Mita
Ca si in cazul
santajului, mita s-a bucurat de o presa invariabil negativa
si opinia generala este ca ea ar trebui scoasa in afara
legii. Dar este lucrul acesta necesarmente adevarat? Sa analizam
cazul unui contract tipic de mita. Sa presupunem ca Black
doreste sa vanda niste materiale catre firma XYZ.
Pentru a castiga licitatia, el ii da o mita
baneasca lui Green, agentul de cumparari al al companiei.
Este dificil de vazut ce anume a facut Black, care sa
trebuiasca sa fie considerat ilegal din punctul de vedere al legii
liberale. De fapt, el n-a facut decat sa reduca pretul
solicitat firmei XYZ, platindu-i un rabat lui Green. Din punctul de vedere
al lui Black, el ar fi fost exact la fel de bucuros sa incaseze direct de
la firma un pret mai redus, desi probabil ca nu a
facut astfel deoarece directorii executivi ai firmei XYZ nu ar fi
cumparat nici la pretul acesta materialele de la el. Dar treburile
interne ale companiei XYZ nu trebuie in nici un caz sa cada in
responsabilitatea lui Black. In ce-l priveste pe el, singurul lucru pe
care l-a facut este sa reduca pretul solicitat firmei
si, prin aceasta, a castigat contractul.*
In acest caz, actiunea
ilicita ii apartine exclusiv lui Green, cel care primeste mita.
Intr-adevar, contractul de angajare al lui Green cu patronii sai il
obliga implicit pe acesta sa isi dea toata silinta
sa faca achizitiile de materiale in interesul firmei. Dar el
incalca acest contract cu firma XYZ, necomportandu-se ca un adevarat
agent al acesteia: intr-adevar, datorita mitei, el fie a cumparat
de la o firma cu care altminteri n-ar fi facut afaceri, fie a
platit un pret mai mare decat ar fi fost necesar. In ambele cazuri,
Green si-a incalcat contractul si a invadat drepturile de
proprietate ale patronilor sai.
Prin urmare, in cazul mitei, nu
este nimic ilegitim in legatura cu mituitorul, dar este intru totul
ilegitima actiunea celui mituit, care primeste mita. Ar trebui
sa existe un drept legal de proprietate pe baza caruia sa se
poata oferi mita, dar nu si unul pe baza caruia sa se
poata primi mita. Doar cel mituit ar trebui sa fie actionat
in justitie. Prin contrast, socialistiii tind sa considere
ca cei care dau mita sunt pe undeva mai reprobabili, deoarece,
intr-un fel, il "corup" pe cel ce primeste. In felul acesta, ei neaga
libera alegere si responsabilitatea fiecarei persoane pentru
propriile sale actiuni.
Sa analizam acum
problema asa-numitelor payola, care se ivesc recurent in
legatura cu radioprogramele care transmit inregistrari muzicale
de mare popularitate. Intr-un astfel de scandal tipic, o firma de discuri
il mituieste pe un disc-jockey sa transmita inregistrarea A. Se
presupune ca altminteri disc-jockey-ul fie nu ar fi transmis inregistrarea
respectiva deloc, fie ar fi transmis-o de mai putine ori; prin
urmare, inregistrarea A este transmisa in locul inregistrarilor B, C
si D, care ar fi fost [130] transmise mai frecvent, daca
disc-jockey-ul ar fi evaluat inregistrarile exclusiv pe baza gusturilor
sale si/sau ale publicului. Evident, din punct de vedere moral, publicul
este tradat, prin incalcarea increderii sale in sinceritatea
disc-jockey-ului. Aceasta incredere se dovedeste a fi nefondata.
Dar publicul nu are nici un drept de proprietate asupra radioprogramului,
astfel incat nu are nici o plangere legala de facut pe aceasta tema.
Ascultatorii receptioneaza programul gratuit. Celelalte firme de
discuri, care au produs inregistrarile B, C si D, au avut si ele
de pierdut, deoarece produsele lor nu au fost transmise atat de frecvent; dar
nici ele nu au nici un drept de proprietate asupra programului si nu au
nici un drept sa-i spuna disc-jockey-ului ce muzica sa
transmita.
Prin luarea de mita, a
incalcat disc-jockey-ul drepturile de proprietate ale cuiva? Da, deoarece,
ca si in cazul agentului comercial mituit, disc-jockey-ul si-a
incalcat obligatia contractuala fata de patronul
sau - fata de proprietarul statiei radio, sau de sponsorul
radioprogramului respectiv - de a pune in unda acele inregistrari
care, dupa parerea sa, ii satisfac in cea mai mare masura
pe ascultatori. Asadar, disc-jockey-ul a incalcat dreptul de
proprietate al proprietarului statiei, sau al sponsorului. Sa
repetam ca cel care a comis un delict si merita sa fie
actionat in justitie este disc-jockey-ul care a primit mita (payola),
nu firma de discuri care a platit mita.
Mai mult, daca firma de
discuri l-ar fi mituit nemijlocit pe patron - pe proprietarul statiei sau
pe sponsor - atunci n-ar fi fost incalcate drepturile de proprietate ale
nimanui si, prin urmare, nu s-ar fi pus problema nici unei
ilegalitati. Evident ca publicul s-ar fi putut simti cu
usurinta inselat daca adevarul ar fi iesit
la iveala si probabil ca si-ar fi schimbat apoi lungimea de
unda, pentru a receptiona programele unei alte statii de emisie,
sau ale unui alt sponsor.
Ce putem spune despre asa-numitele
cazuri de plugola, in care programul este finantat de un sponsor,
iar o alta firma il plateste pe producatorul programului
sa faca reclama [plug] produsului sau? Din nou,
dreptul de proprietate incalcat este cel al sponsorului, care
plateste pentru timpul de emisie si, prin urmare, are drepturi
exclusive de reclama pe durata programului. Incalcarea
proprietatii sale nu este imputabila firmei dizidente care
plateste mita, ci producatorului, care isi incalca
contractul cu sponsorul, acceptand aceasta intelegere.
* N.tr.: Ideea de contract
("de mita") afecteaza totusi rationamentul, intr-o
maniera care consideram ca rastoarna concluzia
autorului referitoare la statutul lui Black. Mai intai, Black stie,
prin ipoteza, ca este vorba despre mita, deci despre o suma
transferata nu firmei, ci lui Green personal, pentru ca
acesta din urma sa incalce drepturile de proprietate ale
firmei (cf. mai jos). Dar Black nu este doar un incitator la furt, ceea
ce ar tine de dreptul sau la libera exprimare. Intr-adevar,
mita respectiva nu este un simplu cadou, insotit eventual de o
sugestie facultativa pentru Green. Este vorba de un contract,
adica de un schimb de titluri de proprietate (cf. cap. 19), prin care
Green se obliga fata de Black sa fure si
sa-i livreze prada. In schimbul mitei, Black a achizitionat
contractual de la Green, in cunostinta de cauza, titlul
ilegitim de proprietate asupra unui bun ce urmeaza a fi furat
de la firma XYZ. Cu alte cuvinte, la o privire mai atenta, Black si
Green sunt complici la un furt de la XYZ, finantat de primul
si executat de al doilea. (Drepturile de proprietate ale firmei le
presupunem legitime; altminteri v. cap. 24). Prin urmare, trebuie
facuta o distinctie intre "mita-cadou", care nu implica
nici o obligatie contractuala, deci nici o responsabilitate
legala a mituitorului - si "mita-contract" explicit sau implicit,
care stabileste o relatie de complicitate intre mituitor si
mituit. Rationamentul autorului este valabil numai in primul caz, iar
cazul "contractului de mita" este comparabil cu cel al
achizitionarii de obligatiuni guvernamentale, mentionat la
p. 184.
