Tribunalul arbitral

Tribunalul arbitral

Arbitrajul este un mod de a oferi partilor contractante o judecata mult mai rapida, mai eficienta, mai putin formala si mai ieftina si care are menirea de a proteja relatiile pe termen lung existente intre partile aflate pe moment in litigiu. Recurgerea la procedura arbitrala este urmare a inserarii in contractele incheiate intre comercianti a clauzei compromisorii, prin care acestia exclud competenta materiala a instantelor de drept comun (art. 343³) in litigiile izvorate din executarea contractului prevazut cu clauza arbitrala.

Asadar, Codul de procedura civila, reglementeaza anumite 'proceduri speciale', care deroga sub anumite aspecte de la procedura de drept comun -privitoare la desfasurarea procesului civil in diversele sale faze. Aceste dispozitii au un caracter special si. din aceasta cauza, nu sunt aplicabile decat in procesele la care se refera procedura speciala respectiva^[1]. Astfel, Cartea IV reglementeaza arbitrajul privat .

Potrivit art. 347 alin. 1 C. proc. civ. arbitrii sunt numiti, revocati sau inlocuiti conform cu dispozitiile conventiei arbitrale.

In completarea acestor prevederi, art. 340¹ C. proc. civ. arata ca "arbitrajul poate fi incredintat, prin conventia arbitrala, uneia sau maimultor persoane, investite de parti sau in conformitate cu acea conventie sa judece litigiul si sa pronunte o hotarare definitiva si obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, dupa caz, arbitru investiti constituie, tribunalul arbitrai'.

Legislatia noastra procesuala nu impune conditii cu totul deosebite pentru desemnarea arbitrilor. in acest sens, art. 344 C. proc. civ. se limiteaza la precizarea ca poate fi arbitru orice persoana fizica, de cetatenie romana, care are capacitate deplina a drepturilor^[3].

Cu toate acestea, art. 344 C. proc. civ. cuprinde doua limitari. Prima se refera la faptul ca poate dobandi calitatea de arbitru numai o persoana fizica, iar nu si o persoana juridica. O atare limitare rezulta din referirea expresa a legii numai la persoanele fizice. in alte legislatii se precizeaza in mod expres ca daca conventia arbitrala desemneaza o persoana juridica pentru solutionarea litigiului aceasta nu are decat puterea de a organiza arbitrajul.

A doua limitare consta in faptul ca, potrivit legislatiei noastre, poate deveni arbitru numai o persoana de cetatenie romana^[4].

In aceasta ordine de idei, trebuie amintit ca legea nu instituie nici o conditie de ordin profesional, astfel ca partile sunt libere sa aleaga arbitri dupa propriile lor criterii, iar daca apreciaza necesar sa recurga chiar la specialisti in domeniul de activitate legat de obiectul litigiului.

Principiul autonomiei de vointa are putere deplina si in privinta desemnarii de catre parti a numarului de arbitri care urmeaza sa alcatuiasca tribunalul arbitrai. In acest sens, art. 345 alin. 1 C. proc. civ. dispune ca: 'partile stabilesc daca litigiul se judeca de un arbitru unic sau de doi ori mai multi arbitri'.

Daca totusi partile n-au stabilit numarul arbitrilor, litigiul se va solutiona de trei arbitri, cate unul numit de fiecare dintre parti, iar al treilea -denumit supraarbitru - va fi desemnat de cei doi arbitri (art. 345 alin. 2 C. proc. civ). In cazul coparticiparii procesuale active sau pasive, partile care au interese comune vor numi un singur arbitru, potrivit art. 345 alin. 3 C. proc. civ..

Dispozitiile privitoare la modul de alcatuire a tribunalului sunt de ordine publica, caci ele sunt destinate sa conduca la formarea unui tribunal arbitrai de natura a asigura un echilibru in situatia juridica a partilor. In acest sens, art. 346 C. proc. civ. dispune in mod expres ca este nula clauza din conventia arbitrala care prevede dreptul uneia dintre parti de a numi arbitru in locul celeilalte parti sau de a avea mai multi arbitri decat cealalta parte.

In practica este posibil insa ca partile sa nu fi procedat, prin conventia arbitrala, la numirea sau 'la indicarea modalitatii de numire a arbitrilor. Intr-o asemenea imprejurare partea care doreste sa recurga la arbitraj trebuie sa invite pe cealalta parte, in scris, sa procedeze la numirea arbitrului. Comunicarea trebuie sa cuprinda, potrivit art. 347 alin. 3 C. proc. civ., numele, domiciliul si, pe cat posibil, datele personale si profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care vrea sa recurga la arbitraj, precum si enuntarea succinta a pretentiilor si a temeiului lor.

Partea careia i s-a facut comunicarea mentionata trebuie sa transmita, la randul sau, in termen de 10 zile de la primirea acesteia, raspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau, dupa caz, numele, domiciliul si, pe cat posibil, datele personale si profesionale ale arbitrului desemnat de ea, potrivit art. 348

C. proc. civ..

Arbitrii astfel desemnati trebuie sa se pronunte asupra acceptarii sarcinii ce li s-a incredintat. Acceptarea trebuie sa fie facuta in scris si comunicata partilor in termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire. Dupa acceptarea functiei de arbitru, cei doi arbitri desemnati, vor proceda, in termen de 10 zile de la ultima acceptare, la numirea unui supraarbitru. Supraarbitrul va trebui sa comunice si el acceptarea insarcinarii facute.

Eventualele neintelegeri ce ar putea surveni in legatura cu desemnarea arbitrilor se solutioneaza de instanta judecatoreasca prevazuta de art. 342 C. proc. civ. In acest sens, art. 351 alin. 1 C. proc. civ. dispune ca in caz de neintelegeri intre parti cu privire la numirea arbitrului unic sau daca o parte nu numeste arbitrul ori daca cei doi arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea sa recurga la arbitraj poate solicita instantei sa procedeze la numirea arbitrului unic ori, dupa caz, a supraarbitrului. Asupra acestei cereri instanta competenta se va pronunta printr-o incheiere in termen de 10 zile de la sesizare. Cererea se judeca tara citarea partilor, iar incheierea pronuntata nu este supusa cailor de atac^[5].

Tribunalul arbitrai se considera constituit, astfel cum se precizeaza in art. 353² C. proc. civ., pe data ultimei acceptari a insarcinarii de arbitru, de supraarbitru sau, dupa caz, de arbitru unic. Data acceptarii este cea a expedierii prin posta a comunicarii prevazute de art. 349 C. proc. civ. (de acceptare a insarcinarii).

Trebuie retinut ca tribunalul arbitrai nu se identifica sau confunda cu insasi institutia arbitrala, in cazul arbitrajului institutional (denumita comisie, centru etc, dupa caz), si nu preia caracterul permanent al acesteia. Ramane o structura cu o existenta precis delimitata in timp, cu prerogative si puteri carenu exced cadrului procesului in considerarea caruia a fost investit. Desemnarea arbitrilor se realizeaza intotdeauna in concordanta cu prevederile conventiei arbitrale, in cazul arbitrajului ad-hoc si, in conformitate cu aceasta conventie sau, dupa caz, potrivit regulilor procedurale aplicabile, in cazul arbitrajului institutional. Se poate sustine insa, pe buna dreptate, ca, potrivit legii romane, si intr-un caz si in altul, regula de constituire determinata prin conventia arbitrala ramane singura aplicabila, intrucat, chiar in arbitrajul institutional, optand pentru o institutie arbitrala, partile au ales implicit si regulile procedurale si, o data cu acestea, si normele de constituire a tribunalului arbitrai prevazute de ele. Regula devine asadar o alta expresie a suveranitatii vointei partilor si, deci, a naturii contractuale a institutiei. Ea se manifesta intr-un dublu plan:

a. dreptul partilor de a stabili numarul arbitrilor care alcatuiesc tribunalul
arbitrai, avand libertatea de a conveni asupra unui complet alcatuit dintr-unul,
doi sau trei arbitri^[6]:

b. dreptul fiecareia dintre parti de a-si desemna nominal arbitrul propriu,
cand s-a convenit asupra unui tribunal alcatuit din doi sau trei arbitri sau de a
conveni asupra unicului arbitru, in cazul completului unipersonal. Cand in mod
expres prin conventia arbitrala nu s-a facut nici o referire la numarul arbitrilor,
fiecare parte isi va determina propriul arbitru, urmand ca cei doi, astfel
desemnati, sa convina asupra persoanei supraarbitrului. In cazul arbitrajului
institutional, manifestarea acestei libertati de optiune poate imbraca si alte
forme de expresie: partea poate solicita ca in numele sau nominalizarea sa fie
tacuta de autoritatea de nominare sau ca unicul arbitru sa fie desemnat de catre aceasta autoritate, conform intelegerii partilor.

Libertatea partilor de a-si determina numarul arbitrilor ce vor alcatui tribunalul arbitrai, completata de dreptul lor de a nominaliza persoana arbitrilor carora le vor supune spre judecare litigiul dintre ele, sau de stabilire libera a modului in care acestia vor fi desemnati, se constituie intr-o veritabila distinctie fata de judecata de drept comun. In cadrul acesteia din urma, numarul judecatorilor care alcatuiesc completul de judecata este fixat prin norme procedurale imperative, independente de vointa partilor, dupa cum partile nu-si pot alege judecatorii. incalcarea lor echivaleaza cu nesocotirea unor dispozitii de ordine publica. Distinctia este generata de latura contractuala proprie arbitrajului si reprezinta una din formele de manifestare a caracterului dual al naturii sale juridice, in comparatie cu natura strict jurisdictionala a instantelor de drept comun. Afirmatia ramane valabila si in ipotezele in care, in arbitrajul ad-hoc, apar neintelegeri intre parti cu privire la persoana arbitrului unic, sau cand una din partile litigante nu-si desemneaza propriul arbitru, conform conventiei, sau cand cei doi arbitri numiti de parti nu se inteleg asupra persoanei supraarbitrului *si cand, in conformitate cu prevederile art. 351 din Cartea a IV-a, devine necesara interventia instantei de judecata.

La fel, cand in cazul arbitrajului institutional, caracterizat printr-o pronuntata autonomie fata de instantele judecatoresti, asemenea situatii sunt solutionate de autoritatea de nominare prevazuta prin regulile care guverneaza institutia, nu se infirma prezenta si influenta laturii contractuale, ci se creeaza mecanismul necesar valorificarii acordului de vointe al partilor prin asigurarea conditiilor favorabile judecatii si evitarii blocarii derularii lui. Consacrand principiul constituirii tribunalului arbitrai in conformitate cu conventia partilor, legea romana se integreaza si corespunde orientarii generale internationale.

creata de dreptul conventional si de armonizarea cu el a legilor nationale .

In cadrul procedurii arbitrale pot sa apara totusi si unele incidente procedurale care sa faca necesara inlocuirea arbitrilor. Aceste incidente se refera, in esenta, la recuzarea si abtinerea arbitrilor^[7], la care se refera in mod expres art. 351^l, art. 351² si art. 352 C. proc. cjv.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Recuzarea si abtinerea, atunci cand sunt admise, conduc, la fel ca si in dreptul comun, la inlocuirea arbitrilor respectivi din componenta tribunalului. Potrivit art. 351 C. proc. civ. arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun la indoiala independenta si impartialitatea sa. Acest text enunta, cu titlu general, temeiul juridic al recuzarii. Motivele de recuzare sunt cele prevazute pentru recuzarea judecatorilor, ceea ce inseamna ca motivele de recuzare sunt cele limitativ cuprinse in art. 27 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 27 C. proc. civ. cauzele de recuzare a judecatorilor (in speta, a arbitrilor), sunt:

a. cand judecatorul/arbitrul desemnat, sotul sau, ascendentii sau
descendentii lor au vreun interes in judecarea pricinii sau cand este sot, ruda
sau afin pana la al patrulea grad inclusiv cu vreuna din parti;

b. cand judecatorul/arbitrul este sot, ruda sau afin in linie directa ori in
linie colaterala, pana la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul
unei parti sau daca este casatorit cu fratele ori sora sotului uneia din aceste
persoane;

c. cand sotul in viata si nedespartit al judecatorului/arbitrului este ruda
sau afin al uneia din parti pana la al patrulea grad inclusiv, sau daca, fiind
incetat din viata ori despartit, au ramas copii;

d. daca judecatorul/arbitrul, sotul sau rudele pana la al patrulea grad
inclusiv au o pricina asemanatoare cu aceea care se judeca sau daca au o
judecata la institutia permanenta unde una din parti este arbitru;

e. daca intre judecator/arbitru, sotul sau rudele lor pana la al patrulea
grad inclusiv si una din parti a fost o judecata penala in timp de 5 ani inaintea
recuzarii;

f. daca judecatorul/arbitrul este tutore, curator sau consilier judiciar al
uneia din parti;

g. daca judecatorul/arbitrul si-a spus parerea cu privire la pricina ce se
judeca;

h. daca judecatorul/arbitrul a primit de la una din parti daruri sau
fagaduieli de daruri ori altfel de indatoriri;

i. daca este vrajmasie intre judecator/arbitru, sotul sau una din rudele sale
pana la al patrulea grad inclusiv si una din parti, sotul sau ruda a acestora pana
la gradul al treilea inclusiv.

La cauzele de recuzare reglementate de dreptul comun trebuie adaugat si un temei special, anume prevazut de art. 351¹ C. proc. civ., care arata ca poate constitui o cauza de recuzare si neindeplinirea conditiilor de calificare sau a altor conditii privitoare la arbitri prevazute in conventia arbitrala.

Tinand seama de faptul ca arbitrii sunt desemnati, in principiu, de parti, legea dispune ca o parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decat pentru cauze survenite dupa numire (art. 351 C. proc. civ.).

Aceasta facultate acordata partilor prin art. 351¹ C. proc. civ., de a-sipredetermina cauzele de revocare a arbitrilor, poate fi apreciata ca o sansa suplimentara de verificare si control a obiectivitatii, probitatii, profesionalismului persoanelor carora le supun spre judecare litigiul, in raport cu circumstantele concrete ale situatiei litigioase. Dispozitia poate fi analizata ca o consecinta a libertatii partilor de a-si alege arbitrii sau de a conveni asupra modalitatii de desemnare a lor. Spre a se putea garanta o prestatie echilibrata si echidistanta in actul de judecata infaptuit, partilor li se recunoaste dreptul de a-si hotari exigentele a caror neindepiinire sa justifice revocarea. Prevederea in conventie a unor cauze speciale de revocare nu exclude aplicabilitatea celor legale, generale. O dispozitie in acest sens in continutul contractului arbitrai ar fi nula, fiind formulata cu incalcarea continutului imperativ al dispozitiei art. 351 C. proc. civ. Ea ar fi contrara intentiei legiuitorului de a crea parghiile suficiente asigurarii unei prestatii profesionale corecte, aceasta fiind una din garantiile majore de succes a arbitrajului, in comparatia cu instantele de drept comun.

in arbitrajul ad-hoc, solutionarea cererii de recuzare (indiferent de motivele ei, legale sau conventionale), intra in competenta instantei de drept comun (determinata dupa regulile prevazute de art. 342 din Cartea a IV-a), care va aplica aceeasi procedura ca si in cazul recuzarii judecatorilor. In cazul arbitrajului institutional este atributia respectivei institutii, exercitata potrivit prevederilor din propriul regulament. Nu exista deci, din acest punct de vedere, diferente intre cele doua categorii de cereri de recuzare.

O alta distinctie dintre recuzarea judecatorilor si cea a arbitrilor este cea reglementata de alin. (2) al art. 35 1 ^[8], care limiteaza posibilitatea partii de a-si recuza propriul arbitru strict la cauzele survenite dupa numirea sa. O dispozitie similara ar fi, evident, tara semnificatie in cazul judecatorilor, ei nefiind numiti de parti. in cazul arbitrilor insa, legiuitorul tine seama de prezumtia potrivit careia partea care 1-a numit cunostea, la acel moment, cauzele de recuzare existente dar si-a asumat totusi riscul desemnarii sau, dimpotriva, cunostea inexistenta unor asemenea cauze, astfel incat doar cele nou survenite, ulterioare momentului desemnarii, pot justifica propria sa cerere de recuzare.

Tot la capitolul diferente se inscrie si determinarea cu exactitate in cazul arbitrajului, a intervalului de timp in care partea interesata poate solicita recuzarea. Termenul prevazut in acest scop este de doar 10 zile si are natura juridica a unui termen de decadere. in cazul recuzarii judecatorilor, in schimb, legea se margineste la a spune ca trebuie solicitata "de indata' ce motivele sunt cunoscute [art. 29 alin. (2) C. proc. civ.]. Celeritatea specifica arbitrajului poate oferi explicatia suficienta a exigentei manifestate de legiuitor prin limitarea termenului, evitand totodata subiectivismul permis de aprecierea notiunii vehiculata de dreptul comun {"de indata').

Tot din motive de celeritate, abtinerea arbitrilor (survenita pentru aceleasi cauze care pentru parti pot justifica recuzarea), desi este reglementata in conditii similare cu cele prevazute pentru judecatori la art. 25 C. proc. civ., spre deosebire de aceasta insa, ea nu va fi supusa judecatii. Arbitrul este obligat sa comunice partilor si celorlalti arbitri cauzele de recuzare existente cu privire la el, dar va participa in continuare la judecarea litigiului daca partile ii comunica in scris ca nu intentioneaza sa ceara recuzarea. Aceasta alternativa oferita partilor nu are, la randul ei, echivalent in dreptul comun. Chiar daca partile nu au intentia de a-1 revoca, arbitrul in cauza are libertatea de a se abtine

priveste pe arbitrul unic, ea va fi solutionata de presedintele Comisiei sau de un arbitru desemnat de el. Daca cererea va fi admisa, arbitrul, supraarbitrul sau arbitrul unic trebuie sa fie desemnat in conformitate cu Regulile arbitrale.

de la solutionarea cauzei, fara ca atitudinea sa sa aiba valoarea unei recunoasteri a cauzei de recuzare.

Diferentele constatate sunt rezultatul naturii juridice diferite a raporturilor dintre arbitri si parti, fata de cele dintre judecatori si justitiabili si ele, la randul lor, sunt urmarea naturii juridice diferite a celor doua institutii, si mai exact, a prezentei componentei contractuale in cazul arbitrajului care creeaza o relatie specifica intre arbitri si parti. Sunt expresia nevoii de a asigura deplina obiectivitate si impartialitate in activitatea arbitrilor, ca o garantie a calitatii actului de justitie infaptuit. Aceleasi argumente raman valabile si in privinta ipotezelor suplimentare de incetare a calitatii de arbitru, avute in vedere de legiuitor, si anume revocarea lor (art. 347 si 352 C. proc. civ.), sau renuntarea la insarcinare (art. 352 C. proc. civ.). Revocarea "este actul de dispozitie al partilor, discretionar si necenzurabil' si poate fi rezultatul vointei lor "de a pune capat litigiului ca urmare a renuntarii la judecata sau la drept, al nemultumirii partilor fata de prestatia arbitrului etc. '.

In ceea ce priveste renuntarea la insarcinare, din tacerea legii deducem ca ea reprezinta actul unilateral de vointa al respectivului arbitru, compatibil cu natura juridica a raporturilor statornicite intre el si partile din proces. Dealtfel, reglementarea revocarii si renuntarii, ca modalitati de incetare a calitatii de arbitru, sunt deosebit de relevante in incercarea de calificare a naturii juridice a acestor raporturi. Sunt manifestari de vointa care nu pot fi dispuse in privinta judecatorilor (revocarea), sau libertati pe care acestia nu si le pot ingadui (renuntarea), fiindu-le interzise de statutul lor profesional si de reglementarea pe alte principii a raporturilor juridice din care rezulta atributiile lor.

in sfarsit, cu privire la problema analizata, trebuie remarcat ca nu exista deosebiri semnificative intre reglementarea oferita de dreptul roman in materia recuzarii si abtinerii fata de cele apartinand altor state. Se poate stabili totusi o relativa gradare a exigentelor in aceasta privinta, calificandu-le ca mai putin riguroase pe cele care rezuma cauzele de recuzare la cele aplicabile judecatorilor (in Italia, Belgia etc), si mai exigente pe cele care prevad cauze noi fata de cele incidente judecatorilor, sau, in principiu, nu limiteaza motivele recuzarii. In aceasta ultima categorie se inscrie, de exemplu, legea elvetiana, cea engleza, Regulamentul UNCITRAL si, nu in ultimul rand, Legea-model din 1985, din care se inspira si legea romana introducand, ca urmare, conditia calificarii arbitrilor, intre cauzele conventionale de recuzare.

Specificitatea arbitrajului este pusa in evidenta si de modul de reglementare a raspunderii arbitrilor. Modalitatea de prevedere a consecintelor sanctionatoare ale neonorarii corespunzatoare a mandatului incredintat, este, la randul ei, inca o dovada a naturii contractuale a raporturilor juridice dintre arbitri si parti. In acest sens, art. 353 C. proc. civ. prevede ca arbitrii sunt raspunzatori de daune, in conditiile legii, pentru motivele enumerate la punctele a)-d), respectiv:

a. daca, dupa acceptare, renunta in mod nejustificat la insarcinarea lor;

b. daca, tara motiv justificat, nu participa la judecarea litigiului ori nu
pronunta hotararea in termenul stabilit de conventia arbitrala sau de lege;

c. daca nu respecta caracterul confidential al arbitrajului;

d. daca incalca in mod flagrant indatoririle ce le revin.

Potrivit textului de lege invocat, in functie de natura abaterilor de care se face vinovat in indeplinirea mandatului sau, arbitrul poate fi obligat la plata de daune-interese compensatorii (de exemplu, pentru renuntarea nejustificata la mandat dupa ce in prealabil 1-a acceptat sau pentru ca Iara motive justificate, nu participa la solutionarea litigiului, incalca in mod flagrant indatoririle ce-i revin, nesocoteste caracterul confidential al arbitrajului) sau moratorii (de exemplu, cand nu a pronuntat hotararea in termenul convenit de parti sau stabilit de lege).

Desi, in principiu, notiunea de daune nu indica in mod exclusiv prezenta unui raport juridic contractual, ci, in egala masura, poate fi indiciul angajarii raspunderii civile delictuale, extracontractuale, textul analizat (art. 353 din Cartea a IV-a) consfinteste neindoielnic recunoasterea de catre legiuitor a contractului dintre arbitru si partea care 1-a desemnat. Este de netagaduit ca nu suntem, in acest caz, in prezenta unei atitudini culpabile care aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale unei sau unor terte persoane, ci a unui raport juridic special, cu drepturi si obligatii precis determinate, a carui nastere a fost permisa de existenta prealabila a unei conventii arbitrale, este consecinta executarii obiectului acesteia.

In ansamblu, faptele incriminate de dispozitiile legale mentionate, ca temei al angajarii raspunderii contractuale a arbitrilor, reprezinta urmarea incalcarii obligatiilor lor rezultate din mandatul specific, atipic acceptat. Cele mai multe dintre ele pot conduce si la revocarea arbitrului vinovat. Daca acestei categorii de sanctiuni i se adauga motivele care pot justifica recuzarea, se obtine o imagine completa a regimului sanctionator aplicabil arbitrilor. El este diferit de cel al judecatorilor tocmai prin prima categorie de sanctiuni, cea decurgand din originile contractuale ale atributiilor si sarcinilor lor. In cazul judecatorilor, abaterile de la indatoririle profesionale atrag raspunderea lor disciplinara, angajata in conditiile legii de organizare judecatoreasca si derivand din contractul lor de munca. Deosebirea decurge, si in acest caz, din latura contractuala a naturii juridice a arbitrajului, in timp ce asemanarile (motivele de recuzare), corespund componentei sale jurisdictionale.

In ce priveste contractul de mandat dintre arbitru si parte se poate pune problema daca acesta este de natura civila sau comerciala. Calificarea Iui corecta dobandeste importanta, de exemplu, in determinarea naturii actiunii judecatoresti pe care partea interesata ar intenta-o arbitrului in vederea angajarii raspunderii sale si, deci, in stabilirea instantei competente material sa o solutioneze. Raspunsul corect poate fi formulat in functie de mai multe categorii de argumente:

Dintr-un prim punct de vedere, contractul este analizat ca element al unui intreg - procesul arbitrai in ansamblul sau. Declansarea si derularea lui sunt ingaduite de existenta conventiei arbitrale in oricare din formele sale. Dar, asa cum am mai aratat, desi cu o pronuntata autonomie, conventia arbitrala se incheie in considerarea litigiilor patrimoniale rezultand dintr-un raport juridic de baza, fundamental, este accesorie fata de acesta. In functie de obiect, raportul juridic principal, la randul sau, poate fi comercial sau civil. Urmand principiul accesorium sequitur principale, conventia arbitrala va determina, ca urmare, competenta unui arbitraj care va fi, dupa caz, comercial sau civil, in functie de natura juridica a litigiilor cu care este sesizat. Potrivit acestei teorii, in cazul unui arbitraj comercial, mandatul arbitrilor va fi la randul lui comercial, ei fiind chemati sa analizeze si sa se pronunte asupra unor acte sau fapte de comert. Mandatul, perceput ca parte componenta a unui intreg, va prelua caracterele intregului.

Al doilea punct de vedere, desprinzand contractul de mandat din ansamblul de acte caruia i se integreaza, tine seama strict de obiectul sau, asa cum ii este incredintat arbitrului; acestuia ii revine obligatia de a savarsi o serie de acte jurisdictionale menite sa transeze in mod obiectiv litigiul dintre parti privitor la anumite acte sau fapte de comert. Asadar, arbitrul nu este el insusi autorul acestor acte sau fapte comerciale si nici nu participa in vreun mod la producerea sau consumarea lor. El doar le supune propriei evaluari, judecatii obiective sub aspectul legalitatii si temeinicei lor sau, dupa caz, doar al echitatii. in conformitate cu prevederile art. 374 C. corn., mandatul este considerat fapta de comert obiectiva numai in cazul in care actul juridic pe care trebuie sa il incheie mandatarul (in cazul nostru, arbitrul), este comercial pentru mandant. in situatia analizata, actele arbitrului nu sunt prin ele insele comerciale pentru parti, dar pentru ca sunt in stransa legatura cu acte sau fapte comerciale, conduc la deslusirea disputelor si controverselor legate de asemenea acte sau fapte, pot fi circumscrise categoriei faptelor de comert conexe (accesorii) .

in completarea argumentelor deja aratate, daca se tine seama si de faptul ca partile contractului de mandat sunt un comerciant, (reclamantul sau paratul) si un necomerciant (arbitrul), el poate fi calificat concomitent, si ca o fapta unilaterala (mixta) de comert.

Ambele categorii de argumente sustin natura comerciala a mandatului. Ca urmare, actiunea pentru obligarea arbitrului la plata de daune-interese, urmare a abaterilor in executarea mandatului, va fi de "competenta jurisdictiei comerciale', devenind incidente in materie prevederile art. 893 C. corn. Fata de aceasta constatare se poate afirma ca onorariul achitat arbitrilor corespunde platii mandatului, care, in conformitate cu prevederile art. 374 C. corn., in materie comerciala are caracter oneros.

Teoria enuntata conduce si la cea de-a doua concluzie imediata, si anume ca, in cazul unui arbitraj civil, pentru rationamente similare celor expuse, raportul contractual dintre arbitri si parti este unul de natura civila si, ca atare, competenta devine judecatoria potrivit legii civile sau, tribunalul, in functie de valoarea pretinsa cu titlu de daune.

in literatura franceza s-a formulat opinia, potrivit careia contractul analizat este de natura civila si nu comerciala. Investirea arbitrilor este rezultatul unor operatiuni complexe, in care se inlantuie si se influenteaza mai multe contracte, incepand cu conventia arbitrala si continuand cu cel dintre arbitri si parti, care presupune, ca momente, desemnarea urmata de acceptarea misiunii de catre respectivul arbitru. Iar toate aceste acte sunt realizate sub imperiul legii care autorizeaza partile sa atribuie functii si atributii jurisdictionale unor persoane particulare.

Oricum, ceea ce trebuie retinut este ca, in cadrul arbitrajului, chiar in varianta sa comerciala, pot fi identificate contracte de natura juridica diferita, in nici un caz doar comerciale. Sa nu uitam ca nici conventia arbitrala nu este de natura comerciala, ci are un regim juridic complex, in care se regasesc de exemplu, proprietati ale actelor procedurale si ale celor de dispozitie. Asadar, si contractul dintre arbitri si parti poate avea natura civila si poate pastra acest regim indiferent de natura proceselor pe care le solutioneaza. in plus, nu trebuie distorsionate rolurile si obiectivele partilor si arbitrilor in proces. Faptul ca au fost numiti de parti si insarcinati sa aprecieze si sa judece actele si faptele litigioase, comerciale ale acestora, nu ingaduie confuzia sau concluzia ca ar avea vreo legatura cu savarsirea sau consumarea respectivelor acte sau fapte, ca au contribuit in vreun fel la producerea lor si, cu atat mai putin, ca au fost participanti directi la ele. Ca urmare, lipseste suportul, liantul calificarii activitatii arbitrului ca act de comert unilateral sau mixt. Ele nu sunt straine de ideea de profit, ceea ce nu se poate sustine cu privire la scopul activitatii arbitrilor. Onorariile incasate reprezinta recompensa cuvenita unei munci complexe si incarcata de responsabilitate. Din acest punct de vedere, trebuie considerat ca suntem in prezenta unui mandat civil care in temeiul prerogativelor si rolului mandatarului se bucura de prezumtia de onerositate.

Varianta favorabila teoriei naturii civile a mandatului prezinta si avantajul simplificarii criteriilor de determinare a competentei materiale a instantei investite cu solutionarea actiunii in daune, formulata impotriva arbitrului aflat intr-una din situatiile prevazute de art. 353 C. proc. civ., lamurind-o in favoarea judecatoriei, sau in functie de valoarea pretinsa, a tribunalului, dupa dispozitiile de drept comun in materia competentei materiale.

De retinut, ca un aspect remarcabil, lipsa jurisprudentei autohtone inaceasta materie, lipsa actiunilor avand ca obiect angajarea raspunderii arbitrilor, ceea ce face dovada indeplinirii corespunzatoare a mandatului lor. Aspectul este semnificativ in promovarea arbitrajului.

Spre deosebire de judecatori, arbitrii nu au in mod obligatoriu o calificare juridica; ei pot fi specialisti in diverse domenii, cu o conduita morala si probitate profesionala ireprosabile. Desigur, in arbitrajul international este preferabila si indicata desemnarea lor din randul persoanelor cu vasta experienta in problemele comerciale, de comert exterior si de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala, pentru ca, asa cum se preciza in literatura de specialitate, ei recurg in mai mare masura decat judecatorii la uzantele comerciale internationale .

Desi exercita atributii jurisdictionale similare cu cele indeplinite de judecatori, raspunderea arbitrilor este reglementata in exclusivitate dupa regulile raspunderii contractuale. Legiuitorul pare sa fi scapat din vedere cealalta trasatura fundamentala a activitatii si misiunii lor, cea jurisdictionala, ca o componenta intrinseca a naturii juridice a institutiei arbitrajului, in general, si care, in plan invers, al protectiei arbitrilor, ar fi fost compatibila cu ideea de inamovibilitate a acestora, ca si in cazul judecatorilor. Cu toate acestea, atitudinea legiuitorului se fundamenteaza si este justificata de caracterul privat al arbitrajului, de geneza sa exclusiv contractuala, care lipseste arbitrii de imperium. Desi exercita atributii compatibile cu cele ale judecatorilor, arbitrii raman simple persoane particulare, puterea lor isi are izvorul nu in lege, ca in cazul judecatorilor, ci in conventia arbitrala dintre partile contractante, care a generat la randul ei si contractul dintre arbitri si parti. Este firesc, din acest punct de vedere, ca cei care i-au investit sa fie si cei indreptatiti sa-i traga la raspundere pentru felul in care isi onoreaza misiunea incredintata. Raporturile contractuale create isi produc astfel efectele juridice sub toate aspectele, dand contractului o forma rotunda, continutul unui intreg. Iata de ce, aspectele culpabile ale activitatii arbitrilor pot fi sanctionate de parti dupa regulile raspunderii contractuale. Severitatea reglementarii ei prin textele Cartii a IV-a a Codului de procedura civila, a dat masura exigentelor fata de evolutia si prestatia lor de care, dealtfel, asa cum am mai precizat, depinde increderea in aceasta varianta de judecata si, in cele din urma, succesul ei. In ansamblu, cazurile avute in vedere de legiuitor pentru angajarea raspunderii, acopera la un mod exhaustiv ipotezele practice posibile, care materializeaza abaterile arbitrilor. Formularea de la lit. d) a art. 353 din Cartea a IV-a, potrivit careia raspunderea poate fi antrenata ori de cate ori "incalca in mod flagrant indatoririle ce le revin ' este relevanta in acest sens.

Sintetic, se poate constata ca modul de reglementare a raspunderii arbitrilor exprima una din ipotezele care dau contur regulii inserate in dreptul comun la art. 1075 C. civ., potrivit careia "orice obligatie de a face sau a nu face se schimba in dezdaunari, in caz de neexecutare din partea debitorului'.

Spre a avea in vedere paleta completa a raspunderii lor, reamintim posibilitatea revocarii arbitrilor de catre partea nemultumita de modul de indeplinire a mandatului incredintat, solutie oferita de natura juridica a contractului, luata in considerare de legiuitor in formularea art. 341 si art. 352 din Cartea a IV-a a Codului de procedura civila.

Cat priveste componenta jurisdictionala a mandatului arbitrilor, abaterile procedurale sau chiar cele legate de fondul pricinii ar ramane sa fie sanctionate in cadrul solutiilor oferite de lege pentru desfiintarea hotararilor arbitrale, deci pe calea actiunii in anulare. in mod consecvent si unitar, termenii contractuali ai raspunderii arbitrilor se regasesc, fara exceptie, si in reglementarile straine in materie, fie ele legi nationale sau conventii internationale.