Regulile privind executarea obligatiilor comerciale - adevaratul pret sau pretul curent, interdictia acordarii termenului de gratie

Regulile privind executarea obligatiilor comerciale

Codul comercial consacra anumite reguli speciale privind executarea obligatiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifica prin considerente care tin de specificul activitatii comerciale: asigurarea creditului, a celeritatii executarii obligatiilor etc..

Exigentele activitatii comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privind pretul in obligatiile comerciale. Aceste reguli se refera la determinarea pretului si moneda platii.

1. Adevaratul pret sau pretul curent

In anumite cazuri, datorita modificarii pretului marfurilor sau a urgentei executarii obligatiilor, partile nu sunt in masura sa stabileasca pretul in contractele comerciale pe care le incheie. In asemenea cazuri, se considera ca partile contractante au avut in vedere adevaratul pret al marfurilor sau pretul curent al acestora.

Daca, la incheierea contractelor comerciale, partile nu au stabilit pretul, ci au avut in vedere adevaratul pret sau pretul curent, acesta va fi pretul din listele bursei sau mercurialelor de la locul unde s-a incheiat contractul, respectiv ale locului cel mai apropiat.

In privinta conditiilor de plata a pretului, trebuie avute in vedere reglementarile privind efectuarea operatiunilor valutare. Potrivit acestor reglementari, pe teritoriul Romaniei, incasarile si platile intre rezidenti se realizeaza in moneda nationala (leu) cu exceptiile prevazute de lege.

Regimul juridic al dobanzilor

In obligatiile comerciale, ca si in dreptul comun, in cazul intarzierii in executarea unei obligatii banesti debitorul datoreaza dobanzi.

Codul comercial stabileste regula potrivit careia "datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile".

Deci, in privinta obligatiilor comerciale avand ca obiect sume de bani, debitorul se afla de drept in intarziere din momentul cand obligatia devine exigibila. In consecinta, dobanzile legale curg de la data scadentei obligatiei.

Dobanzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadenta, chiar daca nu au fost stabilite prin contract scris intre parti.

In prezent, dobanda este reglementata prin O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatii banesti.

Ordonanta consacra dreptul partilor de a stabili prin vointa lor cuantumul dobanzii. Art.1 dispune: "partile sunt libere sa stabileasca in conventii rata dobanzii pentru intarzierea in plata unei obligatii banesti".

Pentru cazul cand partile nu au prevazut in contract cuantumul dobanzii, se va plati dobanda legala.

Potrivit art.3 din ordonanta, in materie comerciala dobanda legala se stabileste la nivelul dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei.

In relatiile de comert exterior, dobanda legala este de 6% pe an, atunci cand s-a stipulat plata in moneda straina, iar legea aplicabila este legea romana.

In privinta dobanzilor percepute sau platite de Banca Nationala a Romaniei, banci, de Casa de Economii si Consemnatiuni si de Ministerul Finantelor, ele se stabilesc prin reglementari specifice.

In anumite cazuri, partile prevad in contractul pe care il incheie o clauza penala, adica o penalitate pe care debitorul obligatiei banesti o va achita creditorului in cazul intarzierii in executarea obligatiei; de exemplu, 1% pe fiecare zi de intarziere.

Eseu: Decizie - model Referat: Contract de colaborare pentru prestari servicii

4 TRAFICUL ILICIT DE STUPEFIANTE SI DE SUBSTANTE PSIHOTROPE

Aceasta infractiune internationala maritima, "traficul ilicit de stupefiante" este comertul ilegal cu droguri toxice (opium, morfina, cocaina sau derivatele acestora), care actioneaza asupra centrilor nervosi producand stari de inertie fizica sau psihica.

Intre cele doua razboaie mondiale s-a dezvoltat cooperarea dintre state in  vederea reprimarii traficului ilicit de stupefiante.

Ca expresie a acestei cooperari a fost incheiata Conventia de la Geneva din 1937 prin care se cerea statelor contractante sa supuna urmaririi penale persoanele vinovate de confectionarea, depozitarea, importul sau exportul, vanzarea si cumpararea de droguri vatamatoare, in mod ilegal.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial traficul ilicit de stupefiante a cunoscut o intensificare crescanda pe plan 

international. Datorita acestui fapt s-a impus necesitatea unei mai bune coordonari a luptei statelor, pe plan european si international, impotriva acestei infractiuni.

Astfel, in anul 1961 a fost convocata Conferinta Natiunilor Unite de la New-York, in cadrul careia s-a adoptat "Conventia Unica asupra stupefiantelor", care reuneste intr-o reglementare unitara prevederile de drept international existente in materie. Conventia a intrat in vigoare in anul 1964, iar la 25 martie 1972 a fost incheiat la Geneva Protocolul privind modificarea Conventiei Unice asupra stupefiantelor din 1961.[12]

Din continutul normativ al Conventiei rezulta urmatoarele obligatii generale pentru partile contractante:[13]

a) luarea masurilor legislative si administrative pentru punerea in aplicare a Conventiei pe teritoriul lor;

b) cooperarea cu celelalte state in vederea executarii Conventiei;

c) limitarea in mod exclusiv la scopuri medicale si stiintifice productia, exportul, importul, comertul, intrebuintarea si detinerea stupefiantelor.

Conventia reglementeaza si organele internationale chemate sa exercite controlul in materia stupefiantelor. Aceste organe sunt: Comisia stupefiantelor a Consiliului Economic si Social al O.N.U. si Organul International de Control al Stupefiantelor.[14]

Conventia mai prevede, de asemenea, limitarea producerii si importului de stupefiante de catre state, precum si limitarea culturilor de opium si a altor plante din care se obtin stupefiante, sau chiar interzicerea acestor plante ca: macul, opacen, coca, cannabis etc.

In Conventie se reglementeaza comertul international cu stupefiante, stabilindu-se ca detinerea acestora este conditionata de o autorizatie legala. In ceea ce priveste lupta statelor impotriva traficului ilegal de stupefiante, Conventia stipuleaza ca ele trebuie sa asigure pe plan national o coordonare a actiunilor preventive si represive in aceasta materie, precum si sa-si acorde asistenta reciproca in lupta impotriva traficului ilicit. De asemenea statele au datoria sa coopereze nu numai intre ele, ci si cu organismele internationale competente in domeniul reprimarii traficului ilicit de stupefiante.

De asemenea, Conventia cere statelor sa prevada in legislatia lor ca orice act contrar dispozitiilor ei constituie o infractiune pasibila de pedeapsa daca a fost comisa in mod intentionat. Totodata, Conventia stipuleaza sechestrarea si confiscarea stupefiantelor si a materialului utilizat in vederea comiterii unei infractiuni.[15]

Conventia Unica O.N.U. de la Montego - Bay din 1982, privind dreptul marii stipuleaza ca:

"a) Toate statele vor coopera la reprimarea traficului ilicit de stupefiante si de substante psihotrope practicat de nave, in marea libera, cu incalcarea conventiilor internationale;

Orice stat care are motive serioase de a crede ca o nava care-i poarta pavilionul practica traficul ilicit de stupefiante sau de substante psihotrope poate solicita cooperarea altor state pentru a pune capat acestui trafic".[16]

Infractiunea internationala maritima "Emisiuni neautorizate difuzate din marea libera"

Principala Conventie O.N.U. din 1982, privind dreptul marii, prevede interzicerea si reprimarea acestei infractiuni.

Conventia stipuleaza ca emisiunile neautorizate difuzate din marea libera constituie infractiuni maritime si se pedepsesc conform legilor penale.

Prin emisiuni neautorizate se inteleg emisiunile de radio sau televiziune destinate a fi receptionate de marele public, difuzate de pe o nava sau instalatie aflata in marea libera, cu incalcarea reglementarilor internationale, cu exceptia transmiterii semnalelor de pericol pentru salvare de vieti omenesti, nave, ambarcatiuni etc.

Conventia O.N.U. din 1982, privind dreptul marii prevede urmatoarele:

Toate statele vor coopera la rep

Problema care se pune este a sti daca, in acest caz, creditorul poate obtine de la debitor, atat dobanzile, cat si penalitatea de intarziere.

Raspunsul este negativ. Penalitatile sunt in esenta daune-interese pentru intarziere, care sunt anticipat evaluate prin conventia partilor contractante. Fiind tot daune-interese de intarziere, ca si dobanzile, ele nu se pot cumula cu acestea, deoarece s-ar realiza o dubla reparatie pentru aceeasi abatere de la prevederile contractului.

Deci, in caz ca partile au stipulat in contract o penalitate de intarziere in executarea obligatiei banesti, creditorul are dreptul numai la plata penalitatilor, nu si la plata dobanzilor. Concluzia este o consecinta logica a prevalentei vointei partilor contractante.

3. Interdictia acordarii termenului de gratie

In obligatiile comerciale, judecatorul nu poate acorda termenul de gratie permis de art.1021 din Codul civil.

Aceasta interdictie isi gaseste fundamentul in exigentele activitatii comerciale.

Numai prin executarea la termen a obligatiei, creditorul realizeaza scopul avut in vedere la incheierea contractului cu debitorul.

4. Solidaritatea codebitorilor

Art.42 C.com. prevede: "in obligatiile comerciale, codebitorii sunt tinuti solidar, afara de stipulatie contrara".

In privinta obligatiilor comerciale, legea instituie o prezumtie de solidaritate a codebitorilor. Intrucat codebitorii sunt prezumati obligati solidar, fiecare debitor este tinut de intreaga datorie, neputand pretinde creditorului sa primeasca o plata partiala.

Prezumtia de solidaritate a codebitorilor reglementata de Codul comercial este menita sa protejeze creditul. Ea inlatura dificultatile pe care le implica diviziunea datoriei, conferind creditorului o garantie eficace a executarii obligatiei de catre debitori. Creditorul poate urmari pe oricare dintre ei pentru intreaga datorie.

Codul comercial nu se multumeste cu solidaritatea codebitorilor, ci extinde prezumtia de solidaritate si asupra fidejusorului, adica asupra garantului personal al debitorului. In acest sens, art.42 alin.(2) C.com. prevede: "aceeasi prezumtie exista si in contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garanteaza o obligatie comerciala".

Legea exclude aplicarea prezumtiei de solidaritate, cand codebitorii sunt necomercianti si obligatiile lor au ca temei un act juridic care, in privinta lor, nu este fapta de comert.