RAPORTUL JURIDIC CIVIL - elementele raportului juridic civil

Definitia si caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil este definit ca relatia sociala, patrimoniala sau nepatrimoniala, reglementata de norma de drept civil .

Din aceasta definitie putem desprinde caracterele raportului juridic civil: este un raport social, volitional, partile sunt puse pe o pozitie de egalitate juridica.

Caracterul social rezulta din faptul ca raportul juridic civil este un raport intre oameni, priviti fie ca subiect individual, fie ca subiect colectiv.

Orice relatie sociala devine raport juridic, deoarece acest lucru s-a dorit de legiuitor prin edictarea normei de drept civil. Vorbim astfel de caracterul volitional al raportului juridic civil.

In cazul actelor juridice civile vointei legiuitorului i se adauga vointa autorilor actului juridic civil, situatie in care vorbim de caracter dublu volitional.

Partile raportului juridic civil se gasesc pe pozitie de egalitate juridica, adica nici una din parti nu se subordoneaza celeilalte.

2. Elementele raportului juridic civil

Orice raport juridic civil are trei elemente: subiectele, adica partile raportului juridic civil, continutul ce cuprinde drepturile si obligatiile participantilor la raportul juridic civil si obiectul ce cuprinde actiunea si/sau inactiunea la care se refera drepturile si obligatiile partilor, cu alte cuvinte conduita lor. Aceste elemente trebuie intrunite cumulativ pentru a fi in prezenta raportului juridic civil.

Subiectele

Pot fi subiecte ale raportului juridic civil atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice. Prin persoana fizica intelegem omul titular de drepturi si obligatii civile. Persoana juridica reprezinta o entitate titulara de drepturi si de obligatii civile. Pentru a fi o persoana juridica se cer indeplinite anumite conditii: sa existe o organizare proprie, sa existe un patrimoniu distinct, sa existe un scop determinat.

Persoana care dobandeste sau exercita drepturi subiective civile poarta denumirea de subiect activ, iar cea care este chemata sa-si indeplineasca obligatiile civile se numeste subiect pasiv.

In cadrul raportului juridic obligational subiectul activ se numeste creditor, iar subiectul pasiv poarta denumirea de debitor.

De obicei o parte a raportului juridic civil este in acelasi timp si subiect activ si subiect pasiv. Spre exemplu, in cazul contractului de vanzare-cumparare, vanzatorul este indreptatit sa ceara cumparatorului plata pretului (creditor), dar in acelasi timp este indatorat sa transmita cumparatorului proprietatea asupra bunului (debitor).

In acelasi timp, cumparatorul are dreptul sa ceara vanzatorului sa predea lucrul vandut (creditor) si obligatia sa plateasca pretul bunului cumparat (debitor).

2.1.2. Capacitatea civila. Capacitatea civila are 2 elemente componente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

Aspectele legate de capacitatea persoanei fizice si a persoanei juridice au fost prezentate in cadrul capitolului anterior, la care facem trimitere, fara a mai relua aici problematica capacitatii civile.

2.2. Continutul. Continutul raportului juridic civil reprezinta totalitatea drepturilor subiective civile si a obligatiilor civile care incumba partilor.

Din aceasta definitie rezulta cele doua elemente ale continutului raportului juridic: dreptul subiectiv civil si obligatia civila.

2.2.1. Dreptul subiectiv civil

Literatura de specialitate nu cunoaste o definitie unitara a dreptului subiectiv civil. Intr-o opinie se considera ca dreptul subiectiv civil reprezinta "puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultatile, aptitudinile si puterile sale care nu sunt ingradite, sau, mai exact in limita in care ele nu sunt ingradite prin lege, sa fie nu numai respectate, adica nesuparate de altii sau de societate prin organele sale, ci sa fie, atunci cand ele s-au tradus in acte de vointa creatoare de raporturi cu altii, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi duse la indeplinire efectele raporturilor create"[2].

In alta opinie, dreptul subiectiv civil ar fi "prerogativa conferita de lege in temeiul careia titularul dreptului poate sau trebuie sa desfasoare o anumita conduita ori sa ceara altora desfasurarea unei conduite adecvate dreptului sau, sub sanctiunea recunoscuta de lege, in scopul valorificarii unui interes personal, direct, nascut si actual, legitim si juridic protejat, in acord cu interesul obstesc si cu normele de convietuire sociala" .

Mai recent, se considera ca dreptul subiectiv este "posibilitatea juridica recunoscuta de normele dreptului civil subiectului activ, in virtutea careia acesta poate avea, in limitele determinate de lege, o anumita conduita si poate pretinde subiectului pasiv sa aiba o conduita corespunzatoare, adica sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva, in caz de nevoie putand apela la forta coercitiva a statului" .

Indiferent de formularea data acestei notiuni, in esenta, dreptul subiectiv civil are urmatoarele elemente definitorii: reprezinta o posibilitate, o facultate recunoscuta subiectului activ, care poate fi o persoana fizica sau juridica; in baza acestei posibilitati subiectul activ poate avea o anumita conduita si poate pretinde subiectului pasiv o conduita corespunzatoare, respectiv da, a face, a nu face ceva, in cazul in care dreptul subiectiv este incalcat, subiectului activ ii este recunoscuta posibilitatea apelarii la forta de constrangere a statului.

Putem distinge drepturi subiective civile absolute si drepturi subiective civile drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale, principale si accesorii.

Vom analiza fiecare categorie de drepturi in parte.

I. Drepturile subiective absolute sunt acele drepturi in virtutea carora titularul poate avea o anumita conduita fara contributia subiectului pasiv (format din toate celelalte persoane, cu exceptia titularului dreptului) pentru realizarea lui. Sunt drepturi absolute: drepturile nepatrimoniale (dreptul la nume, la onoare) si drepturile reale.

Drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes); au cunoscut numai subiectul activ; le corespunde obligatia subiectului pasiv nedeterminat de a nu face nimic pentru a aduce atingere drepturilor subiectului activ determinat.

Drepturile subiective relative sunt drepturile in virtutea carora titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumita conduita (a da, a face, a nu face) fara care dreptul nu se poate realiza. Sunt drepturi relative: drepturile de creanta.

Aceste drepturi prezinta caracteristica opozabilitatii numai fata de subiectul pasiv, care este determinat. Totodata, dreptului relativ ii corespunde o anumita obligatie a subiectului pasiv determinat constand in a da, a face sau a nu face ceva.

II. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au continut economic, sunt evaluabile in bani. Sunt drepturi patrimoniale: drepturile reale si drepturile de creanta.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturile al caror continut nu poate fi evaluat in bani. Sunt asemenea drepturi: a. cele referitoare la existenta si integritatea fizica si morala a persoanei: dreptul la viata, la sanatate si integritate fizica, la onoare, la reputatie, la viata privata; b. cele referitoare la identificarea persoanei: dreptul la nume (pentru persoana fizica) sau denumire (pentru persoana juridica), dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu (pentru persoana fizica) sau sediu (pentru persoana juridica), dreptul la o stare civila; c. cele decurgand din creatia intelectuala: dreptul de autor, de inventator, de inovator.

III. Drepturile subiective principale sunt drepturile care au o existenta de sine statatoare, in sensul ca nasterea, existenta, stingerea lor nu depinde de existenta valabila a altui drept. Au acest caracter: drepturile nepatrimoniale, drepturile reale ca de exemplu, dreptul de proprietate.

Drepturile subiective accesorii sunt acele drepturi a caror existenta nu este de sine statatoare, ci soarta lor juridica depinde de existenta valabila a unui drept principal. Sunt accesorii: dreptul de ipoteca[5], dreptul de gaj , dreptul de retentie .

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

2.2.2. Obligatia civila este definita ca "indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumita conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta in a da, a face sau a nu face ceva si care, in caz de nevoie, poate fi impusa prin forta coercitiva a statului"[8].

Definitia data releva caracteristicile obligatiei civile: reprezinta o indatorire si nu o facultate; indatorirea consta intr-o anumita conduita, care poate fi o actiune sau inactiune; indatorirea neexecutata de bunavoie poate fi impusa subiectului pasiv prin forta de constrangere a statului. Obligatiile civile pot fi: I. Dupa obiectul lor sunt obligatii de a da, de a face sau de a nu face ceva; obligatii pozitive si negative; obligatii de rezultat si obligatii de mijloace.

Obligatia de a da reprezinta indatorirea de a constitui sau transmite un drept real. Spre exemplu, in cazul unui contract de vanzare-cumparare, vanzatorul este obligat sa transmita cumparatorului dreptul de proprietate asupra lucrului vandut.

Obligatia de a face presupune indatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau a preda un bun. De exemplu, in cazul vanzarii-cumpararii, vanzatorul are obligatia de a preda cumparatorului lucrul vandut.

Obligatia de a nu face ceva poate fi corelativa unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligatia de a nu face ceva corelativa unui drept absolut presupune indatorirea generala de a nu face nimic de natura a aduce atingere acelui drept.

Obligatia de a nu face corelativa unui drept relativ consta in indatorirea de a nu face ceea ce ar fi putut face debitorul daca nu s-ar fi obligat la abtinere. Spre exemplu, obligatia autorului unei carti de a nu ceda dreptul de publicare altei edituri timp de 5 ani de la data publicarii operei sale.

Obligatia pozitiva este obligatia de a da si de a face, iar obligatia negativa este aceea de a nu face ceva.

Obligatia de rezultat presupune indatorirea debitorului de a obtine un anumit rezultat determinat. De exemplu, obligatia vanzatorului de a preda cumparatorului lucrul vandut.

Obligatia de mijloace (numita si de prudenta sau diligenta) consta in indatorirea debitorului de a depune toate eforturile pentru obtinerea unui rezultat fara insa a se obliga sa obtina rezultatul concret. Spre exemplu, obligatia profesorului de a medita un elev pentru promovarea unui examen. Profesorul isi asuma obligatia de a depune toata stradania pentru ca elevul sa promoveze examenul, dar nu-si asuma obligatia garantarii reusitei elevului.

2.3. Obiectul raportului juridic civil

Obiectul reprezinta conduita partilor, adica actiunea sau inactiunea la care este indreptatit subiectul activ si la care este tinut subiectul pasiv[9].

2.4. Bunurile

Chiar daca bunurile nu sunt cuprinse in structura raportului juridic civil, ele au un rol important in cadrul acestuia, deoarece reprezinta obiecte materiale la care de refera raporturile juridice patrimoniale.

In literatura juridica de specialitate, prin bun se intelege "o valoare economica ce este utila pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului si este susceptibila de apropriere sub forma dreptului patrimonial" .

Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a bunurilor :

I. Dupa natura lor distingem bunuri mobile si bunuri imobile.

Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au asezare fixa, ci se pot sau pot fi deplasate dintr-un loc in altul, fie singure, fie cu ajutorul unei forte straine. Ele se divid in 3 categorii:

a. mobile prin natura lor, categorie in care intra acele bunuri care se pot deplasa singure dintr-un loc in altul (ex. animalele) sau pot fi deplasate de o putere straina (ex. lucrurile neinsufletite).

b. mobile prin determinarea legii, care sunt toate drepturile asupra mobilelor si actiunile in justitie privitoare la mobile.

c. mobile prin anticipatie, sunt bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe care partile unui act juridic le considera mobile tocmai in considerarea a ceea ce vor deveni.

Spre exemplu, fructele neculese, dar instrainate anticipat printr-un act juridic. Ele sunt considerate imobile fata de proprietarul pamantului, dar sunt mobile in privinta celui care le cumpara in mod separat de pamant.

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o asezare fixa, neputandu-se deplasa: pamantul, cladirile. Ele sunt de 3 feluri:

a. imobile prin natura lor, categorie in care se cuprind terenurile, cladirile, morile de apa sau de vant, recoltele prinse de radacini si fructele de pe arbori.

b. imobile prin destinatie, care sunt in fapt bunuri mobile, dar care se considera imobile intrucat servesc ca accesorii la exploatarea unui imobil.

Sunt considerate bunuri imobile prin destinatie: animalele afectate la cultura, instrumentele de arat, stupii cu roi, instrumentele necesare fabricilor si uzinelor.

c. imobile prin obiectul la care se aplica, categorie in care intra toate drepturile care se refera la bunuri nemiscatoare, cum sunt: drepturile reale si de creanta imobiliare. Aceasta clasificare prezinta importanta din mai multe puncte de vedere. Astfel, din punct de vedere al posesiei, pentru imobile posesia poate duce la dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar pentru mobile posesia de buna credinta valoreaza proprietate.

Sub aspectul instrainarii, in cazul imobilelor se impune indeplinirea cerintelor de publicitate (inscrierea in cartea funciara a dreptului de proprietate al dobanditorului), in timp ce in cazul mobilelor posesorul poate invoca posesia de buna credinta.

Privitor la garantiile reale, se observa ca numai imobilele pot fi ipotecate, in timp de numai bunurile mobile pot fi gajate.

Din punct de vedere al regimului bunurilor sotilor, imobilele nu se pot instraina decat cu consimtamantul ambilor soti, iar mobilele pot fi instrainate de un singur sot, fara consimtamantul celuilalt, in acest caz operand prezumtia de mandat tacit reciproc (se prezuma ca sotul nevanzator l-a mandatat pe sotul vanzator sa instraineze bunul mobil).

Privitor la competenta instantei de judecata, aratam ca litigiile avand ca obiect un bun imobil sunt de competenta instantei in a carei raza teritoriala este situat imobilul, in timp ce litigiile avand ca obiect un bun mobil sunt de competenta instantei de la domiciliul paratului.

Sub aspectul legii aplicabile in dreptul international privat, imobilele sunt guvernate de legea tarii unde este situat imobilul (lex rei sitae), iar mobilele de legea proprietarului bunului (lex personalis), care poate fi lex patriae (legea tarii a carui cetatean este proprietarul) sau lex domicilii (legea domiciliului proprietarului bunului).

II. Dupa regimul circulatiei juridice a bunurilor distingem bunuri aflate in circuitul civil si bunuri scoase din circuitul civil.

Sunt bunuri aflate in circuitul civil acele bunuri care pot forma obiectul unor acte juridice. Per a contrario, bunurile care nu pot constitui obiect al unor acte juridice sunt bunuri scoase din circuitul civil. Acestea sunt inalienabile, adica nu se pot instraina. Amintim in acest sens, cu titlu de exemplu, bunurile care apartin domeniului public.

La randul lor, bunurile aflate in circuitul civil se pot clasifica in bunuri a caror circulatie este libera, neingradita, care se pot dobandi sau instraina de orice persoana si bunuri a caror circulatie este restransa, neputandu-se dobandi sau instraina decat de anumite persoane si in anumite conditii. Intra in aceasta ultima categorie armele de foc, munitiile, deseurile toxice etc.

III. Dupa modul de determinare avem bunuri individual determinate si bunuri determinate generic.

Bunuri individual determinate sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor sau potrivit vointei exprimata intr-un act juridic, se individualizeaza prin insusiri proprii, speciale.

Bunuri determinate generic sunt bunuri care se individualizeaza prin insusirile speciei sau a categoriei din care fac parte. Individualizarea acestora se face prin cantarire, numarare, masurare.

Importanta acestei clasificari rezida in regimul juridic diferit al bunurilor individuale fata de cele generice. Proprietatea bunurilor individual determinate se transmite in momentul incheierii actului juridic, cand se realizeaza acordul de vointa al partilor, iar proprietatea bunurilor determinate generic se transmite in momentul individualizarii acestora.

Tot astfel, daca un bun individual determinat, obiect al unui contract de vanzare-cumparare, piere inainte de predarea acestuia datorita unui caz fortuit, debitorul (vanzatorul-s.n.) este scutit de obligatia predarii lui, iar daca piere fortuit un bun determinat generic, debitorul nu este liberat de obligatia predarii, ci va trebui sa procure un alt bun de gen.

Bunurile individual determinate se predau la locul stabilit in contract, iar in lipsa de stipulatie, la locul unde se gaseau la data contractarii. Bunurile de gen se predau, in lipsa de stipulatie, la domiciliul debitorului.

IV. Dupa posibilitatea inlocuirii lor distingem bunuri fungibile si bunuri nefungibile.

Bunurile fungibile sunt bunurile care pot fi inlocuite unele cu altele in executarea unei obligatii, cum ar fi tigarile, alimentele.

Bunurile nefungibile sunt cele care nu se pot inlocui unele cu altele pentru ca debitorul sa fie liberat, cum sunt: moneda de aur veche, un cal de cursa, o mobila facuta la comanda speciala.

V. Dupa cum folosirea lor implica consumarea sau instrainarea lor avem bunuri consumptibile si bunuri neconsumptibile.

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite fara ca prima lor intrebuintare sa nu implice consumarea sau intrebuintarea lor. Intra in aceasta categorie: combustibilul, alimentele, banii.

Sunt bunuri neconsumptibile acelea care pot fi folosite fara ca prin aceasta sa fie necesara consumarea substantei sau instrainarea lor. Amintim in acest sens terenurile, cladirile, masinile, hainele.

VI. Dupa cum sunt sau nu producatoare de fructe vorbim de bunuri frugifere si bunuri nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt acele bunuri susceptibile de a produce fructe fara consumarea substantei lor.

Fructele pot fi naturale, acelea pe care le produce un bun fara interventia omului (ex. iarba de pe un teren necultivat, ciupercile dintr-o padure); industriale, acelea care se obtin prin activitatea omului (ex. recolta de pe un teren agricol) si civile, adica echivalentul in bani sau alte lucruri al utilizarii unui bun (ex. chiriile, dobanzile).

Bunuri nefrugifere sunt acele bunuri care nu dau nastere periodic la produse fara consumarea substantei lor.

VII. Dupa cum pot fi sau nu impartite fara schimbarea destinatiei lor distingem bunuri divizibile si bunuri indivizibile.

Sunt bunuri divizibile acele bunuri care pot fi impartite fara schimbarea destinatiei lor (ex. o bucata de stofa).

Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu se pot imparti fara schimbarea destinatiei lor (ex. un autoturism). Clasificarea are importanta in procesul de partaj.

Partajul reprezinta operatiunea juridica prin care se pune capat starii de coproprietate sau de indiviziune, astfel incat fiecare coproprietar devine proprietar exclusiv asupra unei parti determinate din bunul obiect al partajului.

In cazul partajarii unor bunuri divizibile acestea se pot atribui in natura copartasilor, in timp ce in cazul impartelii bunurilor indivizibile, ele se atribuie unui coindivizar, ceilalti primind bunuri de valoare egala sau o suma de bani, echivalent al bunului indiviz atribuit, numita sulta.

VIII. Dupa corelatia dintre ele avem bunuri principale si bunuri accesorii.

Bunurile principale sunt cele care au o existenta independenta, nu servesc la folosirea altui bun.

Bunurile accesorii sunt cele care nu au existenta independenta, ci servesc la intrebuintarea unui bun principal. De exemplu, pompa pentru bicicleta, lopetile pentru barca, betele pentru schi, cureaua pentru ceas, antena sau telecomanda pentru televizor, prelata pentru autoturism etc.

IX. Dupa cum sunt sau nu supuse urmaririi distingem bunuri sesizabile si bunuri insesizabile.

Bunurile sesizabile sunt bunurile care pot fi urmarite silit.

Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot face obiectul urmaririi silite (de exemplu, icoanele si portretele de familie ale debitorului). Bunurile insesizabile sunt expres si limitativ prevazute de lege.

X. Dupa modul lor de percepere avem bunuri corporale si bunuri incorporale.

Bunurile corporale sunt cele care au o existenta materiala, putand fi percepute prin simturile omului. Intra in aceasta categorie bunurile care se vad, care pot fi atinse.

Bunurile incorporale sunt cele care nu au existenta materiala, nu sunt tangibile, ci pot fi percepute "cu ochii mintii". In aceasta categorie includem drepturile.

3. Proba raportului juridic civil

Oricine pretinde un drept subiectiv civil trebuie sa faca dovada existentei lui, in caz contrar acel drept nu va avea eficienta practica.

Dovada drepturilor subiective civile se realizeaza cu ajutorul unor mijloace juridice, care poarta denumirea de probe.

3.1. Definitie, importanta, reglementare legala

Proba reprezinta "mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile"[12].

3.2. Obiectul si sarcina probei

Constituie obiect al probei, elementul care trebuie dovedit pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv si a obligatiei corelative, adica actele sau faptele juridice care au dat nastere dreptului subiectiv si obligatiei corelative.

Nu pot fi dovedite: faptele negative nedeterminate, faptele notorii, cele necontestate. Sarcina probei revine celui care pretinde un drept.

Pentru ca o proba sa fie incuviintata de catre instanta de judecata, aceasta trebuie sa intruneasca cumulativ urmatoarele conditii: proba sa nu fie oprita de lege; sa fie utila (ea este inutila cand se tinde a se dovedi fapte necontestate); sa fie verosimila (sa tinda la dovedirea unor fapte credibile); sa fie pertinenta (sa aiba legatura cu cauza); sa fie concludenta (sa duca la rezolvarea cauzei).