Conceptia raspunderii subiective si conceptia raspunderii obiective

Viata in societate presupune si limitarea drepturilor individului, considerate din punct de vedere subiectiv. Aceasta limitare a activitatii si libertatii individuale in interesul societatii rezulta direct sau indirect din regulile dreptului pozitiv, care o data cu reglementarea drepturilor subiective arata si limitele lor. Trecerea dincolo de aceste limite implica o incalcare a drepturilor celorlalti, cu alte cuvinte din momentul in care omul a depasit limitele exercitiului drepturilor sale subiective, intra in domeniul faptului ilicit, al delictului, si, in consecinta, trebuie sa devina raspunzator pentru urmarile actelor pe care le comite.

Raspunderea juridica este considerata "cheia de bolta" a intregii raspunderi sociale, pozitie ce continua sa o aiba din cele mai vechi timpuri pana azi, dand expresie dreptului in forma sa cea mai concentrata, in care se reflecta stadiul de evolutie a intregii vieti sociale.

Raspunderea civila delictuala este un raport juridic de obligatii care izvoraste dintr-o fapta ilicita si prejudiciabila si este reglementata in art. 998-1003 ale Codului civil. Analizand dispozitiile legale in vigoare, doctrina juridica de drept civil din tara noastra apreciaza ca raspunderea civila delictuala este de trei feluri: raspundere pentru fapta proprie; raspundere indirecta sau pentru fapta altei persoane; raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale si ruina edificiului.

Viata sociala a dovedit ca o persoana poate sa sufere un prejudiciu ce i-a fost cauzat fara fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. In asemenea cazuri, neputandu-se dovedi ca la originea pagubei este fapta unei anumite persoane, aplicand normele obisnuite ale raspunderii juridice, victima s-ar gasi in situatia inechitabila de a nu putea obtine repararea pagubei. De aceea, in scopul apararii intereselor celor pagubiti, legea civila a instituit raspunderea pentru lucruri, animale si ruina edificiului.

In lucrarea de fata ne vom referi la raspunderea pentru lucruri si, mai precis, la fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Temeiul general al raspunderii pentru lucruri a fost dedus din art. 1000, alin. 1 Cod civil, care are urmatorul cuprins: "suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra". Toate discutiile care au avut loc in doctrina juridica, precum si teoriile elaborate referitor la fundamentarea raspunderii civile delictuale, in dreptul civil modern si contemporan, isi au originea, direct sau indirect, in incercarile de a gasi o explicatie sau un fundament corespunzator raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, care sa fie unanim acceptat.

Opiniile exprimate in literatura de specialitate si in practica judecatoreasca se inscriu in doua conceptii de baza, traditionale: conceptia raspunderii subiective si conceptia raspunderii obiective, si in una mai recenta: conceptia mixta. Tendinta generala este afirmarea ,din ce in ce mai hotarata, a conceptiei potrivit careia raspunderea pentru lucruri este o raspundere obiectiva, independenta de vina celui ce are paza juridica, intemeiata pe simplul raport de cauzalitate dintre "fapta lucrului" si prejudiciu.

1. Conceptia raspunderii subiective

Este considerata de esenta responsabilitatii delictuale, in sistemul Codului civil, cel putin in interpretarile initiale ale acestuia, potrivit careia, raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri se intemeiaza pe ideea unei prezumtii de vina a paznicului juridic.

Intr-o prima varianta s-a afirmat ca, prin acest text al Codului civil, legiutorul a instituit o prezumtie legala relativa de culpa a pazitorului juridic pentru neindeplinirea obligatiei de supraveghere a lucrului, ceea ce a facut posibila cauzarea prejudiciului suferit de victima. Asa fiind, pazitorul juridic putea inlatura aceasta prezumtie prin dovada lipsei de culpa. Lansarea acestui punct de vedere coincide cu admiterea faptului ca prin textul art. 1000, alin. 1, parte finala, Cod civil s-a instituit un principiu general de raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri. [3]

In scurt timp s-a putut constata ca dovada lipsei de culpa era usor de facut, astfel incat victimele ajungeau in situatia de a nu putea obtine reparatia prejudiciilor. Astfel, in intentia de a ocroti victimele unor accidente tot mai numeroase, practica judiciara a statuat ca raspunderea pentru lucruri se fundamenteaza pe o prezumtie absoluta de culpa, prezumtie pentru inlaturarea careia poate fi invocata numai forta majora - nu insa si cazul fortuit -, fapta victimei ori fapta unei terte persoane, pentru care paznicul juridic nu este tinut a raspunde.

A treia varianta a conceptiei subiective a aparut ca urmare a criticilor aduse primelor doua, pe motiv ca acestea ar fi neconforme cu realitatea, atata vreme cat se admite ca raspunderea functioneaza chiar si in acele cazuri in care, in sarcina paznicului juridic nu poate fi retinuta nici o culpa, cum ar fi, de exemplu, in ipoteza cazului fortuit. Ca raspuns la aceste critici, adeptii conceptiei subiective a raspunderii pentru lucruri au formulat o noua varianta a acesteia, potrivit careia raspunderea paznicului ar avea drept fundament nu o culpa prezumata, ci o culpa dovedita.

Pentru argumentare s-a pornit de la ideea ca, in realitate, prin art. 1000, alin. 1 Cod civil este prevazuta o obligatie legala de rezultat de paza a lucrurilor, in sarcina celor carora le apartin, de a le impiedica sa cauzeze prejudicii altor persoane. In consecinta, producerea prejudiciului constituie prin ea insasi dovada neindeplinirii obligatiei legale de rezultat instituita in sarcina pazitorului juridic. El se poate exonera de raspundere numai facand dovada ca prejudiciul s-a produs din cauza fortei majore, faptei victimei insesi sau a faptei unui tert, pentru care nu este tinut a raspunde.

Toate variantele subiective incearca, de fapt, sa explice, pe temeiuri exclusiv subiective, o raspundere care a devenit, din ce in ce mai mult, o raspundere obiectiva.

2. Conceptia raspunderii obiective

Conform acestei conceptii, alcatuita din mai multe teorii, raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este independenta de ideea de culpa, dovedita sau prezumata, a pazitorului juridic. Aparitia ei a fost determinata de criticile sever formulate cu privire la fundamentarea raspunderii pe o prezumtie absoluta de culpa. Prin dovada ca prejudiciul a fost cauzat datorita unei cauze straine, nu se inlatura pretinsa "prezumtie de culpa", ci se stabileste ca intre lucru si prejudiciu lipseste legatura de cauzalitate. Prin variantele subordonate acestei conceptii se cauta a se da un raspuns teoretic solutiilor impuse din ce in ce mai mult de practica, potrivit carora raspunderea paznicului juridic este angajata, chiar si in acele situatii in care, in mod evident, acestuia nu i se poate imputa nici o vina - de exemplu, raspunderea pentru prejudiciile care sunt urmarea unor vicii necunoscute ale lucrului, cum ar fi ruperea unei piese componente a acestuia, un defect ascuns de fabricatie si altele asemenea.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Unii autori au sustinut varianta fundamentarii raspunderii pentru lucruri pe "ideea de risc", conform careia, de indata ce o persoana creeaza riscul unui prejudiciu prin folosirea unui lucru, intrucat ea culege profitul lucrului, trebuie sa suporte si raspunderea pentru toate pagubele cauzate de acesta (ubi emolumentum, ibi onus). Cu toate acestea, teoria riscului, dupa un anumit succes initial, a fost parasita, deoarece pe temeiul ei nu putea fi explicata raspunderea pentru lucruri in anumite cazuri, cum ar fi coliziunile de vehicule ale caror cauze nu sunt cunoscute, precum si atunci cand prejudiciul este cauzat de un lucru a carui folosire este straina de ideea unui profit.

O alta varianta este teoria conform careia art. 1000, alin. 1 Cod civil ar institui nu o prezumtie de culpa, ci o "prezumtie de raspundere". Aceasta teorie nu a fost lipsita de critici, care s-au referit la insasi formularea ei. S-a aratat, astfel, ca in realitate este vorba de o obligatie de raspundere, iar obligatiile sunt impuse, nu prezumate. Rezulta insasi din definitia prezumtiei ca "ceea ce se prezuma nu este existenta unui drept sau a unei obligatii, ci existenta unor fapte", care, intrucat nu pot fi dovedite in mod direct, este necesar sa fie dovedite indirect, pe calea unei prezumtii al carei punct de pornire il constituie existenta dovedita a unor fapte vecine si conexe faptului care trebuie sa fie probat.[8]

In pofida acestor obiectii, in literatura noastra de specialitate s-a aratat ca "in realitate prezumtia de responsabilitate este o notiune tehnico-juridica exacta si utila, ce exprima tocmai ce este necesar; daca conditiile raspunderii sunt dovedite de catre victima, paznicul raspunde - si raspunde independent de culpa - dar el nu este declarat responsabil in mod absolut, fara nici o limita, ci pana la limita cauzelor de exonerare pe care, tocmai pentru ca este prezumat responsabil, are obligatia sa le dovedeasca, pentru a nu fi obligat la plata despagubirilor" .

In sfarsit, o importanta varianta a conceptiei obiective a raspunderii este aceea potrivit careia temeiul acestei raspunderi il constituie ideea de garantie privind riscul de activitate. In acest sens se sustine ca in realizarea efectiva a functiei reparatorii a raspunderii, legea impune tuturor obligatia de a garanta celorlalti repararea prejudiciilor cauzate lor de lucrurile ce le avem sub paza. Motivul pentru care art. 1000, alin. 1 Cod civil prevede aceasta obligatie de garantie este riscul de activitate pe care pazitorul juridic al lucrului trebuie sa-l suporte, fiindca prejudiciul a fost cauzat prin extinderea propriei sale activitati, prin intrebuintarea de lucruri.

3. Teoria temeiului mixt

Conceptia fundamentarii raspunderii pe un temei mixt, subiectiv-obiectiv, merita a fi retinuta din perspectiva ideii pe care o contine, anume aceea de "conciliere" a principiului raspunderii obiective - afirmat tot mai mult in ultimul timp in practica si justificat de necesitatile sociale moderne- cu conceptia de baza traditionala a Codului civil, care intemeiaza raspunderea civila delictuala pe ideea de culpa. In acest fel, "insuficientele conceptiei subiective despre raspundere sunt complinite prin ideea de garantie pentru viciile lucrului, pentru comportamentul general al acestuia, garantie ce opereaza deci dincolo de limitele culpei".

In concluzie,se poate afirma ca raspunderea civila, datorita constructiei sale teoretice si raportului in care se gaseste cu celelalte feluri de raspundere, apartinand altor ramuri de drept, prezinta o reala importanta. Aceasta rezulta din faptul ca raspunderea civila, indiferent ca este delictuala sau contractuala, prin principiile si functiile sale, prin conditiile pe care se intemeiaza si finalitatile ei, constituie dreptul comun in materie de raspundere patrimoniala, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective si intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice si juridice.

Bibliografie

Anghel Ion M., Deak Francisc, Popa Marin F. - ,,Raspundere civila

delictuala", Editura Academiei, Bucuresti,

1972

Dogaru Ion, Draghici Pompil - ,,Drept civil. Teoria generala a

obligatiilor", Editura All Beck, 2002

Eliescu Mihail - ,,Raspunderea civila delictuala", Editura Academiei,

Bucuresti, 1972

Pop Liviu - ,,Drept civil roman. Teoria generala a obligatiilor",

Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000

Statescu Constantin, Barsan Corneliu - ,,Drept civil. Teoria generala a

obligatiilor", editia a III-a, Editura All

Beck, Bucuresti, 2000