Neexecutarea obligatiilor

Efectul normal al obligatiei consta in executarea ei, pentru ca titularul creantei sa-si poata valorifica dreptul.

Neexecutarea obligatiei constituie un efect anormal al acesteia.

In legatura cu neexecutarea obligatiilor, jurisconsultii si pretorii au constatat ca se pot ivi mai multe situatii distincte, pe care le-au desemnat prin termenii de "caz fortuit", "forta majora", "culpa", "dol", "mora" si "custodia".

In unele din aceste situatii, debitorul care nu si-a executat obligatia, trebuia sa plateasca despagubiri sau daune-interese, care pot fi judecatoresti, atunci cand sunt fixate de catre judecator sau conventionale, cand sunt fixate de catre partile contractante.

Pentru a se vedea in care din situatii se platesc sau nu despagubiri, va trebui cercetata fizionomia specifica a celor sase figuri juridice enuntate.

A. Cazul fortuit este evenimentul neprevazut, care intervine fara vina debitoruluisi duce la disparitia lucrului datorat, facand imposibila executarea obligatiei de catre debitor, desi debitorul a luat masurile obisnuite, firesti, de paza. Spre exemplu, furtul sclavului datorat este un caz fortuit, pentru ca lucrul datorat a disparut, desi debitorul a luat masurile firesti de paza.

De esenta cazului fortuit este faptul ca el poate fi prevenit, daca debitorul ia masuri exceptionale de paza, masuri la care, insa, de regula, el nu era obligat. Spre exemplu, furtul sclavului datorat putea fi prevenit daca debitorul angaja niste paznici, dar el nu era obligat, de regula, la asemenea masura.

De regula, interventia cazului fortuit il exonereaza pe debitor de raspundere.

B. Forta majora

Este evenimentul de nestavilit, care face imposibila executarea obligatiei de catre debitor, ca de exemplu, un cutremur, un incendiu, o inundatie. De aici rezulta ca forta majora nu poate fi prevenita, orice masuri de paza ar fi luat debitorul. De aceea, in cazul interventiei fortei majore, debitorul va fi intotdeauna exonerat de raspundere, fara exceptie.

C. Culpa

Culpa este o forma a vinovatiei ce se poate manifesta sub forma de intentie, neglijenta sau neindemanare.

Romanii au facut distinctie intre culpa delictuala si culpa contractuala.

Culpa delictuala este o forma de vinovatie care se poate manifesta si sub forma intentiei, si sub forma neglijentei, si sub forma neindemanarii.

Culpa delictuala presupune un fapt pagubitor, de natura sa creeze un prejudiciu, de unde rezulta ca in cazul culpei delictuale, fapta comisa cu vinovatie este anterioara raportului juridic obligational. Altfel spus, culpa este cea care genereaza obligatia, urmand ca in virtutea raportului juridic nascut din fapta vinovata, culpabila, delincventul, in calitate de debitor, sa plateasca o despagubire victimei acelui delict, care avea calitatea de creditor.

Culpa contractuala insa, este atitudinea vinovata a debitorului obligat prin contract. Ea se manifesta numai sub forma neglijentei sau a neindemanarii.

Aceasta atitudine vinovata este posterioara raportului juridic izvorat din contract; ea poate avea loc numai dupa nasterea raportului juridic, adica dupa nasterea obligatiei.

Culpa contractuala poate imbraca fie forma unei actiuni, a unei fapte, fie forma unei abtineri.

In legislatia lui Justinian se face distinctia intre culpa grava (culpa lata) si culpa levis, adica vinovatia mai usoara.

Culpa lata este culpa grosolana, pe care nu ar comite-o nici cel mai neindemanatic administrator.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Culpa levis este culpa usoara, care poate imbraca, la randul ei, doua forme: culpa levis in abstracto si culpa levis in concreto.

Culpa levis in abstracto si culpa levis in concreto sunt calificate in functie de criteriul aprecierii vinovatiei, deoarece aprecierea vinovatiei debitorului se face prin comparatie. Astfel, in cazul culpei levis in abstracto, comportarea debitorului fata de bunul datorat se compara cu comportarea unui bonus vir (unui bun administrator).

In cazul culpei levis in concreto, comportarea debitorului fata de bunul datorat se compara cu comportarea aceluiasi debitor fata de celelalte bunuri ale sale. Rezulta deci, ca pentru debitor este mai grava aprecierea in abstracto a culpei, pentru ca un bun administrator nu este neglijent, iar daca se face o apreciere in abstracto a culpei, ori de cate ori se constata ca debitorul a fost neglijent fata de bunul datorat, debitorul va fi considerat in culpa.

Pe cand in aprecierea culpei in concreto, debitorul va fi gasit in culpa numai atunci cand este neglijent fata de bunul datorat, in schimb este atent cu celelalte bunuri ale sale. Daca insa debitorul este neglijent si fata de bunul datorat, si fata de celelalte bunuri ale sale, nu va mai fi gasit in culpa, apreciindu-se ca asa este el de felul lui.

D. Dolul

Dolul este actiunea sau abtinerea intentionata a debitorului, de natura sa provoace pieirea lucrului datorat. Dolul este o forma a vinovatiei debitorului obligat prin contract, ca si culpa. Dar, spre deosebire de culpa, dolul este o forma a vinovatiei debitorului care se manifesta prin intentie, ceea ce inseamna ca debitorul distruge cu buna stiinta bunul datorat. Datorita acestui fapt, debitorul va raspunde pentru dol in toate contractele, si atunci cand urmeaza sa primeasca un pret (cand urmareste un interes) si atunci cand nu urmareste un interes, pe cand debitorul ce se face vinovat de culpa va raspunde numai in acele contracte in care are un interes. Ca atare, acolo unde nu are interes, debitorul nu va raspunde pentru culpa.

E. Mora

Se manifesta sub doua forme:

mora debitoris (intarzierea debitorului);

mora creditoris (intarzierea creditorului).

a) Mora debitoris este o intarziere vinovata a debitorului. Pentru ca debitorul sa nu fi fost pus in intarziere, trebuie ca acesta sa nu-si fi executat obligatiile la termen din vina lui. Mai tarziu, in dreptul postclasic, era necesara si o somatie din partea creditorului, numita interpellatio.

Aceasta intarziere vinovata produce anumite efecte juridice, dintre care cel mai important este perpetuarea obligatiei (perpetuatio obligationis). Astfel, dupa punerea in intarziere, debitorul nu va putea fi exonerat de raspundere, chiar daca intervin cazul fortuit sau forta majora.

Dupa punerea in intarziere, debitorul este obligat in mod obiectiv, adica nu se mai tine seama de atitudinea sa vinovata sau nevinovata.

Din momentul executarii obligatiei, efectele morei se sting.

b) Mora creditoris (intarzierea creditorului)

Mora creditoris, adica intarzierea vinovata a creditorului, se produce atunci cand debitorul, desi ofera plata la termen, conform conditiilor prevazute in contract, creditorul refuza sa primeasca plata. In acest caz, efectele morei debitoris inceteaza, chiar daca plata se ofera dupa punerea in intarziere, dar creditorul nu o primeste. Din acel moment, debitorul nu va mai raspunde obiectiv, iar interventia cazului fortuit sau a fortei majore il vor exonera de raspundere.

Dupa oferta platii neacceptata de catre creditor, debitorul poate parasi obiectul material al obligatiei in prezenta unor martori.

F. Custodia

Custodia este o forma de raspundere obiectiva, raspundere care poate lua nastere fie din lege, fie din conventia partilor. Astfel, potrivit legii, hotelierii si corabierii raspundeau obiectiv, chiar daca intre parti nu se incheia o conventie speciala. Potrivit acestei raspunderi, daca bagajele calatorului erau furate, hotelierul nu putea invoca in aparare cazul fortuit, pentru ca el raspundea obiectiv, trebuind sa ia masuri de paza exceptionale.

Custodia poate lua nastere si din conventia partilor, cand debitorul accepta sa ia masuri de paza cu caracter exceptional.

Raspunderea obiectiva se limiteaza numai la cazul fortuit, in sensul ca forta majora il va exonera pe debitor intotdeauna de raspundere.

G. Sanctiunea neexecutarii obligatiei

Daca debitorul este in culpa, daca a comis un dol, daca este pus in intarziere, daca s-a obligat pentru custodia si nu-si executa obligatia, trebuie sa plateasca daune-interese.

Suma de bani la care judecatorul il condamna pe debitorul care nu-si executa obligatia este desemnata prin expresia "daune-interese judecatoresti". Daunele-interese sau despagubirile pot fi fixate de catre judecator fie in mod obiectiv, fie in mod subiectiv.

Aprecierea in mod obiectiv a despagubirii se va face atunci cand debitorul are obligatia de a remite un lucru sau o suma de bani. In asemenea cazuri, judecatorul va aprecia valoarea lucrului datorat si il va condamna pe debitor sa plateasca acea valoare si nimic mai mult.

Daca insa debitorul s-a obligat sa presteze un serviciu si nu si-a executat obligatia, judecatorul va face o apreciere subiectiva a daunelor-interese, in sensul ca va tine cont atat de paguba efectiv suferita de catre creditor prin neexecutare, cat si de castigul de care creditorul a fost privat prin acea neexecutare. Paguba efectiva a creditorului se numeste damnum (paguba), iar castigul de care a fost privat creditorul prin neexecutarea obligatiei se numeste lucrum (castig). Din cei doi termeni s-au nascut mai tarziu, in dreptul modern, expresiile de damnum emergens (paguba care se arata) si lucrum cesans (castigul care lipseste).

Partile aveau posibilitatea de a fixa daunele-interese prin conventia lor. Aceasta era o conventie speciala, numita stipulatio poene (stipulatiune de pedeapsa) alaturata contractului principal, in care se prevedea ca in ipoteza neexecutarii contractului de catre debitor, acesta sa plateasca o suma de bani.