Sisteme de drept in dacia romana

SISTEME DE DREPT IN DACIA ROMANA

Dreptul roman pe teritoriul Daciei si izvoarele sale

Aplicarea dreptului roman in Dacia priveste acele norme de drept aplicabile cetatenilor romani rezidenti aici, peregrinilor din aceasta provincie, precum si asa-numitul ius gentium, ce reglementa raporturile dintre cetateni si peregrini.

Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetatenii romani rezidenti - normele dreptului aplicabile pe intreg teritoriul imperiului, iar pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei - cele mai importante categorii de izvoare de drept erau constitutiile imperiale si edictele guvernatorilor.

Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare a normelor juridice romane in conditiile adaptarii lor la necesitatile locale si imediate. Edictul avea doua parti: a) dispozitiile referitoare la dreptul roman, aplicabile cetatenilor romani rezidenti in provincie; b) edictul provincial (norme de drept local).

Dreptul roman s-a aplicat in raporturile dintre cetateni; in acest domeniu s-au elaborat norme juridice noi prin edictele guvernatorilor din provincie, care statuau conditiile in care va fi guvernata provincia; evident se tinea seama de constitutiile imperiale, valabile pentru intreg imperiul, si de mandatele imperiale, in care se precizau instructiuni pentru guvernatorii provinciali.

In raporturile dintre bastinasi s-a aplicat dreptul autohton (cutuma locala), intrucat romanii tratau diferentiat populatia, in functie de cetatenie si statutul juridic. Cutuma locala putea fi aplicata insa numai in masura in care nu contravenea principiilor generale ale dreptului roman.

Tablitele cerate sau Tripticele din Transilvania, descoperite intre anii 1786 si 1855 la Rosia Montana (Alburnus Maior) in Transilvania si publicate de Theodor Mommsen in Corpus Inscriptionum Latinarum, reprezinta documente care ilustreaza aplicarea dreptului roman in Dacia. Din cele 25 de tablite descoperite, doar 14 au fost descifrate, restul ramanand indescifrabile datorita deteriorarii.

Tablitele cerate erau scrise cu litere romane cursive, destul de greu de descifrat si redactate intr-o limba latina cu multe elemente vulgare. Continutul juridic al acestora dovedeste ca dreptul roman clasic nu a fost aplicat in Dacia, asemenea altor provincii, ci intr-o forma uneori simplificata pentru nevoile practicii cotidiene. Coexistenta elementelor mixte in textele acestor tablite atesta tendinta spre unificarea celor doua sisteme juridice atat pe plan etnic, cat si pe plan institutional.

Asadar, dreptul roman a constituit, printr-un proces de "aculturatie juridica", un factor de unificare a provinciei nou cucerite, de incadrare a acesteia organic in sistemul Imperiului Roman sub raportul vietii sociale si culturale, avand ca rezultat final sinteza daco-romana. El s-a aplicat intr-o forma adaptata nevoilor provinciei Dacia, atat in raporturile dintre cetatenii romani, cat si in raporturile dintre acestia din urma si peregrini. Dreptul roman a fost factor determinant al procesului de romanizare. Normele juridice adoptate se regasesc in dreptul romanesc de mai tarziu.

Institutiile de drept

In privinta capacitatii juridice a persoanelor, inainte de edictul imparatului Caracalla, locuitorii liberi din Dacia erau impartiti in trei categorii:

a)  Cetatenii romani locuiau in majoritatea lor la orase. Ei se bucurau de aceleasi drepturi ca si cetatenii rezidenti din Roma, avand drepturi civile si politice (ius civile, ius comercii, ius connubii, ius militiae, ius suffragii);

b) Latinii reprezentau majoritatea populatiei colonizate in Dacia. Ei beneficiau de dreptul latin, aveau aceleasi drepturi patrimoniale ca si romanii (ius comercii), dar nu se bucurau de dreptul de a se casatori dupa legile romane (ius connubii) si nici de drepturi politice. Statutul lor de "latini" reprezenta un fel de cetatenie romana inferioara, situandu-se pe o pozitie intermediara intre cetatenii romani si peregrini.

c)  Peregrinii formau marea masa a populatiei libere, situatia lor fiind reglementata prin lex provinciae - legea de organizare a provinciei - si prin edictele guvernatorilor. Existau doua categorii de peregrini: obisnuiti (strainii ale caror cetati nu au fost desfiintate din punct de vedere juridic, iar capacitatea lor juridica era supusa dreptului lor national) si deditici (peregrinii ale caror cetati au fost dupa cucerire desfiintate din punct de vedere juridic si administrativ).

Sclavii erau de doua feluri: sclavi privati, apartinand particularilor (cetateni romani sau peregrini) si sclavi publici, aflati in proprietatea statului (apartinand familiei imperiale, unor orase, colegii sau temple). Ei proveneau din randul populatiei autohtone sau erau adusi din celelalte provincii ale imperiului. Statutul lor juridic era reglementat fie de normele de drept roman, fie de normele juridice locale, completate cu unele dispozitii ale dreptului roman. Desi lipsiti de libertate juridica, statutul lor varia in functie de categoria careia ii apartineau si de sarcinile pe care le indeplineau. Situatia cea mai grea o aveau cei utilizati in productie, fiind folositi la cele mai grele munci. Categoria privilegiata era reprezentata de sclavii din aparatul administrativ si fiscal al provinciei deoarece ei erau sclavi in raport cu imparatul, dar in acelasi timp reprezentau puterea de stat in raport cu locuitorii provinciei. Sclavii nu se bucurau de dreptul de proprietate si nici de acela de a incheia o casatorie valabila, uniunile lor fiind considerate o stare de fapt, nu de drept. Și in Dacia romana era posibila eliberarea sclavilor pe cale testamentara sau prin diverse mijloace inter vivos (eliberarea prin cens se putea face numai la Roma). In urma eliberarii, sclavii deveneau liberti.

Incepand cu a doua jumatate a sec. al II-lea d. Chr., intre oamenii liberi si sclavi a aparut o categorie intermediara de locuitori ai Daciei romane - colonii. Desi in drept erau oameni liberi, in fapt se gaseau intr-o situatie asemanatoare cu sclavia, stapanii avand asupra lor un drept de coercitie, in timp ajungandu-se chiar la dreptul de a-i urmari printr-o actiune reala si de a-i aduce pe domeniile de unde fugisera. Fiind considerati in drept oameni liberi, casatoria lor era valabila.

Persoane morale, pe care dreptul roman le inzestrase cu personalitate juridica, existau si in Dacia romana: colonii, municipii, sate, colegii. Infiintarea lor era supusa incuviintarii prealabile a senatului si avizului conform al imparatului. Persoanele juridice aveau un patrimoniu propriu, erau administrate de persoane fizice desemnate potrivit statutului de functionare si se desfiintau atunci cand scopul initial nu mai putea fi realizat.

Colegiile din Dacia erau asociatii formate din mai multe persoane avand o activitate sau o profesie comuna: fierari, corabieri, luntrasi, purtatori de lectice, aurari, negustori, plutasi, croitori etc. Alte colegii ii grupau pe colonistii originari din acelasi loc sau pe veterani. Colegiile fondate de cei care aveau aceeasi religie aveau ca principal scop sa asigure un ajutor de deces celor care faceau parte din randurile cele mai sarace ale populatiei. Pentru a se constitui, era nevoie de un numar minim de membri care plateau anual o cotizatie la fondul social comun si de un sediu propriu care servea ca templu sau ca local de intrunire. Colegiile erau administrate de un presedinte (magister), de un ajutor al acestuia, de un consiliu de conducere (ordo decuriorum) si de un numar de mici functionari. Adesea isi alegeau ca patron un om bogat care, la nevoie, le lua apararea.

In Dacia romana, institutia familiei urma reguli de drept diferite, in functie de statutul celor care se casatoreau. Pentru cetatenii romani se aplicau normele dreptului roman privitoare la casatorie. Intre cetatenii romani si latini predomina aplicarea dreptului roman. Casatoria dintre un cetatean roman si o peregrina ce primise ius connubii echivala cu o casatorie romana. Casatoria dintre un cetatean roman si o peregrina ce nu primise ius connubii era considerata, in schimb, o simpla uniune de fapt, iar copiii urmau soarta mamei. Daca un cetatean roman se casatorea cu o peregrina avand convingerea ca aceasta este cetateana romana (eroare scuzabila), sotia dobandea cetatenia romana, iar copiii intrau sub puterea sefului familiei (pater familias). La fel se intampla si in cazul in care o cetateana romana se casatorea din eroare cu un peregrin pe care-l credea cetatean roman. Casatoria dintre peregrini nu era reglementata de dreptul roman, ci de legea nationala sau de ius gentium (in cazul peregrinilor deditici), iar casatoria dintre sclavi echivala cu un concubinaj.

Celelalte institutii ale dreptului familiei (adoptiunea, tutela, curatela) erau supuse normelor de drept roman, cu particularitatile imprimate de dreptul provinciei.

In materia dreptului succesoral se cunosteau doua forme de mostenire: mostenirea legala si mostenirea testamentara. Succesiunile cetatenilor romani erau reglementate de dreptul roman. Peregrinii erau lipsiti de capacitatea de a testa, precum si de capacitatea de a fi instituiti mostenitori sau de a primi legate. O exceptie in acest sens a constituit-o cazul ostasilor romani care puteau sa-si instituie ca mostenitori persoane din randul peregrinilor sau latinilor. Testamentele intocmite de autohtoni erau supuse regulilor speciale de validitate prevazute de dreptul geto-dac. Testamentul oral a dainuit pana tarziu in Evul Mediu, fiind cunoscut in vechiul drept romanesc sub numele de testament "cu limba de moarte"[1].

In ceea ce priveste dreptul de proprietate, pamanturile cucerite de armata romana au fost transformate in ager publicus - proprietatea statului roman, motiv pentru care, imediat dupa instaurarea dominatiei imparatului Traian, s-a trecut la masurarea si cadastrarea pamanturilor, in vederea repartizarii lor celor indreptatiti: veterani, cetateni romani, militari. Toate exploatarile miniere au devenit proprietatea imparatului.

Proprietatea privata cuprindea:

• Proprietatea provinciala, exercitata de locuitorii liberi, care aveau asupra pamantului doar dreptul de posesiune si de uzufruct, adevaratul proprietar al acestor terenuri fiind imparatul. Proprietarul, care era in realitate un posesor, putea transmite posesiunea prin acte specifice dreptului gintilor. La moartea acestuia, pamantul revenea urmasilor.
• Proprietatea quiritara (romana) apartinea cetatenilor romani, cu conditia ca acestia sa dispuna de ius italicum (un drept special, in virtutea caruia pamanturile apartinand unor colonii din provinciile romane era asimilat cu cel din Italia).
• Proprietatea peregrina consta in proprietatea peregrinilor asupra altor bunuri decat pamantul. Peregrinii nu puteau avea o proprietate romana decat daca beneficiau de ius commercii. Ei puteau insa avea o proprietate reglementata de vechiul drept geto-dac, in masura in care normele acestuia nu contraveneau dreptului roman.

Dezvoltarea productiei de marfuri si a mestesugurilor, intensificarea schimburilor comerciale, amploarea cunoscuta de activitatile de exploatare miniera si de transport au dus la cresterea importantei materiei obligatiilor si contractelor, care au fost supuse unui regim juridic special.

Obligatiile, in primul rand cele contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din impletirea unor elemente de drept civil, de drept al gintilor si de drept autohton. Forma, elementele si efectele contractelor de vanzare, locatiune, asociere sau imprumut, care s-au aplicat frecvent in Dacia, ne indica faptul ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor originara, capatand, in noile conditii, o serie de functii si de finalitati noi[2]. Acest fenomen se explica prin faptul ca vechile obiceiuri juridice ale dacilor s-au pastrat, influentand in mare masura modul in care au fost preluate si adaptate normele dreptului roman. Astfel, normele dreptului local si-au manifestat foarte mult influenta in directia inlaturarii formalismului din actele juridice si a generalizarii principiului bunei-credinte.

Tripticele din Transilvania ofera o imagine cuprinzatoare asupra dreptului contractual, 4 dintre ele referindu-se la contractele de vanzare-cumparare, 3 la contractele de locatiune, 3 la contractele de imprumut, un contract de depozit, un cotract de societate, un proces-verbal prin care se constata desfiintarea unei asociatii funerare, un inventar al cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet. Forma, elementele si efectele acestor contracte reflecta caracterul special al dreptului aplicat in Dacia romana.

Contractele de vanzare-cumparare erau incheiate fie de cetateni romani, fie de peregrini, fiind insotite de o mancipatiune. Actul de mancipatiune nu era valabil pentru peregrinii ce nu detineau ius commercii. Vanzatorul isi asuma obligatia de garantie pentru o eventuala evictiune a cumparatorului si pentru viciile ascunse ale lucrului printr-o clauza care stipula restituirea dublului pretului platit. Uneori, obligatiile vanzatorului erau asigurate de un garant personal printr-o fideiussio care era accesibila si peregrinilor.

Contractele de locatiune consemnate de tablite aveau ca obiect forta de munca si dovedesc ca erau accesibile si peregrinilor. Contractul de societate, incheiat intre doi camatari, cetateni romani, avea drept obiect oferirea de imprumuturi cu dobanda celor interesati. Contractul de depozit era incheiat intre doi peregrini, fiind o dovada a posibilitatii acestora de a incheia astfel de acte.

Tablitele ce consemnau incheierea diferitelor contracte aveau valoarea unor instrumente probatorii, fiind semnate nu numai de martori, ci si de parti, uneori chiar si de garanti, ceea ce indica o forma intermediara intre cea obiectiva, specifica dreptului roman (in care actele erau semnate numai de martori) si cea subiectiva, specifica dreptului autohton (in care partile erau singurele care semnau actul). Aceasta reprezinta o dovada a intrepatrunderii dintre cele doua sisteme de drept si a aparitiei unor institutii juridice noi. Inlaturarea formalismului si a rigiditatii este un efect al influentei dreptului geto-dac asupra dreptului roman. La randul sau, dreptul roman clasic consacra principiile bunei-credinte (bona fides) si echitatii (aequitas).

Sistemul penal al Daciei romane era identic cu cel existent in celelalte provincii romane. Inalta tradare, delapidarea, luarea de mita erau considerate delicte publice (infractiuni impotriva intereselor statului), in timp ce furtul din proprietatea privata, talharia, omorul, vatamarea corporala, distrugerea de bunuri, tulburarea de posesie etc. constituiau delicte private. In materie penala, guvernatorul provinciei avea ius gladii, adica dreptul de a condamna la moarte pe locuitorii provinciei. Daca invinuitul facea parte din varfurile administratiei sau din randurile populatiei instarite a provinciei, pedeapsa capitala putea fi pronuntata numai de imparat.

Procedura de judecata romana se aplica cetatenilor romani. Acestia se adresau instantelor potrivit procedurii formulare, iar guvernatorul sau reprezentantul sau trimiteau partile la un judecator care statua in iudicio. O procedura similara se aplica si peregrinilor. Conform procedurii extraordinare, guvernatorul judeca personal pricinile, fara a le mai trimite judecatorilor.