatea este o bariera pentru tot ceea ce este important in viata personala.

In conditiile in care pacientul crede ca vindecarea va avea loc in mod sigur, el nu are motivatia de a invata sa se acomodeze cu disabilitatea, iar implicarea sa in procesul de recuperare este minima.

O schimbare in aceasta atitudine nerealista si un pas important in directia etapei urmatoare se poate realiza atunci cand, dupa terminarea terapiei din faza acuta a bolii sau traumatismului, pacientul este inserat in conditii mai apropiate de viata normala (compartimentul de recuperare, domiciliu) si intelege ca vindecarea deplina nu va mai avea loc.

III.            Disperarea

Aceasta etapa incepe atunci cand speranta de insanatosire este inlocuita de constientizarea faptului ca disabilitatea este permanenta.

Este o revelatie coplesitoare care poate duce la instalarea unei depresii acute, ce necesita interventia specialistului psiholog sau psihiatru.

Totul pare pierdut, toate dorintele anterioare par a fi de nerealizat. Motivatia de a face fata disabilitatii a disparut. Poate sa apara chiar si tentativa de suicid.

Daca atitudinea celor din jur (inclusiv a personalului de recuperare) reprima dorinta pacientului de a-si exprima durerea pentru pierderea suferita, el va evita discutiile despre trairile sale si va manifesta ostilitate. Rezultatul va fi „un pacient-problema”, care nu va participa activ la programul terapeutic si isi va consuma timpul si energia lamentandu-se de personalul medical si de sistemul de sanatate.

Pacientul poate ramane in aceasta etapa, daca se resemneaza in fata situatiei, considerand ca isi merita soarta. El poate pur si simplu sa se multumeasca sa supravietuiasca, ramanand dependent si posibil ostil. Astfel, el adopta rolul de invalid si poate deveni un rezident permanent al institutiilor de ingrijire.

Disabilitatea este perceputa acum ca o bariera impenetrabila in fata scopurilor importante in viata.

Spre deosebire de speranta de insanatosire care caracteriza etapa precedenta, vindecarea este vazuta acum ca un tel nerealist.

Pentru a declansa evolutia spre etapa urmatoare, trebuie sa se reduca bariera impusa de disabilitate. In masura in care acest proces este realizabil, pacientul poate progresa in directia adaptarii si recuperarii.

In acest sens, un impact pozitiv il are crearea de situatii in care pacientul poate executa activitati importante care erau posibile anterior (dintre acestea nu fac parte cele de auto-ingrijire).

Mult mai deprimant decat pierderea fizica este sentimentul de pierdere a unor caracteristici psihologice : demnitatea, mandria, puterea de a lupta, increderea in propria persoana.

In acest caz, este utila crearea unor situatii in care pacientul poate observa persoane handicapate efectuand diferite activitati prin care demonstreaza aptitudini si calitati psihologice, considerate pierdute de catre observator. In acest mod, pacientul poate constientiza faptul ca disabilitatea este irelevanta pentru realizarea multora dintre scopurile fundamentale in viata personala.

IV.            Apararea

a) Normala

Aceasta etapa defensiva poate fi considerata normala daca pacientul incepe sa faca fata disabilitatii si sa „functioneze” in continuare in prezenta acesteia.

Se observa cresterea semnificativa a motivatiei de a trai cu disabilitatea.

Pacientul este multumit de realizarile sale si rezultatele recuperarii, implicandu-se in mod activ cu scopul de a deveni cat mai normal posibil.

Bariera impusa de disabilitate este inca prezenta, dar este mai redusa si mai putin impenetrabila, pacientul descoperind caile de a o ocoli.

Pacientul invata sa-si realizeze anumite scopuri, importante anterior, utilizand alte modalitati.

Unele scopuri pot ramane de neatins, implicand activitati nerealizabile, motiv pentru care pacientul poate manifesta uneori un anumit grad de depresie.

Evolutia in directia adaptarii apare prin schimbarea sistemului de activitati terapeutice. Pacientul poate renunta la imperativul de a avea un corp normal/intreg daca poate realiza unele activitatati importante in pofida disabilitatii, care devine astfel mai putin relevanta.

Atunci cand deficitul fizic interfereaza cu scopul pe care si l-a propus, pacientul trebuie sa renunte la activitatea respectiva, cautand sa descopere modalitati satisfacatoare pentru a-si indeplini alte scopuri importante.

b) Patologica

Aceasta etapa defensiva poate fi considerata patologica daca pacientul utilizeaza mecanisme de aparare pentru a nega permanentizarea existentei unei bariere partiale impusa prin disabilitate.

In functie de mecanismul de aparare utilizat de pacient, pot sa apara diferite tipuri de comportament :

incercarea de a ascunde disabilitatea

negarea dorintei de a obtine ceea ce este irealizabil

manifestarea unor sentimente negative fata de cei din jur, pe care ii acuza ca nu pot sa-i accepte disabilitatea

incercarea de a-i convinge pe cei din jur ca s-a adaptat bine la disabilitate, etc.

Negand existenta barierei impusa prin disabilitate, pacientul rateaza dezvoltarea unei noi „imagini de compromis”, acceptata atat constient cat si inconstient.

In aceste cazuri pot sa apara chiar si reactii psihotice.

Uneori se manifesta reactii de dependenta, cu pierderea completa a motivatiei de a se implica in procesul de recuperare si renuntarea la orice efort in acest sens.

Se observa o evidenta regresie psihologica, pacientul fiind incapabil sa-si exprime trairile negative, reprimandu-si furia si suferinta psihica.

Sub actiunea unui stres aditional, pacientul poate regresa in etapa precedenta, unde ar putea ramane permanent, sau, dupa o involutie temporara, poate progresa in etapa de adaptare.

V.      Adaptarea 

Aceasta etapa reprezinta o adaptare adecvata/optima la disabilitate daca pacientul considera deficitul anatomo-functional ca fiind una dintre caracteristicile personale.

Pacientul nu mai priveste disabilitatea ca o bariera majora ce trebuie invinsa, ci ca pe unul dintre numeroasele aspecte care fac parte din viata sa.

El a descoperit modalitati satisfacatoare pentru a-si realiza necesitatile personale si scopurile importante in viata.

Totusi, daca o persoana cu handicap invata sa faca anumite activitati nu inseamna automat si ca ea a obtinut adaptarea dorita. Aceasta depinde de realizarea concomitenta a inca doua deziderate :

• echilibrul interior in relatie cu filozofia personala de viata si/sau convingerile religioase
• sentimentul de a fi acceptat in societate cu un statut egal celor din jur, bazat pe calitatile personale si nu pe caracteristicile fizice, sau productivitate 

Pentru ca adaptarea sa fie completa, pacientul trebuie ajutat sa constientizeze aceste notiuni abstracte si sa le implementeze in modul de viata cotidian.

Consideratii psiho-sociale asupra tratamentului  reabilitativ al disfunctiilor fizice

In tratarea disfunctiilor fizice, pacientul trebuie privit ca un intreg.

In conceperea strategiei si programului de tratament, pe langa conditia fizica a individului, exista inca alte cateva aspecte importante :

disponibilitatile personale

problemele, interesele, experientele, necesitatile, prejudecatile, credintele personale

influentele culturale si reactiile societatii fata de disfunctia fizica

Intelesul pe care il are disabilitatea pentru pacient reprezinta un factor fundamental in conceperea unui plan de tratament adecvat si facilitarea procesului de adaptare.

Din acest motiv, tratamentul directionat pentru a facilita adaptarea psiho-sociala trebuie sa se bazeze mai mult pe reactiile individuale fata de disabilitate in circumstantele date si mai putin pe reactii si caracteristici presupuse a fi similare tuturor pacientilor cu acelasi tip de disabilitate fizica, sau acelasi grad de severitate a disabilitatii.

Relatiile inter-personale

Reactiile psihologice ale pacientului si relatiile intre pacient si personalul de ingrijire sau familia sa, vor influenta atitudinea pacientului fata de disabilitate si, frecvent, gradul de participare al acestuia in desfasurarea programului de recuperare.

Pacientul are nevoie de o persoana „careia ii pasa si care il asteapta”, in caz contrar el isi poate pierde chiar si dorinta de a trai. Se intampla uneori, ca unul dintre membrii echipei de recuperare sa trebuiasca sa-si asume acest rol pe parcursul procesului de recuperare.

Devenind handicapat, este alterata conditia de viata a individului, nu numai in ceea ce priveste capacitatea functionala, ci si in ceea ce priveste interactiunile sociale cu cei din jur.

Individul cu un handicap aparut recent are numeroase intrebari privind identitatea personala si sperantele de viitor.

Initial, raspunsurile la aceste intrebari vin de la personalul de recuperare, in decursul desfasurarii tratamentului zilnic. Prin cuvintele si actiunile lui, membrii echipei de recuperare pot raspunde intrebarilor critice si uneori chiar intrebarilor ne-exprimate ale handicapatului.

Una dintre problemele cu care se confrunta un individ cu handicap este tendinta non-handicapatilor de a aprecia limitarile fizice ca fiind mai severe si mai restrictive decat sunt in realitate. Acest fapt se repercuta asupra relatiilor inter-personale, in ceea ce priveste participarea sau nu a handicapatului la o anumita activitate, sau la o situatie de socializare.

Deoarece nu este posibil ca o persoana non-handicapata sa poata aprecia corect capacitatile unei persoane handicapate si pentru a se evita reactiile psihologice negative din partea handicapatului, este mai bine ca decizia de participare sau non-participare sa fie lasata la latitudinea individului cu disabilitate.

Aceasta participare poate fi facilitata prin modificari ale situatiei date, sau prin asumarea de catre handicapat a unor roluri alternative fata de rolurile asumate de ceilalti participanti.

Asadar, rolul non-handicapatului este de a oferi oportunitati pentru participarea handicapatilor la schimburile si inter-relatiile sociale.

Abordarea inter-personala in cadrul tratamentului de recuperare

Reactiile echipei de recuperare pot fi pozitive sau negative.

Reactiile negative (sau de adversitate) ale personalului fata de pacient pot fi cauzate de diversi factori, intre care mentionam :

incompatibilitatea personala

idei preconcepute legate de un anumit tip de disfunctie fizica, categorie de varsta, sex, grup etnic

Ele se pot manifesta in moduri variate : scurtarea duratei tratamentului, plictiseala, indicatii nepotrivite, etc.

Primul pas pentru eliminarea acestor reactii adverse este constientizarea existentei lor. Este necesara o auto-analiza, sau analiza psihologica in cadrul echipei de recuperare, pentru intelegerea motivatiei si identificarea posibilitatii de eliminare a reactiilor negative. Uneori poate fi utila si discutia cu pacientul respectiv.

Daca reactia este cauzata de un comportament asocial sau nepotrivit al pacientului, sta in puterea acestuia sa se schimbe pentru a fi acceptat de cei din jur.

In conditiile persistentei reactiilor negative, in ciuda oricaror masuri corective, schimbarea terapeutului devine esentiala pentru succesul recuperarii. 

Rezultanta reactiilor negative ale personalului va fi un raspuns negativ din partea pacientului.

Aceste reactii accentueaza suferinta pacientului si pot determina un comportament negativist, manifestat printr-o aparenta pierdere a motivatiei si lipsa de cooperare.

O atitudine a personalului care denota incredere in capacitatile si abilitatile pacientului de a rationa ca adult si a se implica in procesul de recuperare, demonstreaza respect pentru drepturile pacientului si convingerea echipei de recuperare ca individul cu disabilitate este o fiinta umana.

Este important ca personalul de recuperare sa nu trateze pacientul ca pe o persoana cu statut inferior, sau ca pe un copil dependent.

De asemenea, este benefica o atitudine care ajuta individul cu disabilitate sa exploreze posibilitatile de contact social si sa-si descopere noi aptitudini personale.

Implicarea pacientului in echipa de recuperare reprezinta un element decisiv pentru exprimarea convingerii personalului ca individul cu disabilitate este prin el insusi un factor determinant in succesul reabilitarii.

Recuperarea trebuie focalizata pe ajutorarea pacientului ca sa-si reformuleze „eul” si sa-si continue viata, in pofida importantei modificari a precedentei sale identitati. Aceasta inseamna dezvoltarea unei noi imagini despre sine, bazata pe sentimentul valorii intrinseci si nu pe deficienta si auto-dispret.

Asadar, scopul recuperarii este cel de a promova integritatea „eului” si sentimentele de auto-apreciere.

In etapa precoce a recuperarii, eforturile trebuie directionate pe remodelarea scopurilor fundamentale in viata, iar in etapele ulterioare ale recuperarii, eforturile trebuie axate pe resursele (fizice, emotionale si tehnice) necesare pentru implinirea acestor scopuri.

Rolul echipei de recuperare trebuie sa fie nu numai acela de a ajuta pacientul in directia progresului functionalitatii fizice, ci si de asista individul in re-construirea „eului” si a respectului de sine, precum si in procesul de adaptare la disabilitatea restanta.

Din pacate, cele mai multe programe de recuperare se bazeaza pe „modelul medical”, in care rolul personalului este de expert autoritar, iar pacientul are un rol pasiv de dependenta si acceptare.

Acest model poate fi potrivit in faza acuta a bolii, sau imediat dupa un traumatism, situatii in care pacientul are nevoie de o ingrijire medico-chirurgicala intensiva.

Pasivitatea pacientului si indicatiile autoritare ale personalului sunt insa nepotrivite in suferinte cronice, cu disabilitati permanente. In aceste cazuri, comportamentul personalului trebuie schimbat de la o atitudine profesionala activa-autoritara, la o atitudine mai pasiva, asistand pacientul in procesul de reconstruire a propriei vieti. De asemenea, comportamentul pacientului trebuie schimbat de la un beneficiar pasiv al tratamentului, la un participant activ in procesul de recuperare.

Asadar, in decursul unui proces reabilitativ indelungat, rolul principal va reveni pacientului, iar rolul secundar va reveni echipei de recuperare, deoarece problemele cu care se confrunta individul cu disabilitate sunt nu numai functionale, ci si emotionale, sociale, profesionale.

Geis subliniaza ca definirea „eului” si sentimentul propriei valori sunt factori critici in succesul recuperarii.

Reusita adaptarii la disabilitate depinde de auto-aprecierea in sens pozitiv, aceasta nefiind posibila daca individul continua sa-si evalueze „eul” in termenii unei imagini de sine care nu mai exista.

Se pune intrebarea : cum poate echipa de recuperare sa ajute pacientul in realizarea unei definiri pozitive a „eului” ?

Reactiile patologice de adaptare pot fi prevenite daca personalul de recuperare este capabil sa recunoasca etapa de evolutie in care se afla pacientul in cursul procesului de adaptare, structurand abordarea terapeutica si activitatile acestuia intr-un mod compatibil cu particularitatile emotionale ale individului aflat intr-un anumit moment al procesului de adaptare.

Pacientul trebuie incurajat, cu tact si intelegere, sa-si exprime sentimentul de pierdere, ingrijorarea, anxietatea, frica.

Personalul nu trebuie sa minimalizeze problemele pacientului sau sa participe la refuzul acestuia de a recunoaste disabilitatea. O atitudinea de acceptare a disfunctiei fizice va ajuta pacientul sa se auto-accepte.

Este foarte importanta recunoasterea precoce a reactiilor patologice de adaptare si a mecanismelor mentale de aparare folosite de pacient. Exista numeroase situatii in care este utila asistenta psihologului, iar uneori este necesar un tratament psihiatric special :

depresia profunda

tendinta de suicid

comportamentul bizar

confuzia

manifestarile paranoide

comportamentul schizoid

sentimentul de vinovatie exagerata

Consilierea psihologica poate fi foarte utila pentru :

echipa de recuperare

alegerea modalitatilor optime de abordare a pacientului

controlul sentimentelor adverse fata de pacient

pacient

facilitarea progresului in directia unei adaptari normale

In general, pentru majoritatea indivizilor definirea „eului” si auto-aprecierea sunt concepute in functie de standarde de productivitate si realizare.

Odata cu aparitia disabilitatii, aceste standarde nu mai sunt posibil de atins, motiv pentru care apar probleme in procesul de adaptare si recuperare. In aceste conditii, terapia implica ajutorarea pacientului ca sa inteleaga si sa experimenteze faptul ca o persoana nu are nevoie sa realizeaza un anumit standard de productivitate pentru a fi apreciata de cei din jur si de ea insasi.

Tratamentul traditional era focalizat pe a ajuta pacientul sa-si dezvolte modalitati mai bune de „a face ceva”. Daca accentul se pune numai pe „a face” sau „a fi eficient in atingerea scopurilor”, auto-evaluarea se focalizeaza pe standardul extrinsec al productivitatii.

Tendinta moderna este de a asocia tratamentului unele modalitati tehnice, care sa ajute pacientul sa aprecieze simplul fapt de „ a fi”.

Geis descrie notiunea de „a fi” ca o activitate expresiva, spontana, care nu are un scop anume si se realizeaza fara un efort deosebit. Ea este inclusa in activitati ca : baletul, dansul, teatrul, activitati de timp liber, evenimente sportive, etc.

In activitatile de „a fi” satisfactia este intrinseca, fiind legata mai mult de activitatea in sine, decat de scopul, sau rezultatul final al activitatii.

In activitatile de „a face” satisfactia este legata de scopul final, obiectul realizat sau efectul produs prin aceste activitati.

Inainte de instalarea disabilitatii fizice, definirea „eului”, sau sentimentul de auto-apreciere, se baza in mare masura si in cele mai multe cazuri pe „a face”. Odata cu aparitia disfunctiei fizice, se produce o pierdere majora a satisfactiei personale bazata pe „a face”, care poate determina scaderea sentimentului de auto-apreciere.

Acest fenomen poate fi contracarat prin directionarea pacientului spre satisfactii colaterale, cu cresterea consecutiva a valorii „eului” ca rezultat al experientei de „a fi”.

In procesul de recuperare, metodele de tratament axate pe explorare, manipulare, joc, sau interese personale si posibilitati de alegere, care produc placere si bucurie, pot promova auto-satisfactia data de „a fi”.

Concluzii

Scopul recuperarii este de a ajuta individul sa-si schimbe definirea eului de la modelul de auto-infrangere la modelul de auto-multumire.

Punctul-cheie al recuperarii consta in a ajuta pacientul sa-si reconstruiasca imaginea corporala in termeni de acceptare.