Contractul de casatorie

Contractul  de casatorie

Originea contractului de casatorie este destul de veche. In dreptul roman nu era cunoscut, deoarece singura forma de regim matrimonial era regimul dotai, care functiona ca regim legal. Existenta dotei crea raporturi de ordin pecuniar intre soti, care constituie originea regimurilor matrimoniale. Asa numitul instrumentum dotaie nu facea decat sa constate constituirea unei dote, dar nu organiza regimul matrimonial, asa incat nu era un adevarat contract de casatorie.

Nici in vechiul drept francez nu il gasim inainte de secolul al XVI-lea. In Franta, inainte de aceasta data, erau in vigoare numai regimurile legale, si anume regimul dotai in tinuturile din Sud (Ies pays de droit ecrit) si regimul comunitatii in tinuturile din nordul Frantei (Ies pays de coutumes), cu exceptia Normandiei, a carei cutuma interzicea expres sotilor sa aleaga, prin contractual de casatorie, regimul comunitatii.

Abia pe la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea apare obiceiul de a deroga de la strictetea regimurilor legale prin conventii particulare. Cu timpul, noul obicei a devenit din ce in ce mai frecvent, contractul de casatorie transmitandu-se astfel dreptului modern. Sistemele juridice europene actuale sunt derivate din dreptul roman, ca urmare a unei adaptari a acestuia la situatii economico-sociale profund diferite¹. Spre exemplu, regimul dotai roman avea sa inspire redactorii Codului civil francez de la 1804, in dreptul roman insa, conventia matrimoniala nu era cunoscuta.Obiceiul de a redacta un contract de casatorie care sa modifice cutumele locale apare in Franta la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea, cand a inceput sa se considere ca regimurile legale nu sunt imperative sau prohibitive, ci se poate deroga de la ele prin conventii.

Mai tarziu, in dreptul francez, desi sotii aveau libertatea de alegere a regimului matrimonial, aceasta nu se putea face decat inainte de casatorie, intrucat Codul civil de la 1804 a instituit principiul imutabilitatii conventiilor matrimoniale.In dreptul romanesc, la geto-daci casatoriile se incheiau, in mod obisnuit, intre persoanele din aceeasi clasa si categorie sociala. Primele cutume consacrau poligamia ca structura matrimoniala, pentru ca, mai apoi, in vremea lui Burebista, cutumele geto-dacice sa prevada monogamia.¹ Si in societatea geto-daca exista traditia inzestrarii femeii, pentru a ajuta la suportarea sarcinilor casatoriei. In dreptul cutumiar roman, jus Valachicum, casatoria era considerata un sacrementum, fiind supusa regulilor canonice ortodoxe care guvernau toate raporturile familiale. Casatoria era precedata de logodna, care avea valoarea unei promisiuni de casatorie. Dota era constituita de catre parintii tinerelor fete si devenea proprietatea femeii maritate, aceasta putand dispune in timpul casatoriei prin acte inter vivos, cu privire la bunurile primite ca dota.

Pravilele romanesti din secolul al XVII-lea au dat institutiei casatoriei si un caracter de contract, de tranzactie, cu toate ca biserica din acele vremuri considera casatoria o taina, in care momentul religios coincidea cu cel juridic⁴. in privinta raporturilor patrimoniale dintre soti, toate vechile legiuiri reglementau regimul dotai, regimul matrimonial considerat a fi traditional la romani.

Sub imperiul Codului Calimach si Legiuirii Caragea, contractul matrimonial nu avea caracter solemn. Potrivit art 1608 si art. 1616 din Codul Calimach, era suficient pentru valabilitatea unei foi dotale ca ea sa fie facuta in scris, sau chiar verbal, in prezenta a trei martori, formalitatea transcrierii fiind introdusa abia in 1832, prin Regulamentul Organic, pentru opozabilitate fata de terti⁵. Conventiile matrimoniale (tocmelile) puteau fi facute nu numai inainte, dar chiar si in urma celebrarii casatoriei (art 1609 Codul Calimach], solutie admisa si sub imperiul Legiuirii Caragea, chiar daca nu era prevazuta expres. Din interpretarea dispozitiilor art 1614 din Codul Calimah, se poate constata caprincipiul care guverna aplicarea regimurilor matrimoniale era cel al mutabilitatii acestora, atata vreme cat era prevazut ca: "alcatuirile casatoresti, facute inaintea cununiei, nu sunt oprite a se preface in vremea casatoriei', cu respectarea conditiilor prevazute in partea finala a aceluiasi articol, care se refera la interzicerea lezarii, prin modificarile intervenite, a intereselor anumitor categorii de mostenitori ori ale creditorilor.

Codul civil de la 1864 a deschis o noua era in istoria dreptului romanesc. Dupa modelul Codului civil francez, Codul civil de la 1864 reglementa, prin art 1224, principiul libertatii conventiei matrimoniale, in temeiul caruia viitorii soti puteau sa adopte orice regim matrimonial sau sa convina cu privire la combinarea de regimuri matrimoniale, cu singura restrictie de a nu adduce atingere ordinii publice si bunelor moravuri. Codul civil consacra principiul imutabilitatii regimurilor matrimoniale. Regimul de drept comun era acela al separatiei de bunuri, care se aplica numai atunci cand sotii nu au inteles, prin conventie matrimoniala, sa se supuna altui regim (art. 1283 C. c ivil), fiecare sot pastrand dreptul exclusiv de administrare, folosinta si de dispozitie asupra bunurilor sale, cu obligatia, insa, de a contribui la cheltuielile casatoriei. Codul civil de la 1864 reglementa regimul dotai prin art.1233-1293 ca regim conventional, pe care sotii il puteau adopta, cu sau fara modificari, prin conventie matrimoniala. Barbatul era obligat sa-si intretina sotia (art 196 Cod civil),iar acesteia ii revenea obligatia de a contribui la sarcinile casatoriei cu "a treia parte din veniturile sale" (art 1284 Cod civil).

Codul civil reglementa, de asemenea, ca regim matrimonial mixt, societatea de achizitii a sotilor (art 1287-1293), format dintr-o comunitate restransa de bunuri, ce se gasea in coproprietatea celor doi soti . Sotii puteau stipula societatea de achizitii fie ca un accesoriu al regimului dotai, fie ca un regim distinct. Regimul separatiei conferea femeii maritate cea mai intinsa libertate patrimoniala posibila, deoarece barbatul nu dobandea un drept de proprietate, folosinta sau administrare asupra averii sotiei².Criticile formulate la adresa Codului civil de la 1864 vizau, pe de o parte, consacrarea principiului imutabilitatii regimurilor matrimoniale, iar, pe de alta parte, instituirea caracterului de inalienabilitate al dotei imobiliare.

Sub imperiul Codului civil roman din perioada 1865-1954, pana la intrarea in vigoare a Decretului nr. 32 din 1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei, care a abrogat expres dispozitiile referitoare la casatorie (art 1223-1232] si la regimul dotai (1233-1293), libertatea de principiu a regimului matrimonial a fost recunoscuta si practicata. Motivul care a determinat pe legiuitor sa asigure o atat de larga libertate contractului de casatorie este sprijinul pe care a dorit sa-l asigure prin acest mijloc casatoriei insasi, dar nu este mai putin adevarat ca aceasta libertate trebuia sa aiba limite, stabilite fie printr-un text redactat in termeni generali, cum era partea finala a art 1224 al Codului civil de la 1864³, fie specificand in mod explicit clauzele contrare ordinii publice si bunelor moravuri⁴ si conventiile care deroga de la dispozitiile prohibitive ale Codului, interzise partilor, cum era stipulat in art 1224,1225 si 1226 ale aceluiasi Cod. Erau interzise, de asemenea, conventiile care vatamau "drepturile barbatului de cap al familiei sau de cap al asociatiunii conjugale' (art 1224 C. civ.).

Daca legea a dat contractului de casatorie o intinsa libertate in ceea ce priveste fondul, ea l-a supus, in schimb, unei reglementari stricte in ceea ce priveste forma, si aceasta in special pentru doua motive: primul ar consta in importanta deosebita pe care o are contractul de casatorie pentru partile contractante, legea organizand solemnitatea contractului de casatorie, si al doilea motiv ar fi aceia al interesului in cel mai inalt grad al tertelor persoane care intra in raporturi cu sotii, deoarece clauzele contractului de casatorie le sunt opozabile intr-o anumita masura. Art 1228 al Codului civil de la 1864 stipula intocmirea conventiilor matrimoniale prin tribunal, mai inainte de celebrarea casatoriei, contractul de casatorie fiind, deci, un act autentic

Consacrarea expresa, prin Constitutia din 1948, a unor noi principii incompatibile cu cele proclamate de Codul civil, cum ar fi, spre exemplu, principiul egalitatii intre sexe, a dus la modificarea dispozitiilor din Cod si, implicit, a relatiilor de familie. Astfel, regimul dotai a fost considerat abrogat tacit¹, femeia maritata exercitandu-si singura drepturile, fara sa aiba nevoie de autorizatia maritala. Regimul separatiei de bunuri a ramas in vigoare pana la adoptarea Decretului nr. 32/1954, prin care au fost abrogate expres dispozitiile art 1223-1293 din Codul civil referitoare la contractul de casatorie si la drepturile sotilor legate de acest contract. Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 si intrat in vigoare la 1 februarie 1954, a scos complet relatiile de familie de sub incidenta Codului civil. Regimul matrimonial al comunitatii de bunuri a devenit regimul legal unic, imutabil si obligatoriu. Codul familiei nu permite incheierea conventiilor matrimoniale, interzicandu-le in mod expres, sub pedeapsa nulitatii, pe cele care ar modifica regulile privind comunitatea de bunuri (prin art 30 alin.2 din Codul familiei).

Reconsiderarea conceptiei in acest domeniu, prin instituirea unei reglementari permisive, care sa lase viitorilor soti libertatea de a organiza aspectele patrimoniale ale vietii conjugale, va fi realizata prin noul Cod civil¹. Regimul comunitatii de bunuri, cu unele modificari, ramane regimul legal de drept comun, dar va avea un caracter supletiv, urmand a fi aplicabil doar in cazurile in care partile nu au optat pentru un alt regim matrimonial prin conventie matrimoniala, respectiv regimul separatiei de bunuri sau regimul comunitatii conventionale