Modul de reglementare al pedepselor privative de libertate

MODUL DE REGLEMENTARE AL PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE

Inchisoarea este o pedeapsa principala ce consta in privarea de libertate a condamnatului prin scoaterea din mediul normal de viata si plasarea lui intr-un mediu inchis in care este supus unui regim de viata si de munca impus. Aceasta sanctiune poate indeplini cu succes atat functia de constrangere individualizata,ea este remisibila si in parte reparabila^[1]

1. Cadrul conceptual

Odata cu trecerea timpului libertatea a cunoscut o utilizare intensiva la nivel conceptual, utilizare intensificata in ultimul secol, astfel incat in prezent risca sa isi piarda identitatea ca notiune.  Vorbind despre libertate nu poti incepe fara a constata usurinta cu care acest termen poate fi revendicat in orice tip de discurs; conceptul are prin urmare o dimensiune morala, religioasa, metafizica, juridica si politica.

Dimensiunea juridica a conceptului de libertate are o natura speciala, particulara, atat prin metoda de abordare cat si prin complexitatea continutului.

Abordarea juridica a notiunii de libertate, prin drept, este in mod organic conditionata de evolutia ideii de drept natural (jus naturalis), intrucat libertatea este expresia unui drept natural, etern, asemenea ordinii divine.

Dimensiunea filozofica a libertatii se confunda cu cea juridica, iar recunoasterea libertatii in forma dreptului a insemnat si recunoasterea sau reglementarea primei forme de afectare a libertatii (juridica sau cvasinaturala) - sclavia. Relatia dintre libertate ca drept natural si ca stare acceptata prin lege a fost punctata de Aristotel, in sensul ca autorul considera ca: "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc intru nimic."^[2]

Analiza se concentreaza asupra problemelor legate de evolutia conceptului de libertate individuala din cele mai vechi timpuri, antichitate, strabatand perioada evului mediu, apoi cea feudala, cu accente deosebite in perioada iluminismului.

Sfarsitul secolului al XVIII-lea reprezinta momentul in care, in materia libertatii si a protejarii sale, la nivel juridic, abordarea teoretica este inlocuita cu abordarea normativa. Primele consacrari juridice ale libertatii individuale, ca principalul drept natural al omului, au aparut in Anglia, o data cu Magna Charta Libertatum (1215). Dispozitiile sale incipiente au fost preluate si dezvoltate in diferite alte acte juridice, cum ar fi: "Petition of Rights" (1628), "Habeas Corpus Act" (1679), "Bill of Rights" (1689).

Recunoasterea expresa si garantarea la nivel juridic a libertatii individuale, ca drept fundamental al omului, a debutat in epoca Declaratiilor, ca acte cu caracter juridic, menite sa proclame si sa garanteze aceasta valoare umana, naturala.

Aspectele de natura conceptuala sunt dublate de abordarea traditionalista, in sensul ca libertatea, ca drept fundamental, nu poate fi separata de protectia ei. Dreptul la libertate inseamna si dreptul la siguranta, adica reglementarea stricta a cazurilor in care caracterul inviolabil al libertatii poate fi infrant. Odata cu aparitia primelor consacrari juridice ale libertatii individuale a operat si jonctiunea terminologica intre conceptia referitoare la drepturi subiective si cea referitoare la libertati. Libertatea a fost pentru inceput un fapt, acela de a nu fi restrictionat , si acesta  se exprima in termeni de rezistenta in raport cu puterea.

Consacrarea juridica actuala a libertatii individuale implica o dubla reglementare, atat a asigurarilor si garantiilor specifice protejarii libertatii, cat si a formelor in care aceasta este afectata, in special prin masuri procesuale. Astfel libertatea este reglementata in antiteza cu privarea de libertate. La nivel juridic, protectia efectiva a libertatii se realizeaza si prin metode indirecte, negative, respectiv prin legiferarea unui cadru extrem de precis in care poate interveni privarea de libertate.

In sens juridic, prin libertate intelegem in primul rand o categorie individuala, un drept subiectiv al omului, protejat si garantat alaturi de alte categorii asemanatoare, ce compun genul de drepturi fundamentale. Evolutia conceptuala a notiunii de libertate s-a manifestat pe plan juridic, cu precadere in domeniul dreptului constitutional si prin utilizarea recenta a expresiei de libertati publice.

Istoria conceptului de drepturi si libertati ale omului se caracterizeaza printr-o extrem de rapida si larga raspandire mai intai la nivelul continentului european si mai apoi la nivel international. Proclamarea drepturilor si libertatilor omului, in documente si texte juridice internationale, a aparut ca o tendinta accentuata a secolului 20 si s-a cristalizat dupa cel de-al doilea razboi mondial, odata cu adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si a celor doua pacte internationale referitoare la drepturi civile si politice, si la drepturile economice, sociale si culturale (16 decembrie 1966).

In societatea reglementata de stat, aplicarea pedepselor - indeosebi a celor care implica pierderea libertatii - reprezinta o sarcina care necesita multa prevedere din partea justitiei, in stransa asociere cu atitudinea de respectare sau de incalcare a legii din partea cetateanului si, prin urmare, cu conceptul libertatii individuale, al drepturilor specifice ale condamnatilor si al demnitatii umane, respectiv cu reglementarea juridica si aplicarea practica a acestora.

In momentul aplicarii pedepselor, statul isi exercita forta intr-un mod legitim, in baza unei hotarari judecatoresti irevocabile, si ingradeste in mod legal drepturile fundamentale ale omului. Trebuie subliniat faptul ca sarcina juridica a statului nu se consuma in pronuntarea sentintei - in unele cazuri, de pierdere a libertatii -, ci, din perspectiva restabilirii ordinii sociale si a dreptatii, inclusiv executarea pedepselor reprezinta o problema a justitiei.

Acest fapt prezinta importanta nu doar din punctul de vedere al filosofiei sociale si a dreptului, ci si intr-o abordare din perspectiva dreptului comun, a drepturilor omului si a organizarii statale.

In dreptul comun, aplicarea legii intr-un mod natural reprezinta forta exercitata de catre stat si adaptata conform cerintelor si in conditiile unui stat de drept, aceasta trebuie sa aiba loc exclusiv in cadrele stabilite de lege, cu respectarea literara a procedurilor.

Intr-o prima perspectiva cea a drepturilor omului, executarea pedepselor implica probleme fundamentale de filosofie a dreptului, indeosebi in privinta impunerii demnitatii umane si a drepturilor omului aflat in situatia privarii justificate de libertate, respectiv in privinta dreptatii si menirii sociale a pedepselor.

Dintr-un alt punct de vedere, executarea pedepselor este legata si de o problema practica de baza, referitoare la conditiile realizarii acesteia, ceea ce, in definitiv, poate reprezenta un criteriu al posibilitatilor economice ale tarii si a situatiei bugetare si chiar a starii culturale si de civilizatie a societatii.

Este necesar a fi facute cateva observatii generale legate de drepturile omului. Libertatea individuala, cu toate ca reprezinta unul dintre drepturile noastre fundamentale cele mai valoroase si cu un mare trecut, nu este de neingradit. Dreptul intern (precum si cel international) stabileste unele cauze care pot justifica privarea de libertatea individuala si stabileste, in acelasi timp, acele reguli si garantii procedurale care trebuie respectate pentru ca libertatea sa poata fi ingradita in cadrul statului de drept, in baza unei hotarari judecatoresti.^[3]

Prin urmare, forma extrema a aplicarii legitime a fortei de catre stat consta, fara indoiala, in pedeapsa cu inchisoarea, care implica pierderea libertatii.

Nu este o simpla intamplare ca, in majoritatea statelor lumii, nu exista pedeapsa capitala, fapt explicat printr-o recunoastere provenita din dreptul natural, potrivit careia statul nu isi poate asuma acea putere penala prin care sa priveze de viata un om. Statele si guvernantii acestora se tem de aplicarea pedepsei cu moartea, deoarece in toate sitemele juridice internationale se pot intampla erori umane, iar repercursiunile acestora pot fi dintre cele mai grave si iremediabile.

Astfel, fiecare moment al justitiei penale - de la etapa investigarii, trecand prin dezbaterea de la tribunal si judecata, pana la executarea pedepsei - este intretesut de reguli procedurale care garanteaza nu doar legalitatea procesului in cadrele determinate de statul de drept ale exercitarii puterii penale, ci si impunerea drepturilor fundamentale ale omului (chiar si modificate si restranse in privinta continutului) in aceste conditii.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

2 Cadrul Normativ

Principiile executarii pedepselor

Cele mai importante principii stabilite prin lege sunt urmatoarele:

Legalitatea executarii pedepselor, provenita din acel principiu juridic general potrivit caruia numai legea poate stabili atat delictele, cat si infractiunile. Rolul instantei consta in stabilirea, in baza dovezilor, a existentei infractiunii (sau a lipsei acesteia) si in aplicarea, in urma incadrarii penale corespunzatoare, asupra cazului, situatiei si persoanei (faptasului) concrete, a pedepsei concrete. Aceasta din urma trebuie sa se sprijine pe o baza legala in toate detaliile sale.

Baza exclusiva a executarii pedepselor consta in hotararea judecatoreasca in vigoare. Una dintre pietrele de hotar ale dezvoltarii sistemului juridic anglo-saxon si fundamentul tuturor sistemelor juridice penale este documentul devenit cunoscut sub numele de habeas corpus (1679), reglementare ce asigura libertatea individuala, care stabileste pentru prima data ca numai instantele de judecata au dreptul de a emite ordin de arestare si de a decide daca cineva va fi detinut in inchisoare. In zilele noastre, aceasta cerinta constituie deja un drept fundamental stabilit de dreptul international si de constitutiile diferitelor state, in baza caruia nimeni nu poate fi nici tinut in detentie, de exemplu sub forma arestului preventiv, nici sanctionat cu pierderea libertatii decat cu aprobarea instantei judecatoresti, respectiv in baza unei hotarari judecatoresti in vigoare.

Respectarea demnitatii umane pe parcursul executarii pedepsei. Acest principiu pune probleme morale si juridice in acelasi timp. Dincolo de caracterul complex al conceptului demnitatii umane, care poate cuprinde drepturi si situatii foarte variate, pedeapsa cu inchisoarea (si deja sanctiunea in sine) atinge simtitor si in mod specific demnitatea umana. Sanctiunea in sine - indeosebi cea care implica pierderea libertatii - nu poate fi aplicata decat pe seama demnitatii umane. Asadar, limitarea sau privarea de libertate aduce atingere demnitatii. In acelasi timp, hotararea judecatoreasca aflata in vigoare, care constata infaptuirea infractiunii si pericolul social pe care faptuitorul il reprezinta, legitimeaza aplicarea fortei de catre stat. In acest sens, insusi faptuitorului ii revine, in primul rand, responsabilitatea pentru lezarea propriei sale demnitati. Cu toate acestea, in timp ce persoana condamnata la pierderea libertatii este, fara indoiala, aservita, in perioada executarii pedepsei, statului, respectiv organelor de stat competente le revine obligatia legala de a respecta demnitatea umana in situatia data. In practica, acest lucru poate fi realizat deseori numai cu mare dificultate, intrucat presupune realizarea unei stari de echilibru foarte fragile, pe care starea prezenta a inchisorilor nu o poate asigura, astfel incat demnitatea umana poate fi lezata in diferite situatii sub cele mai diferite aspecte.

Strans legata de principiul anterior este interdictia referitoare la tortura, la tratamentul inuman sau umilitor. Aservirea asociata cu pierderea libertatii sau chiar si gravitatea faptei, impreuna cu eventualele judecati de valoare subiective, nu autorizeaza instantele de executare ori personalul angajat sa aplice tortura, tratamentul inuman si umilitor. Mai precis, normele legale internationale si reglementarile constitutionale interne interzic explicit acest lucru, intrucat demnitatea umana a detinutilor ar fi lezata tocmai prin incalcarea acestei interdictii.

In perioada executarii pedepsei, discriminarea de orice fel este interzisa. Nu poate fi considerata insa discriminatorie separarea faptasilor barbati si femei, a celor minori si a tinerilor, respectiv folosirea unor sisteme de detentie diferite. Primele sunt justificate din punctul de vedere al drepturilor omului, cele din urma prin proportia dintre gravitatea infractiunilor comise si gravitatea sanctiunilor aplicate, respectiv in baza pericolului social. In aceste cazuri, discriminarea serveste tocmai interesul celor condamnati, astfel incat nu produce niciun dezavantaj pentru acestia si, in consecinta, masurile respective nu pot fi considerate discriminatorii nici din punct de vedere logic.

Penitenciarele trebuie sa consolideze puterea in limitele legii si nu a autoritatii criminale, viata penitenciara trebuie sa se apropie de conditiile de viata din libertate, desi societatea se opune acestui fapt detinand detinutii in conditii severe si cel mai important este selectarea si pregatirea personalului si cadrelor penitenciare prin stagiere in strainatate. Nu in ultimul rand condamnatii nu trebuie autocriticati ei trebuie sa-si dezvolte simtul autocriticii pentru a se corecta.

Tipurile de inchisori si sistemele de detentie

Executarea pedepselor care implica pierderea libertatii are loc, partial, in penitenciare (in cazul pedepselor pe viata), partial (in cazul pedepselor cu inchisoarea), in institutii de executare a pedepselor (inchisori). Asa cum vom vedea, tipurile acestora difera in functie de perioada sanctiunilor aplicate.

Pe langa penitenciare si inchisori, legea reglementeaza si institutiile speciale pentru executarea pedepselor. Din acestea fac parte institutiile de executare a pedepselor minorilor si tinerilor, inchisorile pentru femei si inchisorile-spital

Standardele minime ale Statelor Unite ale Americii pentru tratamentul prizionierilor, includ urmatoarele principii funadamentale ale Natiunilor Unite privind prevenirea criminalitatii si al tratamentelor infractorilor. Acesta a avut loc la Geneva in anul 1955 fiind aprobat de catre comitetul economic si consiliul economic si social prin rezolutia 663 C din 31 iulie 1957.

Aceste reguli nu au intentia sa descrie in detaliu un sistem model al penitenciarelor, ci cauta numai pe baza unui consens general al gandirii contemporane, elementele esentiale cele mai apropiate de cele actuale pentru a stabili ce este general aceptat ca fiind un principiu bun si o practica buna in tratamentele detinutilor si in gestionarea institutiilor.

Standarde minime prntru tratamentul prizonierilor:

Inchisorile trebuie sa fie comunitati binne organizate astfel acestea trebuie situate in locuri in care sa nu se puna in pericol viata sanatatea si intergriatea detinutilor.

In aceste locuri discriminarea este interzisa in tratamentul prizonierilor.

Atunci cand un prizonier este condamnat la pedeapsa cu inchisoarea de catre instantele de judecata, trebuie considerata suficienta aceasta pedeapsa astfel incat in peridoada de detentie conditiile existente in penitenciare nu trebuie sa inrautateasca situatia detinutului.

Activitatile din inchisori trebuie sa se bazeze pe reintegrarea detinutilor in societate dupa ispasirea pedepselor si din acest motiv nu trebuie limitat contactul detinutilor cu exteriorul pe cat prevede legislatia in vigoare.

Persoanele care au fost condamnate pentru infractiunile ce intra sub incidenta Codului Civil, trebuie tinute separate de cele care au comis infractiuni ce intra sub incidenta Codului Penal.

In general fiecare detinut trebuie sa ocupe o camera sau o celula, in cazul de supraaglomerare este permisa o exceptie, aceea de a alatura doi detinuti considerati adecvati pentru a fi colegi de celula, insa pentru o perioada scurta de timp si sub o atenta supraveghere din partea institutiei.

Camerele trebuie sa fie utilate cu strictul necesar pentru a nu pune in pericol sanatatea detinutilor, avand in vedere limina slaba. Ventilatia, caldura, conditiile climatice.

In toate zonele in care prozonierii lociuesc sau lucreaza trebuie sa existe lumina naturala pentru ca prizonierii sa poata lucra sau cati, trebuie de asemenea sa existe ventilatie naturala. Lumina artificiala trebuie sa fie suficient de puternica pentru a nu cauza probleme de vedere, detinutilor, atunci cand acestia citesc sau lucreaza.

Trebuie sa existe unitati sanitare echipate corespunzator pentru a le asigura detinutilor conditii decente pentru a-si satisface nevoile naturale. Dusurile pot fi utilizate cat de des este necesar pentru a avea o igiena corespunzatoare, dar cel putin o data pe saptamana.

Fiecare prizonier care nu lucreaza afara are dreptul la o ora de exercitii in aer liber, daca vremea ii permite.

In fiecare penitenciare trebuie sa existe personal medical calificat si printer acestia trebuie sa existe cel putin un medic psihiatru. Prizonierii bolnavi care au nevoie de tratament, pot fi transportati in spitale. De asemenea trebuie sa existe un medic stomatolog care sa isi ofere serviciile atunci cand este cazul.

Un ofiter medical trebuie sa verifice in mod regulat: calitatea si cantitatea mancarii, igiena si curatenia institutiei, incalzirea, iluminarea, ventilatia, curatenia detinutilor si a camerelor acestora.

In cazul in care exista numerosi prizonieri de aceeasi religie acestia au dreptul la un reprezentant spiritual al acelei religii, daca spatial este sufficient si institutia permite se poate ca acest reprezentant sa isi exercite profesia pe perioada nedeterminata.

Toate obiectele personale cu care nu are voie sa intre in institutia de detentie ale condamnatului vor fi pastrate in loc sigur. Un process verbal de predare primire va fi facut si semnat de cate condamnat iar la terminarea perioadei de detentie acestea vor fi returnate in perfecta stare.

In cazul in care prizonierul este grav bolnav sau a decedat, directorul penitenciarului trebuie sa informeze indata un membru de familie desemnat de catre condamnat cat timp se afla in viata.

In cazul in care o ruda apropiata a prizonierului este grav bolnava sau pe moarte acesta trebuie informat cu rapiditate iar in unele cazuri, I se permite sa iasa din inchisoare escortat pentru a participa la inmormantare sau pentru a vizita persona respective la spital. De asemenea prizonierului ii este permis sa informeze familia cu privire la mutarea sa in alta institutie de detentie.

Atunci cand acestia sunt transferati la alte institutii trebuie ca personalul desemnat sa abie in vedere ca detinutul sa fie expus public cat mai putin pt a nu i se aduce injurii.

Transportul trebuie sa fie facut cu minimult de conditii de lumina, ventilatie si spatiu pentru ca detinutului sa nu i se aduca suferinta psihica. Acesta va fi suportat de catre administratia penitenciarului si fiecarui detinut trebuie sa i se acorde aceleasi conditii de transport.

Directorul penitenciarului trebuie sa verifice fiecare angajat ca acestia san u faca abuzuri de nici un fel in timpul serviciului.

Trebuie sa existe o inspectie periodica a institutiilor si serviciilor de detentie, aceasta fiind facuta de catre personal califcat si inspectori cu experienta desemnati de catre autoritatea competenta. Sarcina acestora va fi in special de a se asigura ca toate institutiile sunt conduse conform limitelor legale si reglementarilor in vigoare.^[5]