Obiectul si importanta dreptului privat roman - influenta dreptului roman asupra formarii dreptului romanesc

1. 1. Obiectul dreptului privat roman

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduita, instituite sau sanctionate de statul roman si constituie un sistem extrem de vast si de complex, format dintr-o multitudine de ramuri si institutii juridice.

Istoria dreptului roman incepe in secolul al VI-lea i. e. n. si se incheie in secolul al VI-lea e. n.

Popoarele antice nu au realizat distinctia dintre drept, morala si religie.

Vechile popoare nu dispuneau de criterii prin care sa faca distinctie intre:

normele juridice;

normele religioase si de morala;

Initial, nici romanii nu au facut aceasta distinctie, nu au delimitat la origine normele de drept fata de celelalte norme sociale. Dar, spre desosebire de celelalte popoare ale antichitatii, romanii au depasit aceasta confuzie. Inca din epoca veche, mai exact din vremea Legii celor XII Table (451 i. e. n.), romanii desemnau normele de drept prin cuvintele ius, iuris, iar normele religioase prin cuvantul fas.

Spre sfarsitul Republicii (27 i. e. n.), institutiile juridice si ideologia juridica au ocupat locul central in sistemul institutional si ideologic al romanilor.

Ideologia juridica si-a pus amprenta asupra intregii spiritualitati romane, i-a imprimat caractere specifice, i-a conferit o puternica identitate proprie in sfera activitatii antice.

Limbajul juridic roman, foarte bine delimitat de limbajul comun, era utilizat doar in scopul exprimarii valorilor juridice. Cu toate acestea, in unele definitii pe care romanii le-au dat stiintei dreptului sau dreptului, in epoca clasica si postclasica persista urme ale stravechii confuzii.

Astfel, in Institutele lui Justinian, Cartea I, titlul I, se formuleaza definitia jurisprudentei, adica a stiintei dreptului: "iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia" (stiinta dreptului sau jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este drept si nedrept). Deci, in prima parte a definitiei, dreptul este confundat cu religia, pe cand in a doua parte, dreptul este confundat cu morala.

Un text din Digestele lui Justinian ne infatiseaza principiile fundamentale ale dreptului, asa cum au fost formulate de catre Ulpian. Conform acestui text: "iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere" (principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau). Primul principiu tine de sfera moralei  (a trai in mod onorabil), urmatoarele doua tin de domeniul dreptului.

Celsus, celebrul jurisconsult clasic, defineste dreptul: "ius est ars aequi et boni" (dreptul este arta binelui si a echitatii). In aceasta definitie, ideea de "bine" tine de morala, iar ideea de "echitate" tine atat de domeniul dreptului, cat si de cel al moralei.

Romanii au facut, in practica, o delimitare clara intre drept si normele sociale, dar in plan teoretic exista inca vechea confuzie.

Aceasta situatie se explica astfel:

romanii erau conservatori;

nu renuntau la vechile lor conceptii, chiar si atunci cand erau in mod vadit depasite de evolutia istorica;

romanii erau un popor pragmatic, practic, nu au avut niciodata vocatia teoretizarii, dovada ca stiinta dreptului roman a evoluat intr-o permanenta confruntare cu cerintele practicii.

Astfel, in activitatea lor de cercetare, jurisconsultii romani analizau in profunzime cazuri reale sau imaginare dintre cele mai complicate, in scopul de a le da solutii optime. Cu ocazia acestor cercetari de speta, ei constatau ca intre anumite cazuri exista elemente, puncte comune, si pe baza acelor elemente comune formulau principii de drept. Dar, acele principii de drept erau recunoscute ca atare de catre toti jurisconsultii numai daca erau in masura sa solutioneze toate cazurile posibile dintr-un anumit domeniu. De aceea, ori de cate ori erau tentati sa formuleze o definitie, deci sa teoretizeze, jurisconsultii recurgeau la filosofia greaca, incat formulau definitiile pe baza unor elemente neprelucrate din filosofia greaca. Grecii nu au delimitat niciodata dreptul de morala, la vechii greci dreptul fiind considerat o componenta a moralei.

Vitalitatea exceptionala a dreptului roman, care a supravietuit, aplicandu-se cu succes si in societatea medievala, si in cea burgheza, a fost, in mod firesc, supusa unor cercetari aprofundate. Astfel, inca din secolul al VII-lea e. n., profesorii de drept roman au elaborat un numar mare de studii. Unele dintre aceste studii au abordat dreptul roman in ansamblul sau, altele au avut ca obiect de cercetare numai anumite ramuri sau institutii juridice. Aceste studii au fost deosebit de utile in vederea reconstituirii fondului gandirii juridice romane.

Scolile de drept roman au fost:

in secolul al VII-lea e. n., la Ravenna, a fost fondata prima scoala de drept, care afunctionat pana in secolul al XI-lea. Lucrarile profesorilor de la scoala din Ravenna nu au ajuns pana la noi. Cert este ca nu aveau o valoare deosebita, deoarece profesorii de la Ravenna nu au cunoscut Digestele lui Justinian, cel mai important izvor al dreptului roman.

in secolul al X-lea a luat nastere scoala de drept roman de la Pavia, iar in secolul al XI-lea, la Bologna, profesorul Irnerius a fondat Scoala glosatorilor. Unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai Scolii glosatorilor a fost profesorul Acurssius, autorul lucrarii intitulate Marea glosa. Glosatorii au utilizat in activitatea lor de cercetare metoda exegetica. Intrucat nu urmareau o finalitate practica prin comentariile pe care le faceau pe marginea textelor de drept roman incercau sa explice sensul acestor texte, astfel incat profanii sa le poata intelege. Unii dintre glosatori au explicat prin comentariile lor sensul textelor clasice, pe cand altii au explicat sensul textelor cuprinse in opera legislativa a lui Justinian.

in secolul al XIV-lea, profesorul Bartolus fondeaza Scoala postglosatorilor la Bologna. Acestia s-au ghidat in cercetare dupa metoda dogmatica. Postglosatorii nu au cercetat in mod nemijlocit texte de drept roman, ci obiectul lor de studiu au fost glosele (acele cometarii facute de glosatori) in scopul de a extrage din ele anumite principii de drept pentru a fi aplicate in viata practica.

Scoala postglosatorilor a avut o finalitate practica si s-a bucurat de un mare ecou in intreaga Europa.

Astfel, incepand din secolul al XV-lea, germanii incep sa abandoneze dreptul lor national si sa il inlocuiasca cu principiile de drept formulate de catre postglosatori, incat acele principii, imbogatite cu elemente ale dreptului nescris local, au dat nastere unui nou sistem de drept, cunoscut sub denumirea de "Usus modernus pandectarum", care a fost aplicat in Germania pana in anul 1900, moment in care a intrat in vigoare Codul civil german.

in secolul al XVI-lea, in Franta, a fost creata Scoala istorica a dreptului roman, care marcheaza o renastere a studiilor de drept roman, intrucat aceasta scoala nu se marginea la cercetarea textelor de drept, ci utiliza si unele informatii din domeniul filologiei, istoriei, filosofiei, cu atat mai mult cu cat intre timp limba latina evoluase si s-au descoperit noi documente, noi izvoare ale dreptului roman. Fondatorul acestei scoli a fost profesorul André Alciat. Cel mai de seama reprezentant a fost Jaques Cujas (1522-1590), care a inaugurat o activitate de cercetare, ce ulterior a dat rezultate stralucite: a avut primul ideea reconstituirii lucrarilor jurisconsultilor clasici romani pe baza frgamentelor cuprinse in Digestele lui Justinian. Nu a putut duce la bun sfarsit aceasta opera, dar ideea lui, preluata si in baza unor acumulari facute in etape succesive, la sfarsitul secolului trecut, profesorul german Otto Lenel a reusit sa reconstituie, in mod aproximativ, lucrarile jurisconsultilor clasici.

la inceputul secolului al XIX-lea (1802) se formeaza noua Scoala istorica a dreptului roman, pe baza prelegrilor tinute de catre profesorul Savigny la Universitatea din Marburg. Profesorul Savigny a afirmat ca organele statului nu sunt indreptatite sa creeze drept, dreptul fiind produsul spiritului national, asa incat normele de drept nu pot imbraca forma legii, ci forma cutumei, a traditiei juridice. Or, dreptul cutumiar german a luat nastere pe baza principiilor formulate de postglosatori, asa incat o corecta intelegere a dreptului cutumiar german era conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman.

Aceasta viziune asupra dreptului a atras, dupa sine, un nou impuls in directia cercetariilor de drept roman.

Obiectul de cercetare al cursului il constituie dreptul privat roman.

Dreptul privat este domeniul in care romanii au dat intreaga masura a spiritului lor creator, dovada ca institutiile si conceptiile dreptului privat roman au fost receptate cu prioritate in societatile de mai tarziu. Desi romanii au avut reprezentarea clara dintre dreptul public si dreptul privat, ei nu au teoretizat aceasta distinctie.

Abia la inceputul secolului al III-lea e. n., jurisconsultul Ulpian ne infatiseaza criteriile pe baza carora putem distinge intre dreptul public si dreptul privat.

Potrivit lui Ulpian: "Publicum ius est quod ad statum rei romane spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem"  (Dreptul public este cel care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat la interesele fiecaruia). Aceasta definitie este criticabila, deoarece Ulpian credea in mod eronat ca exista norme ale dreptului care reflecta interese individuale. Toate normele de drept reflecta interese generale, si nu individuale.

Exista insa un criteriu in baza caruia putem distinge intre dreptul public si dreptul privat, si anume criteriul obiectului de reglementare juridica.

Dreptul public reglementeaza un anumit tip de relatii sociale, pe cand dreptul privat reglementeaza alte categorii de relatii. Astfel, dreptul public reglementa relatiile care se stabileau cu privire la organizarea statului, precum si relatiile dintre stat si cetateni.

Dreptul privat reglementa relatiile dintre persoane, care pot fi persoane fizice sau juridice.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Romanii considerau ca relatiile dintre persoane pot fi clasificate in trei mari categorii:

relatii cu privire la statutul juridic al persoanelor;

relatii dintre persoane, care au un continut patrimonial;

relatiile ce se stabilesc intre persoane cu ocazia solutionarii proceselor private.

Dreptul privat roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sanctionate de catre statul roman, norme care reglementeaza relatiile ce se stabilesc cu privire la statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane care au un continut patrimonial, precum si relatiile ce se stabilesc intre persoane cu ocazia solutionarii proceselor private.

Structura cursului

Fata de specificul principalelor categorii de relatii sociale, reglementate de normele dreptului privat roman, cursul va avea o structura corespunzatoare, cuprinzand trei parti principale:

Izvoarele dreptului privat roman;

Procedura civila romana;

Dreptul civil roman, care ocupa locul central in economia materiei, cuprinzand, la randul ei, patru capitole: persoane, bunuri, succesiuni si obligatiuni.

In materia izvoarelor vom cerceta formele de exprimare ale dreptului roman, adica acele procedee prin intermediul carora normele sociale dobandesc valoare obligatorie juridica.

Sunt sase asemenea izvoare:

obiceiul;

legea;

edictele magistratilor;

jurisprudenta;

senatusconsultele;

constitutiunile imperiale.

La procedura civila romana vom cerceta normele care reglementeaza desfasurarea proceselor private. Majoritatea autorilor trateaza procedura civila dupa dreptul civil, urmand modelul jurisconsultilor romani. Acest sistem nu este indicat, intrucat dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurala, astfel incat intelegerea dreptului civil este conditionata de cunoasterea procedurii civile. Acest fenomen se explica prin faptul ca romanii considerau ca dreptul provine de la zei si ca este imuabil (adica oamenii nu-l pot abroga sau modifica). Romanii nu si-au modificat sau abrogat niciodata legile.

Intr-o evolutie milenara, viata sociala a cunoscut succesive transformari calitative, incat, in mod frecvent, vechile reglementari se dovedeau depasite, anacronice, dar nu puteau fi modificate. Atunci s-a dat posibilitatea magistratilor judiciari (acei magistrati care organizau judecarea proceselor) sa creeze un nou drept, pe cale procedurala, cu ocazia judecarii proceselor. Astfel, daca reclamantul formula o pretentie intemeiata, magistratul ii dadea dreptate, chiar daca acea pretentie nu era recunoscuta de lege. Pe aceasta cale, magistratul crea drept.

In materia dreptului civil roman vom cerceta:

persoanele

statutul juridic al diferitelor categorii de persoane;

regimul juridic al sclavilor;

organizarea familiei romane.

Bunurile - se vor studia titlurile juridice cu care pot fi stapanite bunurile: posesiunea, detentiunea si proprietatea;

Succesiunile - vor fi studiate normele care reglementeaza transmiterea patrimoniului de la defunct la urmasii sai;

Obligatiunile - se vor studia acele norme si institutii juridice care reglementeaza relatiile de schimb, intrucat dreptul obligational este oglinda juridica a schimbului de marfuri. Acest domeniu al dreptului roman, care este legat in mod nemijlocit de sistemul proprietatii private, a fost preluat fara modificari de substanta in toate formatiunile sociale ce au urmat Romei sclavagiste.

Materia obligatiilor cuprinde doua parti:

Partea generala (teoria generala a obligatiilor) - vom arata acele principii juridice, acele reguli care sunt comune pentru toate izvoarele de obligatii;

Partea speciala (izvoarele obligatiilor) - vom studia fiecare izvor de obligatii in parte, anume contractele, quasicontractele, delictele si quasidelictele.

1. 2. Importanta dreptului privat roman

Aceasta problema s-a pus inca din epoca renasterii. Spre desoebire de celelalte sisteme de drept ale antichitatii, care au ramas simple documente arheologice, care nu au mai fost preluate si in alte formatiuni sociale, dreptul privat roman a avut un alt destin istoric, a fost receptat si aplicat si dupa ce Roma sclavagista a disparut. De aceea, s-a pus problema explicarii acestui fenomen.

Profesorii noii scoli istorice au aratat ca vitalitatea dreptului privat roman trebuie pusa in legatura cu faptul ca este expresia juridica si abstracta a unei societati bazata pe proprietatea privata si pe productia de marfuri. In acest sens, romanistii din secolul al XIX-lea au pus in lumina nivelul exceptional al schimbului de marfuri si productiei in societatea romana. Un sistem social complex necesita o reglementare juridica pe masura. De aceea, orice societate care se intemeiaza pe proprietatea privata si pe productia de marfuri gaseste in dreptul roman gata elaborate toate conceptele, principiile si institutiile necesare reglementarii oricaror relatii sociale.

Dreptul roman este un vast camp de verificare a tezelor teoretice cu privire la originea si evolutia dreptului.

Cercetarea dreptului roman ne arata ca fenomenul juridic nu este un element izolat, ci o latura componenta a unui ansamblu social bine structurat.

Aceasta componenta, care este dreptul, este intr-o stransa relatie de interconditionare cu celelalte laturi ale sistemului social. Desi, pe de o parte, dreptul influenteaza evolutia generala a societatii, pe de alta parte dreptul este influentat de celelalte componente ale ansamblului social.

Studiul dreptului roman prezinta importanta, pentru ca, pentru prima oara in istoria lumii, romanii au creat alfabetul juridic, terminologia juridica, incat in societatea romana ideile juridice erau exprimate intr-un limbaj aparte, special. Acest limbaj este de o mare precizie, functioneaza intr-un sistem logic extrem de sever, ofera posibilitatea realizarii unor ample sinteze, precum si posibilitatea construirii unor figuri juridice simetrice.

Influenta dreptului roman asupra formarii dreptului romanesc

Studiul dreptului roman are o importanta si o semnificatie aparte pentru poporul roman, deoarece dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului roman.

Aceasta influenta s-a manifestat, in mod pregnant, in trei momente principale:

formarea dreptului feudal romanesc nescris, care se mai numeste si Legea tarii;

elaborarea legiuirilor romanesti feudale scrise;

elaborarea codurilor romanesti burgheze (moderne).

a) In Dacia, provincie romana s-a realizat o profunda sinteza intre civilizatia romana si cea daca. In acest cadru general al sintezei etnice si nationale, s-a realizat si o sinteza a institutiilor juridice. Astfel, prin influentarea reciproca dintre institutiile dreptului dac si dreptul roman, s-a nascut un nou sistem de drept, anume dreptul daco-roman, in fizionomia caruia elementele dreptului roman au dobandit functii si finalitati noi.

Dupa retragerea aureliana, institutiile dreptului daco-roman au fost preluate in obstile satesti, au fost conservate si imbogatite cu noi elemente, astfel ca odata cu fondarea statelor feudale de sine statatoare, acest sistem a fost insusit si sanctionat de catre stat, devenind principalul izvor de drept timp de mai multe secole.

Asa se explica faptul ca, facand o comparatie intre fizionomia institutiilor clasice ale dreptului roman si cele ale Legii tarii, vom constata o serie de elemente comune, asemanari care uneori merg pana la identitate.

b) Se afirma din secolul al XV-lea, odata cu aparitia primelor noastre legiuiri scrise, si anume pravilele bisericesti.

Incepand din secolul al XVII-lea incep sa se adopte si pravilele feudale laice, avand ca obiect de reglementare toate domeniile dreptului privat.

Mentionam:

Cartea romaneasca de invatatura, adoptata in Moldova in anul 1646;

Indreptarea legii, adoptata in Tara Romaneasca in anul 1652;

Pravilniceasca condica, din Tara Romaneasca - 1780;

Codul Calimah, din Moldova - 1817;

Legiuirea Caragea, din Tara Romaneasca - 1818.

Toate aceste legiuiri s-au inspirat, in mod nemijlocit, din izvoarele dreptului bizantin, in mod deosebit din Ecloga (extrase din legi - 726), Epanagoga (colectie juridica - 780), Prohironul, Bazilicalele sau legiuirile imparatesti, adoptate la sfarsitul secolului al IX-lea din ordinul imparatului Leon al VI-lea filosoful. Aceste izvoare de drept bizantin sunt o adaptare a dreptului roman, asa cum a fost el elaborat in opera legislativa a lui Justinian, la specificul realitatilor din societatea feudala bizantina.

De aceea, influenta dreptului roman asupra dreptului nostru feudal scris s-a realizat prin filiera bizantina, adica prin intermediul dreptului bizantin.

c) Elaborarea Codului civil la 1864

Cu ocazia adoptarii codurilor moderne, legislatorii lui Cuza s-au adresat in mod nemijlocit textelor clasice ale dreptului roman, din care au extras toate conceptele, categoriile, principiile si institutiile care le-au fost necesare. Aceasta solutie a fost posibila datorita faptului ca legislatorii lui Cuza au gasit in dreptul roman gata elaborate, gata create, toate conceptele care erau necesare in vederea reglementarii juridice a relatiilor din statul national roman proaspat creat.

Dreptul privat roman este expresia juridica clasica a relatiilor dintr-o societate intemeiata pe proprietatea privata si pe productia de marfuri, astfel incat orice societate, dupa cum era si societatea romneasca din secolul XIX, bazata pe productia de marfuri, poate folosi conceptele dreptului roman in forma pura, neadaptate, nemodificate. De acea, Codul civil de la 1864 este in vigoare si astazi si se aplica cu succes, ceea ce explica, dovedeste vitalitatea exceptionala a dreptului roman.

1. 3. Diviziunile dreptului roman

Dreptul roman se divide in drept public si drept privat.

Dreptul privat roman se subdivide in:

drept civil (ius civile);

dreptul gintilor (ius gentium);

dreptul natural (ius nature).

A. Dreptul civil roman se mai numeste si drept quiritar (ius quiritium) sau drept al cetatenilor romani, care se numeau si quiriti.

Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani. Dreptul civil roman avea un caracter exclusivist, deoarece nu era accesibil strainilor. De altfel, in epoca foarte veche, orice strain care venea la Roma cadea automat in sclavie. De aceea, in epoca foarte veche, era de neconceput participarea necetatenilor la viata juridica.

La aparitia sa, dreptul civil roman era rigid, greoi si formalist. Actele juridice erau insotite de formule solemne, gesturi si ritualuri. Acest formalism rigid avea menirea, pe de o parte, sa faca inaccesibil dreptul civil strainilor, iar pe de alta parte avea menirea de a sublinia cu putere semnificatia speciala, gravitatea efectelor actelor juridice, cu atat mai mult cu cat in epoca fondarii statului roman economia era inchisa, naturala, schimbul de bunuri avea caracter accidental, incat si actele juridice se incheiau foarte rar, erau adevarate evenimente in viata romanilor. Atunci, pentru ca oamenii, cetatenii, sa se deprinda de semnificatia acestor acte, le-au inconjurat cu acest formalism riguros.

Acest formalism avea si virtutea de a face distinctia dintre manifestarile cu caracter juridic si manifestarile sociale fara caracter juridic. In acest fel se facea usor distinctie intre ceea ce tinea de domeniul dreptului si nedreptului.

Spre sfarsitul Republicii, cand productia si schimbul de marfuri s-au dezvoltat in ritm alert, vechiul drept civil, rigid si formalist s-a dovedit inaplicabil, anacronic.

Atunci, pentru ca normele dreptului civil roman nu puteau fi modificate fatis, s-a pus problema adaptarii vechiului drept civil la noile realitati sociale, iar aceasta adaptare s-a realizat cu deplin succes prin:

activitatea jurisconsultilor, care interpretau creator vechiul drept civil;

activitatea magistratilor judiciari, care au adaptat vechiul drept, l-au modernizat, utilizand mijloace de ordin procedural.

Pe langa sensul mentionat, care este general, conceptul de "drept civil" are si alte intelesuri. Astfel, in unele texte, dreptul civil desemneaza dreptul izvorat din interpretarea creatoare a jurisconsultilor, incat dreptul civil se confunda cu jurisprudenta.

In al treilea inteles, din unele texte, dreptul civil cuprinde intregul drept privat roman, cu exceptia celui care izvoraste din edictele pretorilor, deci intregul drept, cu exceptia dreptului pretorian.

B. Dreptul gintilor (ius gentium) desemneaza totalitatea normelor de drept ce reglementeaza relatiile dintre cetateni si peregrini.

Initial, strainii nu puteau veni la Roma, deoarece cadeau in sclavie. Asa cum putem observa, in epoca foarte veche nu s-a pus problema relatiilor dintre cetateni si peregrini. Dar lucrurile au evoluat in momentul in care economia de schimb s-a dezvoltat. Sub presiunea vietii economice, romanii au fost nevoiti sa-si regandeasca propriile conceptii, incat prin masuri succesive strainii incep sa fie tolerati la Roma, la inceput in calitate de oaspeti, iar mai tarziu in calitate de clienti.

Se numeau oaspeti acei straini care veneau la Roma 2-3 zile la targuri si care se puneau sub protectia unor cetateni.

Clientii erau strainii care veneau la Roma pentru un timp nedeterminat, chiar pentru totdeauna, si care, de asemenea, se puneau sub protectia unor cetateni.

Intr-un stadiu dezvoltat - epoca mijlocie a Republicii - puteau veni la Roma, fara a cadea in sclavie, toti locuitorii cetatilor ce au incheiat un tratat de alianta cu Roma. Locuitorii cetatilor care au incheiat tratate de alianta cu Roma se numeau peregrini.

Dreptul gintilor s-a format, deci, pe terenul relatiilor comerciale, pentru ca peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor. Tocmai de aceea, actele de drept al gintilor erau mai evoluate, nu presupuneau conditiile de forma prevazute de dreptul civil. Astfel, daca transmiterea proprietatii prin acte de drept civil dura zile intregi, conform dreptului gintilor, proprietatea se putea transmite prin simpla manifestare de vointa.

Fata de avantajele dreptului gintilor, acesta a inceput sa fie utilizat si in relatiile dintre cetateni, pana cand, spre sfarsitul epocii postclasice, in vremea imparatului Justinian, dreptul gintilor a devenit un drept general, asimiland toate institutiile dreptului civil.

In alt inteles, in opera lui Titus Livius, dreptul gintilor desemneaza totalitatea normelor de drept care reglementeaza relatiile dintre statele cetati ale antichitatii, ceea ce in zilele noastre ar corespunde dreptului international public.

In al treilea inteles, dreptul gintilor se confunda cu dreptul natural (ius nature).

C. Dreptul natural este definit de catre jurisconsultii clasici romani ca fiind un sistem de norme de drept care se aplica tuturor popoarelor in toate timpurile. Ba mai mult, spune Ulpian, se aplica tuturor vietuitoarelor. Aceasta conceptie este considerata de romanisti ca fantezista si falsa. Fantezista, pentru ca romanii nu cunosteau sistemele de drept ale tuturor popoarelor, deoarece nu au venit in contact cu toate popoarele si falsa, pentru ca dreptul nu este un element izolat de contextul social. Dreptul exprima cerinte sociale specifice. El dobandeste o identitate proprie, pe care i-o da specificul relatiilor sociale si politice din fiecare societate.

Astfel ca, in realitate, conceptul de "drept natural" are doar o valoare teoretica si filosofica. De aceea, se considera ca dreptul natural nu are un corespondent nemijlocit in norme juridice, ci el reprezinta acele aspecte care sunt constante in drept, pe cand dreptul pozitiv reprezinta aspectul dinamic, schimbator. Potrivit acestei conceptii, dreptul natural nu are un corespondent in viata juridica, in sensul ca nici un jurisconsult nu a putut indica o norma de drept natural, aceasta intrucat dreptul natural este o abstractie.

Constatam, totusi, ca in masura in care se confunda cu echitatea, dreptul natural dobandeste un continut concret. Asa cum am vazut in tema anterioara, unii jurisconsulti clasici - Celsus - confunda dreptul natural cu echitatea. Or echitatea are un continut juridic determinabil, intrucat ori de cate ori au adaptat vechile norme la noile realitati, jurisconsultii si magistratii judiciari au afirmat ca vin in intampinarea cerintelor principiului echitatii. In acest fel, echitatea a asigurat permanenta adaptare a vechiului drept civil la  noile situatii de viata. Potrivit lui Ulpian "toti oamenii sunt egali". Aceste principii de drept natural au jucat un rol urias in istoria lumii, ideologii revolutiilor burgheze intemeindu-si sustinerile pe aceste principii.

Intrebari si teste

v     Ce definitii au dat romanii dreptului si stiintei dreptului in epoca clasica si postclasica din care rezulta persistenta vechii confuzii intre drept, morala si religie.

v     Ce scoala de drept roman a fost fondata in secolul al XIV-lea si ce finalitate a avut aceasta?

v     Prin ce s-a remarcat Scoala istorica de drept roman creata in secolul al XVI-lea in Franta?

v     Cum a definit Ulpian dreptul public si dreptul privat?

v     Definiti dreptul privat roman.

v     Aratati momentele principale in care s-a manifestat pregnant influenta dreptului roman asupra formarii si evolutiei dreptului romanesc.

v     Definiti: dreptul civil roman, dreptul gintilor si dreptul natural.