Statul si principalele institutii juridice

STATUL SI PRINCIPALELE INSTITUTII JURIDICE

Tara Romaneasca si Moldova

1. Domnia - institutie centrala a dreptului cutumiar

Gruparea formatiunilor prestatale in diferite tari feudale, unitare sub aspect politic si juridic, s-a realizat in jurul voievodului intemeietor, care a devenit domnitor si a luat titlul de domn. In limba slava, voievod inseamna conducator de oaste, dar pentru ca functia implica mult mai multe aspecte decat cele reliefate de sintagma de mare voievod, s-a impus conceptul de domn, provenit din limba latina, care insemna stapan al tarii, in detrimentul celui de voievod, desi acesta din urma era puternic impamantenit in spiritualitatea romaneasca. Dovada este ca in Transilvania el s-a pastrat inca multa vreme, desi regii maghiari au incercat sa-l impuna pe cel de principe, iar domnii au continuat sa-si spuna multa vreme tot voievozi, chiar si dupa constituirea Tarilor Romane. Prin complexitatea sa, prin importanta sa, domnia este institutia centrala a dreptului cutumiar.

Domnia este o institutie centrala si autohtona, atributele ei derivand din procesul natural si unic de formare a statelor feudale romanesti. Institutionalizarea puterii politice in Tarile Romane, adica formarea statelor feudale romanesti, a fost legata mai intai de unele personalitati de circumstanta care aveau, la inceput, doar legitimitate obsteasca si nicidecum un aparat care sa le supravietuiasca. Asadar, puterea politica institutionalizata - nucleul politic statal - nu s-a disociat de persoana guvernantilor. Statul in sine se confunda la inceput cu persoana domnitorului. La inscaunare domnul se incorona. Spre finele secolului al XVI-lea, coroana a fost inlocuita cu cuca (termen din limba turca - caciula inalta impodobita cu pene de strut).

Caracteristicile domniei

a) In Tarile Romane domnia a fost absolutista. Domnul era stapanitor, lipsit de un organ de control; insa, asa cum afirma A. D. Xenopol, domnia nu a fost despotica, obiceiul pamantului relativizandu-i atributele, marginindu-i potentele prin sfatul domnesc si adunarea starilor.

b) Puterea domnului a fost personala, indivizibila si netransmisibila in plenitudinea sa.

c) Chiar si in situatia in care Tarile Romane au devenit vasale prin omagiile si fidelitatile fata de puterile mai mari, ele nu au devenit tari vasale de drept; asadar, vasalitatea era nominala. Vasalitatea purta asupra persoanei domnului si nu a domniei, in general. Acte oficiale privind vreun tratat in acest sens nu au existat. Unii istorici considera data stabilirii regimului de vasalitate anul 1462, cand Vlad Tepes a fost inlocuit cu Radu cel Frumos, iar pentru Moldova anul 1456, cand Petru Aron si Adunarea Tarii au acceptat conditiile impuse de Mahomed al II-lea Cuceritorul.

In realitate si strict juridic, pacile negociate s-au concretizat in aliante inegale, Tarile Romane primind, potrivit dreptului musulman, regimul juridic ahd (acest regim se referea la teritoriile dusmane ce urmau sa fie atacate in vederea instaurarii regimului musulman, adica urmau a fi conduse de emiri musulmani). Asadar, regimul juridic ahd era un regim intermediar, turcii multumindu-se cu plata haraciului ca semn de supunere a locuitorilor respectivi. Se mentinea institutia principilor locali din familiile domnitoare, care conduceau fortele armate locale, dar acestia erau obligati sa colaboreze militar cu turcii. Ei ramaneau insa subiecte de drept international in sensul cel mai exact al sintagmei. Acest regim a fost valabil, pana la instaurarea regimului turco-fanariot (1711 in Moldova si 1716 in Tarile Romane).

Domnul reprezenta institutia centrala, varful intregii ierarhii feudale[1]. Domnul era detinatorul puterii, reunind calitatea de voievod (conducatorul suprem al oastei) cu cea de domn si singur stapanitor (sef al unui stat independent si suveran). Domnul era seful statului, calitate in care exercita o multitudine de atributii in domeniul politicii interne si externe. In plan intern, domnul exercita functia administrativa (dirija administratia statului, numea dregatorii in functii, acorda privilegii si ranguri nobiliare, batea moneda, instituia sistemul de impozite, intemeia asezari orasenesti, executa deciziile judiciare), functia militara (era comandant suprem al armatei), functia legislativa (emitea hotarari si norme juridice cu caracter general care erau adoptate, de regula, cu acordul sfatului domnesc si al adunarii starilor), functia judecatoreasca (reprezenta suprema instanta judecatoreasca, dar hotararile sale aveau forta juridica numai pe timpul vietii acestuia). Pe plan extern, domnul initiaza politica externa a statului, intretine relatii de cooperare cu statele vecine, semneaza tratate. Puterea domnului era ingradita de marea boierime cu toate ca el si-o alatura la conducere si primeste asentimentul ei la urcarea pe tron. In Transilvania, voievodul va deveni tot mai autonom fata de coroana maghiara (Roland Borsa, Ladislau Kan).

Succesiunea la domnie

Cadrul legal al succesiunii la domnie a fost fixat de dreptul obisnuielnic (obiceiul pamantului) care a consacrat sistemul electiv-ereditar, sistem specific romanesc care va dainui de la intemeierea domniilor Tarii Romanesti si Moldovei, pana in sec. al XVII-lea. Potrivit acestui sistem, domnii erau alesi pe viata de catre boieri si de catre adunarea starilor dintre pretendentii 'din os domnesc' sau 'din samanta de domn'. Pretendentul la domnie trebuia sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa provina dintr-o familie domnitoare (puteau solicita domnia fiii si fratii domnitorului decedat, fiii si fratii unui domnitor anterior, precum si urmasii acestora, legitimi sau nu; nu exista o preferinta pentru descendentii directi); pretendentul sa fie de sex masculin, femeile fiind excluse in mod tacit de la domnie (femeile puteau intra doar in alcatuirea regentei, in cazul in care urmasul la tron era minor; urmasii sotiilor de domni puteau avea vocatie la tron numai daca isi dovedeau paternitatea 'din os de domn'); pretendentul sa fie roman ortodox; sa nu fie 'insemnat', adica sa nu fie infirm (au existat si exceptii, fiind admisi pretendenti care aveau defecte din nastere sau suferite pe campul de lupta: Petru Schiopul, Bogdan cel Chior) sau sa fi suferit vreo mutilare drept pedeapsa pentru incercarea de uzurpare a tronului (de regula, pedeapsa pentru uzurpatori era moartea, dar aceasta putea fi comutata printr-o mutilare, de obicei, prin taierea nasului); pretendentul trebuia sa fie ales sau recunoscut dupa anumite reguli si incoronat ca domn.

De regula, desemnarea domnului se facea la sugestia vechiului domnitor sau, daca acest lucru nu era posibil, la sugestia episcopului bisericii. Alegerea se putea face si in lipsa viitorului domn (cazul lui Petru Rares). Domnul era ales pe viata; incepand cu sec. al XVI-lea, domnul trebuia sa fie 'intarit' de Poarta din 3 in 3 ani, iar din sec. al XVII-lea, in fiecare an. Cel ales trebuia sa fie intronat, conform unui anumit ceremonial, in camp si in Biserica mitropoliei, in prezenta inaltului cler, a marilor demnitari, a intregii curti, ocazie cu care se rostea o rugaciune, iar domnului i se inmanau sceptrul, buzduganul si coroana, ca insemne ale puterii.

Treptat, sistemul electiv-ereditar a inceput sa fie incalcat, accesul la tron fiindu-i permis oricarui mare boier (Movilestii, Cantacuzinii) pentru ca, in final, sa fie desfiintat in intregime in anul 1711 in Moldova, respectiv in 1716 in Tara Romaneasca, prin hotararea Portii ca domnii sa fie numiti direct de catre sultan, moment care a marcat inceputul epocii fanariote.

Asocierea la domnie

Asocierea la domnie reprezenta un instrument legal prin care domnul in viata desemna un asociat la domnie (dintre fiii sau fratii sai) care la moartea sa avea sa-i urmeze pe tron. Acest procedeu avea drept scop restringerea cercului de pretendenti la domnie, prevenirea declansarii rivalitatilor dintre pretendenti si a luptelor interne pentru putere. Un rol important l-a jucat biserica careia domnul ii cerea consimtamantul privind desemnarea asociatului la tron si recunoasterea urmasului la tron, desemnat prin asociere.

Regenta si locotenenta domneasca

Regenta se utiliza in cazul in care domnul era minor, bolnav, in imposibilitatea de a conduce tara, lipsea din tara, in caz de fuga a domnului sau de mazilire. Conform obiceiului, in lipsa domnitorilor (bolnavi sau plecati in calatorie ori la oaste), doamnele, sotiile voievozilor, exercitau conducerea treburilor publice, inlocuindu-si sotii ori tuteland pe fiii lor minori. Doamna lua hotarari si impartea dreptate, sfatuindu-se cu marii dregatori, pana la intoarcerea domnitorului. Chiar si atunci cand domnul desemnase un loctiitor (ispravnic de scaun), tot doamna era aceea care avea imputernicirea conducerii, acest vechi obicei romanesc de drept public demonstrand recunoasterea unui loc egal al femeii alaturi de barbat[2]. In cazul in care domnul era minor, de regula, regenta era atribuita mamei domnitorului, care o exercita pana la majoratul acestuia (15 ani); de multe ori, ea continua si dupa aceasta data.

Locotenenta domneasca a inlocuit regenta incepand cu a doua jumatate a sec. al XVI-lea. Ea se instituia in aceleasi cazuri ca si regenta, cele mai frecvente fiind fuga domnului sau mazilirea acestuia de catre turci. Locotenenta domneasca era alcatuita initial din ispravnicii scaunului, ulterior - din caimacani.

2. Sfatul domnesc: era alcatuit numai din marii boieri care vor deveni boieri cu dregatorii (vornic, stolnic, vistier, logofat, paharnic, spatar, ban de Severin, apoi de Oltenia, portar de Suceava). Cele mai importante atributii pe care le indeplinea: elabora, alaturi de domni, politica externa; participa la judecarea proceselor civile si penale; sfatuia domnul in probleme de stat, probleme fiscale, militare si religioase; intarea actele de transfer al proprietatii, daniile domnesti si acordarea de imunitati. Sfatul domnesc avea datoria de a-l informa pe domn asupra starii de spirit a poporului. La randul sau, domnul era obligat sa consulte sfatul domnesc in problemele judiciare, in problemele militare importante, in cele privind biserica (alegerea ierarhilor bisericii, infiintarea unei eparhii, mutarea unei mitropolii sau episcopii de la o resedinta la alta), ca si in cele de ordin fiscal (infiintarea unor dari noi). Pana in sec. al XVII-lea, domnii, impreuna cu marii boieri ce alcatuiau sfatul domnesc, vizitau targurile si curtile domnesti, solutionand chestiuni administrative si judecatoresti. Ulterior, sfatul domnesc a ajuns sa se intruneasca zilnic, uneori chiar de doua ori pe zi, dimineata si dupa-amiaza. Sfatul domnesc nu a constituit o instanta de judecata, avand doar un rol consultativ, domnul fiind cel care hotara cu 'credinta' si marturia boierilor. In cazuri exceptionale, sfatul putea judeca singur, printr-o delegatie tacita a domnului care intarea ulterior hotararea propusa de divan. Sedintele sfatului erau solemne si, in functie de problemele dezbatute, puteau fi secrete sau publice (cele care priveau probleme de stat erau secrete; cele judecatoresti erau intotdeauna publice). Pentru intocmirea documentelor privind problemele dezbatute si hotararile luate, domnii dispuneau de o cancelarie formata din gramatici, dieci sau logofeti in Tara Romaneasca, din dieci, gramatici, pisani sau uricari in Moldova, sub conducerea marelui logofat.

3. Adunarea starilor privilegiate[3] (sobor, mare sobor, sfat de obste, adunare obsteasca): era alcatuita din reprezentanti ai paturilor sociale privilegiate: nobilimea, clerul, orasenii, rareori taranii liberi. Era convocata de sfatul domnesc pentru solutionarea unor probleme foarte importante: alegerea domnului, rezolvarea unor nemultumiri ale taranimii, solutionarea unor probleme de politica externa sau a unor probleme referitoare la administrarea bisericii. Aceasta institutie a avut un rol preponderent politic, principala sa atributie fiind alegerea domnului de catre starile privilegiate, cu excluderea taranimii aservite si chiar a celei libere[4].

4. Adunarea tarii: convocata periodic in secolele XV-XVI; alege domni, aproba politica fiscala, aproba tratatele.

5. Dregatoriile centrale si locale: formau aparatul de stat al Moldovei (cristalizate incepand cu domnia lui Alexandru cel Bun) si Tarii Romanesti (incepand cu domnia lui Mircea cel Batran). Dregatorii formau doua clase distincte: dregatorii centrali, care isi indeplineau atributiile la curtea domneasca, si dregatorii de judete sau tinuturi, care isi desfasurau activitatea in orasele resedinta de judet sau de tinut. In functie de atributiile care le erau incredintate, se imparteau in: dregatori civili, militari, judiciari si financiari. Dupa insemnatatea dregatoriei pe care o exercitau, existau dregatori mici si dregatori mari, iar in functie de dreptul de a participa la sfatul restrans al domnului, erau "boieri de sfat" si boieri de divan. Dregatorii erau numiti si revocati de catre domn caruia, la numire sau confirmare, ii depuneau un juramant solemn de credinta. Pana la reforma lui Constantin Mavrocordat, dregatorii nu primeau leafa, ci erau rasplatiti din mila domneasca.

Principalii dregatori civili de sfat erau:

• logofatul, considerat cel mai inalt dregator, era seful cancelariei domnesti, purtatorul marelui sigiliu domnesc cu care pecetluia actele domnesti pe care le redacta si le semna; avea si unele atributii judiciare in unele pricini privind proprietatea asupra pamantului si hotarnicii;
• vornicul conducea intregul aparat administrativ al curtii domnesti, avand si unele atributii judecatoresti si militare;
• postelnicul raspundea de relatiile externe, introducandu-i la domn pe trimisii statelor straine si servind ca translator al domnului; avea grija de patul si de camera de culcare a domnitorului; avea dreptul de a judeca intreaga curte domneasca;
• vistiernicul, "ministrul de finante al acelor vremuri"[5], indeplinea atributii de ordin fiscal, fiind insarcinat cu strangerea si centralizarea veniturilor tarii, contabilitatea vistieriei, asigurarea resurselor necesare pentru intretinerea curtii si a armatei regulate, judecarea tuturor pricinilor in legatura cu fixarea si perceperea darilor, procurarea si pastrarea obiectelor de lux vestimentar ale domnului;
• paharnicul administra pivnitele domnesti si raspundea de organizarea protocolului domnesc;
• stolnicul administra camarile, gradinile si pescarile domnesti;
• comisul administra grajdurile domnesti.

Dintre dregatorii militari de sfat, cei mai importanti erau:

• spatarul era pastratorul spadei domnesti si comandantul armatei (ulterior, al cavaleriei); avea si atributii judecatoresti, judecandu-si subalternii potrivit dreptului ostasesc bizantin si obiceiului;
• hatmanul indeplinea atributii militare privind organizarea si comanda fortelor armate, dar si administrative si judecatoresti;
• armasul era cel care ii intemnita pe cei vinovati de crime si asigura executarea hotararilor domnesti;
• parcalabul era comandant al cetatilor in Moldova.

O dregatorie specifica Tarii Romanesti a fost Bania Craiovei, banul fiind considerat cel mai important dregator cu atributii administrative si judecatoresti din Tara Romaneasca, demonstrand pozitia speciala pe care o detinea provincia Olteniei[6]. Asemanator domnului, banul avea la Craiova o adevarata curte in miniatura, era ajutat de un ispravnic, comanda armata acestei regiuni, emitea carti de volnicie si autorizare si avea chiar o inchisoare proprie la Craiova[7]. Competenta sa judecatoreasca se intindea asupra tuturor celor cinci judete de peste Olt. Banul ramanea totusi un dregator subordonat domnului, fiind numit si revocat din functie de catre domn, primind de la acesta porunci pe care era obligat sa le indeplineasca si sa dea socoteala domnului despre aducerea lor la indeplinire. Institutia baniei va intra in declin odata cu instaurarea dominatiei austriece.

Transilvania

Voievodul. Principele. Guvernatorul. Conducerea politica centrala a Transilvaniei a apartinut, in perioada cat s-a aflat sub stapanirea Ungariei, voievodului.

Numit de regele Ungariei, voievodul nu exercita decat o parte din prerogativele suzeranitatii regale. Principalele sale atributii erau de ordin administrativ, judiciar si militar. El convoca congregatiile generale, conducea armata Transilvaniei, se bucura de intinse privilegii judiciare, administra veniturile regale din care isi oprea 1/3[8].

Odata cu desfiintarea regatului ungar si organizarea Transilvaniei ca principat autonom sub suzeranitate turceasca, tara este condusa de un principe. Principele, ales de Dieta sau uneori direct de catre Poarta, avea prerogative largi: hotara in problemele de politica externa, declarand razboi si incheind pace, aproba numirea trimisilor diplomatici in misiuni, primea trimisii diplomatici sositi in tara. In politica interna a tarii, principele era comandantul suprem al ostirii, era judecatorul suprem al tarii, convoca dietele, numea in functii politice, conferea titluri de noblete, hotara in problemele religioase.

Disputat vreme de mai bine de un secol intre Imperiul otoman si cel habsburgic, principatul Transilvaniei va ajunge in cele din urma sub dominatia celui din urma. Imparatul devine mare principe al provinciei. Pentru administrarea provinciei, imparatul avea drept loctiitor un guvernator; acesta era desemnat pe timp nedeterminat, dintre nobilii tarii. Guvernatorul administra provincia cu ajutorul guberniului, sub indrumarea si supravegherea Curtii vieneze.

Adunarea generala a nobililor avea atributii judecatoresti; la inceput cuprindea si reprezentanti ai romanilor; calitatea de nobil era conditionata de apartenenta la catolicism; dupa Bobalna (1437) apar congregatiile generale ale nobilimii si congregatiile scaunelor sasesti si secuiesti.

Dieta s-a constituit incepand cu anul 1541, cand Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitatea Imperiului otoman; era o adunare deliberativa suprema pentru probleme de legiferare, justitie si administratie. Hotararile sale aveau putere de lege si au fost sistematizate in Approbatae Constitutiones si Compilatae Constitutiones.

Consiliul Principelui era alcatuit din principalii dregatori - prefectul curtii, spatarul, logofatul, vistiernicul, postelnicul, vornicul, stolnicul, paharnicul -, impreuna cu un intendent, un capitan de aprozi si un sef al postelor. Aprobatele (Approbatae Constitutiones) si Compilatele (Compilatae Constitutiones) au stabilit numarul membrilor Consiliului la 12, precum si obligatia acestora de a depune un juramant. Consiliul avea ca principala atributie sfatuirea principelui in importantele probleme de stat, acesta fiind obligat sa tina seama de sfaturile primite.

Guberniul era un consiliu intim al guvernatorului Transilvaniei, instituit de catre Diploma leopoldina (1691), ca o consfintire a instaurarii stapanirii austriece. Alcatuit din 12 membri, a reprezentat cel mai important organ administrativ local din Transilvania, cu atributii de ordin politic, administrativ, religios, judecatoresc, financiar si scolar. La sedintele sale periodice participa, de regula, si guvernatorul.

Dregatorii din Transilvania autonoma erau, in linii mari, aceeasi ca si in Tara Romaneasca si Moldova, avand atributii civile, judiciare, financiare sau militare.

Organizarea judecatoreasca

In perioada feudalismului, in Tara Romaneasca si Moldova, justitia era exercitata de urmatoarele organe: domnul, divanul, anumiti dregatori centrali sau locali, stapanul feudal, clericii, megiesii (justitia obstii libere), anumite organe de conducere a orasului si de breasla oraseneasca.

Justitia feudala a avut urmatoarele caracteristici: dominatia de clasa; separatia puterilor in stat era necunoscuta; confuzia jurisdictiei civile cu cea penala; aducea venituri importante pentru domn si dregatori; autoritatea lucrului judecat era inexistenta; autonomia justitiei fata de puterea suverana.

Organizarea judecatoreasca si procedura judiciara au fost dominate de justitia domneasca, exercitata de domn ca judecator suprem.

Instantele judecatoresti se imparteau in: instante supreme (domnul si sfatul domnesc, scaunul de judecata al voievodului), instante locale (sateasca, senioriala, judetene, tinutului, comitatului).

Domnul era judecatorul suprem al tarii, reprezentand instanta de ultim control judiciar; hotararile sale erau definitive, nefiind supuse cailor de atac (apel, recurs, revizuire); numai el insusi putea sa revina asupra hotararilor. Pe langa atributiile de control judiciar, domnul avea competenta sa preia, de pe rolul dregatoriilor, orice cauza civila sau penala.

Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecata unor dregatori: banul si vornicul - in Tara Romaneasca; vornicul si conducatorii tinuturilor (parcalabii, soltuzii si pargarii) - in Moldova. Judecata se facea insa tot in numele domnului, iar hotararile date de dregatori puteau fi atacate in fata domnului, care le judeca singur sau in Divan (avea vot consultativ). Hotararile domnului, date de acesta singur sau in Divan, aveau o autoritate de lucru judecat numai relativa, procesul putand fi redeschis sub o noua domnie.