Vorbind in materie comerciala, garantia prin evictiune, desi exista in principiu, are o mai redusa aplicare in practica[1].

In dispozitiile Codului Civil, aceasta apare ca a fost conceputa mai ales pentru bunurile imobile, garantia rezultand din exercitarea unui drept de catre un tert care nu ajunge sa functioneze, fiind aplicabile dispozitiile art. 1909 C. Civ.

Discutand insa de garantia faptului personal, trebuie sa evocam totusi solutiile doctrinare si jurisprudentiale emise in legatura cu garantia contra evictiunii in cazul vanzarii fondului de comert.  Este posibila evingerea cumparatorului prin deposedarea lui totala sau partiala ori prin existenta unor sarcini nedeclarate ale lucrului.

Evictiunea partiala exista daca anumite parti componente ale fondului de comert nu apartin vanzatorului, de pilda el nu este posesorul licentei pentru un brevet de inventie care a pretins ca face parte din fondul de comert. Consecintele evictiunii totale sau partiale vor fi aceleasi prevazute in Codul Civil pentru orice vanzare. Astfel a fost calificat ca un caz tipic in care este operanta interdictia vanzatorului de a-l tulbura pe cumparatorul fondului de comert in ipoteza in care, dupa incheierea contractului de vanzare - cumparare, vanzatorul continua sa exercite acelasi comert sau un comert asemanator in zonele in care isi desfasoara activitatea.

Fondul de comert este o sinteza a mai multor elemente cum ar fi: clientela, nume comercial, emblema, marfuri. Elementul principal al fondului de comert ar insemna sa nu-i deturneze clientela, sufletul fondului de comert zona in care el a acumulat influenta dupa incheierea contractului.

Se impune aplicarea restrictiva a acestei interdictii, in caz contrar aducandu-se atingerea libertatii comertului. S-a judecat ca nu incalca aceasta obligatie vanzatorul care s-a stabilit destul de departe, astfel instanta fiind suverana sa aprecieze, daca in fiecare caz in parte s-a adus atingerea drepturilor cumparatorului.

Frecvent partile insereaza clauze prin care este restrans dreptul vanzatorului de a se restabili intr-un local apropiat, aceste clauze atat timp cat nu contravin ordinii publice, sunt valabile.

Printr-un contract incheiat in care era vorba de instrainarea unui bar, partile au stabilit ca timp de 5 ani vanzatorul nu are dreptul sa deschida un alt bar pe o distanta de 1 km. Dupa o perioada de 10 ani, a redeschis un alt bar, precum si un magazin, in apropierea cumparatorului, care l-a dat in judecata invocand dispozitiile Codului Civil privitoare la garantia pentru evictiune.

Prima instanta a respins actiunea, considerind ca prin inserarea clauzei de neconcurenta respectata de vanzator, partile au inteles sa-si exercite autonomia de vointa, iar vanzatorul sa aiba permisiunea cu al saselea an sa restabileasca in apropiere. Asadar hotararea a fost casata cu motivarea art. 1339 C. Civ., in care, potrivit vanzatorul nu se poate sustrage de la raspunderea pentru evictiune ce ar rezulta din faptele sale; orice alta conventie este nula.

Cum au sesizat mai multi autori, ar trebui ca instantele - in exercitarea controlului lor asupra clauzelor contractuale susceptibile sa incalce ordinea publica - sa tina cont de imprejurarile cauzei. Interdictia pentru vanzator de a desfasura un comert similar poate fi privita insa numai prin prisma garantiei contra evictiunii, dar si prin prisma pur comerciala, aceea a concurentei neloiale[2].

Referat: Contractul de mandat - notiuni generale. Conditii de valabilitate ale mandatului1 Referat: Contract de Colaborare

Este inopozabila celorlalti coindivizari nu numai cesionarea cu titlu oneros sau gratuit a unui bun de catre un coindivizar cu incalcarea regulii unanimitatii ci si constituirea unei garantii asupra intregului bun, cum este cazul unei ipoteci. Soarta acesteia depinde si ea de rezultatul partajului, cum s-a aratat mai sus.

A se vedea si Fr. Deak, op. cit., p. 548; D. Chirica, op. cit., p. 290.

Dreptul de administrare si conservare

Tinand cont de drepturile coindivizarilor referitoare la indiviziune, in mod logic ar trebui admis ca si actele de administrare si cele de conservare a bunurilor sa fie supuse, fara exceptie, principiului unanimitatii. Totusi, desi regula unanimitatii este aplicabila in principiu si acestor acte, pentru a se facilita gestionarea indiviziunii si a se atenua inconvenientele rezultate din regula mentionata, se admite valabilitatea unor asemenea acte, in special a celor de conservare, facute de un singur coindivizar, pe temeiul unui mandat tacit sau al gestiunii de afaceri, dupa caz, daca actul este util indiviziunii si daca niciunul dintre coindivizari nu s-a opus efectuarii acestuia.

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 549; D. Chirica, op. cit., p. 290.

Dreptul de a se folosi de bunurile indivize si dreptul la fructele acestora

Fiecare coindivizar se poate folosi de bunurile indivize, fara acordul celorlalti coindivizari, cu respectarea urmatoarelor conditii:

- sa nu se aduca atingere drepturilor egale si concurente ale acestora;

- sa nu se schimbe destinatia bunurilor sau modul de folosinta al acestora fara acordul celorlalti coindivizari;

- sa fie respectate actele valabil incheiate cu privire la bunuri de catre coindivizari sau de catre de cuius;

- sa nu existe un drept de uzufruct asupra bunurilor pentru ca in caz contrar folosinta bunurilor apartine doar uzufructuarului.

In situatia in care un coindivizar este impiedicat de catre ceilalti sa exercite folosinta asupra bunurilor indivize, acesta se poate adresa instantei de judecata pentru realizarea dreptului sau. ¹ Exercitarea concurenta a folosintei asupra bunurilor succesorale se realizeaza doar atunci cand natura bunului permite acest lucru. Cand natura bunului nu permite decat exercitarea folosintei de catre un singur coindivizar, acesta trebuie sa-i despagubeasca pe cei care nu-si pot exercita dreptul respectiv.

In ceea ce priveste fructele bunurilor indivize, acestea se cuvin coindivizarilor proportional cu cota-parte ce le revine din bunurile succesorale. Fructele se adauga masei indivize (fructus augent hereditatem) si se vor imparti odata cu acestea.

A se vedea Trib. Suprem, sectia civila, decizia nr. 2313/1980 in C.D., 1980, p. 179-180.

Dreptul de a cere partajul

Desi indiviziunea poate lua sfarsit si prin alte moduri care ar putea duce la concentrarea tuturor drepturilor indivize in mainile unei singure persoane, partajul constituie maniera cea mai frecventa prin care se pune capat proprietatii comune. Dreptul de a provoca partajul constituie o prerogativa fundamentala a oricarui coindivizar. El este un drept care prezinta mai multe caractere, dintre care cele mai importante sunt caracterul imprescriptibil si cel absolut.

Caracterul imprescriptibil al actiunii

Dispunand, prin art. 728 C. civ., ca "nimeni nu poate fi obligat sa ramana in indiviziune", legiuitorul de la 1865 a avut in vedere ca aceasta stare nu poate fi decat inconvenabila pentru titularii respectivelor drepturi de proprietate si ca urmare, in mod logic, temporara. Nascuta ca urmare a caracterului universal al transmisiunii succesorale, indiviziunea pune pe titularii ei in fata imperativului de a nu incheia acte juridice de dispozitie, cu privire la bunurile ce o compun, fara acordul unanim si le creeaza dificultati in exercitarea folosintei acestor bunuri. Fie si numai din aceste motive se poate desprinde logica instituirii principiului imprescriptibilitatii dreptului de a cere partajul, principiu necesar ce s-a impus prin formularea "Un coerede poate oricand cere imparteala succesiunii, chiar cand ar exista conventii sau prohibitii contrare".

Asadar, indiferent de intervalul scurs de la data nasterii starii de indiviziune, se poate cere incetarea acesteia, cererea fiind imprescriptibila sub aspect extinctiv. Se poate spune, dupa o formula atat de larg raspandita incat paternitatea ei nu este sigura, ca dreptul la partaj dureaza tot atat cat starea de indiviziune.

Doua obstacole in calea partajului: prescriptia achizitiva si existenta unui act de imparteala

Dreptul de a solicita sistarea indiviziunii poate fi paralizat prin uzucapiune in situatia in care unul dintre coindivizari a exercitat, pentru sine, o posesie utila de 30 de ani asupra unor bunuri ce fac obiectul acesteia, intervertind posesia echivoca, caracteristica pentru coindivizari, intr-una neechivoca. Cat timp unul din coindivizari poseda bunuri indivize in calitatea sa de comostenitor, el este socotit ca poseda nu numai pentru sine, ci si pentru ceilalti coindivizari si o astfel de posesie nu poate fi considerat

Legea nr. 11/1991 prevede ca incalcarea de catre comercianti a obligatiei de a-si desfasura activitatea cu buna credinta si potrivit uzantelor cinstite atrage raspunderea civila, contraventionala sau penala.

Conform art. 9 alin. 1, in cazul in care prin  fapta de concurenta neloiala se cauzeaza daune, se instituie o solidaritate pasiva legala, potrivit art. 9 alin. 3.

Fiecare are dreptul sa-si aleaga singur profesionistul caruia sa i se adreseze, in doctrina contemporana unde se discuta, daca nu poate fi asimilata clientela civila clientelei comerciale.

Principiul potrivit careia clientela civila este incesibila este temperat insa in privinta elementelor materiale de care clientela este atasata, cum ar fi birotica, mobilierul specific cabinetelor stomatologice. Aceste elemente de mobilier pot forma contractul de vinzare - cumparare, cu toate consecintele, inclusiv raspunderea impotriva evictiunii.

In tara noastra, legislatia curenta ce reglementeaza activitatea diferitelor profesii, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici si a activitatilor notariale, Legea nr. 51/1995 a avocaturii, care se pare ca a avut in vedere acest pericol, prevazand prin texte restrictive posibilitatea reclamei.

In acest sens, este de mentionat art. 6.3. din anexa II a Statului profesiei de avocat, care prevede ca dupa incetarea contractului de colaborare dintre avocati, fostul colaborator se va abtine de la concurenta neloiala.