Dobandirea proprietatii - ocupatiunea, uzucapiunea, posesiunea

In vechiul drept roman, proprietatea era conceputa ca o expresie a ideii de putere, care nu putea fi transmisa, ci numai creata.

In mod firesc, vechii romani nu au admis ideea de transmitere a proprietatii, dar au admis ideea crearii proprietatii putere. Urmarile acestei conceptii se regasesc si in institutiile juridice, in special in fizionomia mancipatiunii. Cu timpul, s-a admis ideea de transmitere a proprietatii.

In ordine cronologica, romanii au creat urmatoarele moduri de dobandire a proprietatii:

ocupatiunea;

uzucapiunea;

mancipatiunea;

in iure cessio

traditiunea;

specificatiunea;

accesiunea.

A. Ocupatiunea

Romanii au considerat ca modul cel mai legitim de dobandire a proprietatii este ocupatiunea, adica luarea in stapanire a lucrurilor fara stapan (res nullius).

In aceasta categorie de lucruri intrau res hostiles, adica lucrurile dobandite de la dusmani, care nu aveau nici un drept asupra lor, erau in afara legii. Bunurile dusmanilor invinsi nu se mai aflau in proprietatea acestora, puteau fi dobandite prin ocupatiune, intrand in proprietatea statului roman. Apoi, prin intermediul questorilor, statul roman transmitea aceste bunuri persoanelor particulare.

Tot prin ocupatiune puteau fi dobandite si res derelictae, adica lucrurile parasite de catre proprietarii lor. Acest mod de dobandire a proprietatii este mentionat si in textele postclasice.

B. Uzucapiunea

Este un mod de dobandire a proprietatii prin indelunga folosinta a unui lucru.

In dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea indeplinirea anumitor conditii:

posesiunea;

termenul;

buna credinta;

justa cauza;

un lucru susceptibil de a fi uzucapat.

a) Posesiunea. In textele de drept roman se preciza ca numai posesorul putea uzucapa, pe cand detentorul nu putea deveni proprietar prin intermediul uzucapiunii. La origine, in dreptul foarte vechi, era necesar ca bunul sa fie exploatat efectiv, potrivit cu destinatia sa economica, dovada ca initial acest mod de dobandire a proprietatii s-a numit usucapio, adica luare in stapanire prin folosinta efectiva.

b) Termenul era de un an pentru bunurile mobile si de doi ani pentru bunurile imobile.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

c) Buna credinta consta din convingerea intima a uzucapantului ca a dobandit lucrul de la un proprietar sau de la o persoana care avea capacitatea necesara pentru a-l instraina. Buna credinta se prezuma.

d) Justa cauza trebuia dovedita si consta din actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea in posesie a lucrului.

e) Lucrul trebuia sa fie susceptibil de uzucapiune, sa fie un lucru patrimonial, sa nu fie dobandit prin violenta, sa nu fie stapanit cu titlu precar sau in mod clandestin.

La origine, uzucapiunea a indeplinit o functie economica, in sensul ca bunurile parasite, neexploatate conform destinatiei lor, intrau in stapanirea acelora care le exploatau, pentru ca mai tarziu uzucapiunea sa dobandeasca o functie juridica, manifestata in legatura cu proba dreptului de proprietate. Cicero afirma despre proba dreptului de proprietate ca, pana la momentul de referinta, era o probatio diabolica, deoarece reclamantul, pentru a castiga procesul, trebuia sa faca proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai, sa dovedeasca faptul ca toti cei care au stapanit bunul inaintea lui au facut-o in calitate de proprietari, proba ce era, practic, imposibil de realizat. Dupa ce uzucapiunea a fost recunoscuta ca mod de dobandire proprietatii, s-a pus capat acestei situatii.

Tot Cicero spunea ca "usucapio est finis sollicitudinis ac periculi litium" (uzucapiunea este sfarsitul nelinistii si al fricii de procese). S-a ajuns la aceasta concluzie, deoarece, dupa sanctionarea uzucapiunii, era suficient ca reclamantul sa faca in fata judecatorului proba ca intrunea toate conditiile necesare uzucapiunii, pentru a i se recunoaste calitatea de proprietar si a castiga procesul.

C. Mancipatiunea

In dreptul foarte vechi, cand nu exista ideea transmiterii dreptului de proprietate, mancipatiunea era un mod de creare proprietatii putere. Mai tarziu, mancipatiunea a constituit modul originar de transmitere a proprietatii asupra lucrurilor mancipii.

In practica, vreme de mai multe secole, prin mancipatiune se realiza operatiunea juridica a vanzarii, in sensul ca prin aeasta forma se transmitea un lucru in schimbul unei sume de bani.

Odata cu evolutia monedei romane, mancipatiunea a fost utilizata si in alte scopuri, devenind un act abstract cu o utilizare universala.

Fiind un act de drept civil, mancipatiunea presupunea o serie de forme solemne. Astfel, era necesar ca partile, impreuna cu lucrul ce urma a fi transmis, sa se prezinte in fata a cinci martori cetateni romani. Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar dobanditorul accipiens. Mancipatiunea presupunea si prezenta lui libripens (cel care cantarea) si a unui cantar de arama, cu care libripens cantarea metalul pret.

Moneda a avut istoria sa. Cel mai vechi echivalent a constat in vite. Pe urma au aparut barele de arama cu rol de moneda es rude si es signatum (un semn prin care se garanta puritatea metalului). Aceste bare de arama trebuiau cantarite. Deci, in acea perioada, moneda nu se numara, ci se cantarea. Stravechiul as roman avea 327 de grame de arama.

In acest cadru, dobanditorul pronunta formula solemna, vindicatorie "Hunc ego hominem ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus este pretio . hoc aere aeneaque libra" (Afirm ca acest sclav este al meu, potrivit dreptului quiritilor, si sa-mi fie cumparat cu pretul de . cu aceasta arama si aceasta balanta de arama).

Formula mancipatiunii era formata din doua parti contradictorii: in prima parte a formulei accipiens afirma ca este proprietar, pe cand in a doua parte afirma contrariul, ca, de fapt, cumpara bunul de la mancipant. Aceasta fizionomie se explica prin aceea ca, la origine, romanii nu au admis ideea ca proprietatea poate fi transmisa, dobanditorul utiliza mancipatiunea in scopul creerii proprietatii putere. Ulterior s-a admis ca proprietatea poate fi transmisa, moment din care a fost adaugata si cea de a doua parte a formulei. Romanii nu au renuntat insa la prima parte a formulei, deoarece erau conservatori.

Catre sfarsitul secolului al III i. e. n. apare moneda, o bucata de metal pe care era mentionata valoarea sa. Acest eveniment a influentat profund fizionomia mancipatiunii, pentru ca, odata cu aparitia monedei in sens modern, pretul nu se mai cantarea, ci se numara. Totusi, romanii nu au renuntat la balanta de arama si la libripens, dar au inlocuit cantarirea pretului cu lovirea balantei cu o bara de arama de catre libripens ca o forma solemna. Din acel moment, plata efectiva a pretului, care se facea prin numarare, nu mai era o conditie de forma a mancipatiunii, plata fiind simbolizata prin lovirea balantei.

Daca erau indeplinite formele mancipatiunii, proprietatea se transmitea chiar daca pretul era sau nu platit efectiv. In aceste conditii, aparea riscul transmiterii fara plata a lucrului. Atunci, pentru a corecta mecansimul actului, romanii au conditionat transmiterea efectiva a proprietatii prin mancipatiune de plata efectiva a pretului.

Din momentul in care plata nu a mai fost o conditie de forma a mancipatiunii, aceasta si-a putut extinde sfera de aplicare, mancipatiunea fiind utilizata si pentru alte operatii juridice decat cea a vanzarii.

Textele de drept roman arata ca, la sfarsitul epocii vechi si in dreptul clasic, mancipatiunea putea fi utilizata pentru intocmirea unui testament, la realizarea unei donatii, in vederea incheierii casatoriei. In aceste cazuri nu se platea un pret real, ci unul fictiv, si anume un sestert. De aceea, aceste aplicatiuni ale mancipatiunii sunt desemnate prin "mancipatio numo uno" (mancipatiunea cu un ban). Acest tip de mancipatiune se mai numeste si mancipatiune fiduciara.

In asemenea situatii, actul mancipatiunii era insotit de anumite conventii de buna credinta - pacte fiduciare, care au rolul de a indica scopul urmarit de catre parti atunci cand au recurs la mancipatio numo uno.

D. In iure cessio

In iure cessio (renuntarea in fata magistratului) este un exemplu de aplicare a jurisdictiei gratioase, intrucat partile simuleaza un proces cu stiinta magistratului, in scopul obtinerii unor efecte juridice.

Pe baza unei intelegeri prealabile, partile se prezinta in fata magistratului. Dobanditorul are calitatea de reclamant, iar cel care transmite lucrul joaca rolul de parat. Reclamantul afirma prin cuvinte solemne ca lucrul este al sau, iar paratul cedit in iure (tace), renuntand pe aceasa cale la dreptul respectiv. Fata de afirmatiile reclamantului si de tacerea paratului, magistratul spunea cuvantul addico, ratificand astfel pretentiile reclamantului.

E. Traditiunea

Traditiunea era un act de drept al gintilor (ius gentium), mai evoluat.

Presupunea intrunirea a doua conditii:

remiterea materiala a lucrului;

justa cauza - iusta causa traditionis.

La traditiune, justa cauza consta din actul juridic care preceda si explica sensul remiterii materiale a lucrului. Aceasta justa cauza era necesara, intrucat traditiunea avea o utilizare generala, nu era folsita doar in scopul transmiterii proprietatii, ci si in scopul transmiterii posesiunii sau a detentiunii.

Faptul material, exterior, al transmiterii lucrului nu este de natura sa ne arate cu ce titlu s-a facut acea remitere.

Conditia remiterii materiale a lucrului s-a aplicat initial la toate cazurile.

Ulterior, in dreptul clasic, apar unele exceptii:

spre exemplu, in cazul lui traditio longa manu (traditiunea de mana lunga), se transmite proprietatea asupra unui fond de pamant, fara insa a se mai parcurge terenul ce urma a fi transmis ca era indicat prin repere;

in cazul traditio simbolica, cand se transmitea proprietatea unei locuinte, nu se mai vizitau camerele, fiind suficienta inmanarea cheilor;

in cazul traditio brevi manu, chiriasul cumpara casa in care locuieste, nefiind necesara remiterea materiala a lucrului;

in cazul constitutum possessorium, proprietarul isi vindea casa, urmand sa locuiasca mai departe in ea, in calitate de chirias.

Iusta causa. In legislatia lui Justinian, sensul conceptului de "justa cauza" s-a schimbat. Potrivit acelei legislatii, justa cauza consta din intentia lui tradens de a transmite si din intentia lui accipiens, de a dobandi, chiar daca nu exista act juridic.

In cazul unei erori asupra naturii contractului - error in negotio - nu vom avea contract, vom avea justa cauza. Avem in vedere cazul in care tradens intentiona sa vanda, iar accipiens credea ca i se doneaza. Neexistand consimtamant, deoarece manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte nu se realiza, nu exista nici contract. Exista in schimb justa cauza in sensul promovat de legislatia lui Justinian.

F. Specificatiunea

Specificatiunea este un mod de dobandire a proprietatii asupra unui lucru confectionat din materialul altuia.

Cel care confectioneaza un lucru din materialul altuia se numeste specificator.

Inca din vremea lui August s-a pus intrebarea cui apartine lucrul nou creat, specificatorului sau proprietarului materialului? Solutia era controversata intre sabinieni si proculieni. Justinian a decis ca in ipoteza in care lucrul nou creat poate fi adus la starea initiala sa apartina proprietarului materiei (spre exemplu, barca din scanduri, statuia din aur), iar daca nu, sa apartina specificatorului (spre exemplu, vinul obtinut din struguri).

Se pune problema platirii unor despagubiri pentru munca sau pentru valoarea materialului.

G. Accesiunea

Accesiunea este mai degraba un mod de extindere, de imbogatire a unei proprietati preexistente, deoarece accesiunea consta din unirea a doua lucruri, unul principal si celalalt accesor. Se numea principal lucrul care isi pastra individualitatea dupa unirea cu alt lucru.

Textele infatiseaza unirea a doua lucruri, spre exemplu, un inel cu piatra pretioasa, caz in care inelul era lucrul principal.