Revendicarea bunurilor mobile - revendicarea bunurilor mobile de la posesorul de buna-credinta

Punerea problemei. Reglementarea actiunii in revendicarea dreptului de proprietate cu privire la bunurile mobile, in legislatia noastra civila, este total diferita fata de revendicarea bunurilor imobile. Ba mai mult, din analiza dispozitiilor Codului civil incidente in aceasta materie rezulta ca trebuie sa deosebim, din capul locului, intre doua categorii de situatii. Astfel, regimul revendicarii bunurilor mobile difera dupa cum paratul este un posesor de rea-credinta, un hot sau un gasitor ori, dimpotriva, el este un posesor de buna-credinta.

Revendicarea bunurilor mobile de la posesorul de rea-credinta, de la un hot sau de la un gasitor. Posesia de rea-credinta a unui tert dobanditor, a hotului sau a gasitorului nu poate avea ca efect dobandirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil, indiferent de durata de timp cat a fost exercitata. O astfel de persoana nu beneficiaza de dispozitiile art.1909 alin.1 C.civ.^[1]

In cazul in care bunul mobil a iesit din patrimoniul proprietarului ca urmare a unei pierderi sau al unui furt, proprietarul deposedat poate introduce actiunea in revendicare, ca mijloc de aparare a dreptului de proprietate.

Pierderea semnifica o deposedare imputabila proprietarului, realizata fie prin neglijenta proprietarului sau a unui tert, fie ca urmare al unui eveniment de forta majora (razboi, calamitate naturala, etc ) .

Prin urmare, opinia de necontestat este aceea a posibilitatii introducerii actiunii in revendicare. Problema care a generat discutii a fost cea legata de prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea actiunii in revendicare fata de un hot, un gasitor, sau fata de tertii subdobanditori de rea credinta.

Intr-o opinie, s-a sustinut faptul ca actiunea in revendicare este prescriptibila in termenul general de treizeci de ani, prevazut in art.1890 C.civ.^[3] (corespunzator art.2262 C.civ.Francez), termenul comun in materie de prescriptie, ramas acelasi si guvernand drepturile reale, conform art.21 din D.167/1958 , referitor la prescriptia extinctiva, chiar si dupa ce termenul comun de prescriptie in materia actiunilor personale a fost redus la trei ani.

Unii autori clasici^[5] considerau ca autorul furtului poate fi urmarit treizeci de ani, insa actiunea ce se poate exercita impotriva lui dupa trecerea celor trei ani este o actiune personala. Se argumenta aceasta calificare juridica prin aceea ca art.1909 C.Civ. interzice, in termeni generali, revendicarea mobilelor, pe care totusi, o permite, in mod exceptional, in anumite imprejurari strict determinate (art.1909 alin.2 C.Civ. ) Astfel, singura calificare a naturii juridice a actiunii introduse de catre proprietar ramane cea a unei actiuni personale in restituire. Mai mult, se considera ca termenul de treizeci de ani este un termen de prescriptie extinctiva .

Trecand peste faptul ca, conform legislatiei in vigoare in acest moment, termenul general de prescriptie este de trei ani in materia drepturilor de creanta, solutia avansata este discutabila prin recurgerea la contructia juridica a unei actiuni personale pentru restituirea bunului, bazata pe raspunderea civila delictuala (art.998 C.Civ.), ipoteza ce ar restrange chiar domeniul actiunii in revendicare si, in orice caz, nu se verifica atunci cand este aplicata situatiei gasitorului.

O alta varietate a opiniei presciptibilitatii actiunii in revendicare^[8] insista pe presciptibilitatea numai a dreptului la revendicare, nu si a dreptului de proprietate. Drept consecinta,"proprietarul poate sa isi revendice dreptul daca bunul trece in mainile unui tert, sau chiar daca posesorul actual care ar fi putut opune prescriptia extinctiva a incetat sa posede" .

Astfel, elementul comun al sustinatorilor teoriei prescriptibilitatii actiunii in revendicare este tocmai prevederea din art.1890 C.Civ., care reduce termenul de exercitare a actiunilor reale la treizeci de ani, prin urmare acest termen ar fi aplicabil chiar si actiunii in revendicare.

Plecand de la un caz celebru in Franta sfarsitului de secol XIX , jurisprudenta si doctrina au creat o a doua opinie, bazata pe imprescriptibilitatea actiunii in revendicare .

Asfel, s-a considerat ca dispozitiile art.1890 C.Civ. nu fac distinctia necesara dintre actiunile avand ca obiect proprietatea si cele care au ca obiect alte drepturi reale^[12]. Drepturile reale dezmembraminte ale dreptului de proprietate se supun termenului de prescriptie extinctiva de treizeci de ani, putandu-se stinge prin neuz, deoarece sunt considerate ca niste exceptii de la exercitarea normala a dreptului de proprietate; daca ele nu sunt exercitate, ratiunea lor de a fi dispare asa incat legea favorizeaza reintoarcerea la starea normala de proprietate .

In ceea ce priveste dreptul de proprietate insa, acesta nu poate fi pierdut pur si simplu, chiar daca titularul sau nu si-l exercita intr-un termen de treizeci de ani. Prin urmare, proprietatea, spre deosebire de alte drepturi reale, nu se pierde prin neuz.

Pe de alta parte, s-a considerat ca actiunea in revendicare, care ocroteste dreptul de proprietate, nu poate sa fie imprescriptibila doar atunci cand are ca obiect material un bun imobil, iar atunci cand se refera la un bun mobil sa fie ipso facto prescriptibila^[14], cu atat mai mult cu cat, se sustine, protectia acordata de cod bunurilor imobile este mult mai mare.

Consideram ca, in esenta, ambele dintre aceste teorii au parti discutabile, problema pusa in dezbatere comportand niste nuantari necesare.

Daca am imagina o ipoteza, mai mult de scoala, in care un proprietar introduce dupa 35 de ani o actiune in revendicare avand ca obiect un imobil, precum si cateva bunuri mobile ce nu sunt considerate imobile prin destinatie (bijuterii, de exemplu), actiunea in revendicare asupra imobilului ar putea fi paralizata de posesorul uzurpator (de rea credinta) prin uzucapiunea de lunga durata, in temeiul art.1890 C.Civ., daca sunt intrunite conditiile unei prescriptii achizitive^[15]. In ceea ce priveste bunurile mobile, proprietarul ar avea castig de cauza, deoarece, nu-i asa actiunea in revendicare avand ca obiect bunurile mobile este imprescriptibila.

Aplicarea teoriei imprescriptibilitatii actiunii in revendicarea bunurilor mobile, asa cum a fost formulata, ar insemna, in fapt, o protectie sporita drepturilor reale mobiliare, ceea ce ar contrazice spiritul Codului Civil, intemeiat pe privilegierea drepturilor reale imobiliare^[16].

Opinia noastra este ca actiunea in revendicare avand ca obiect bunurile mobile este imprescriptibila impotriva unui hot, gasitor sau tert de rea credinta, dar numai in masura in care posesia acestuia nu indeplineste conditiile unei posesii utile si neviciate asa cum prevede art.1847 C.Civ. caz in care opereaza in favoarea hotului, gasitorului sau terttului de rea credinta uzucapiunea de 30 de ani prevazuta de art. 1890 C.civ. .

Este de necontestat ca mare parte din dispozitiile Capitolului II al Titlului XX din Codul Civil " Despre posesiunea ceruta pentru a prescrie" se refera la posesiunea atat a bunurilor mobile, cat si a bunurilor imobile. De exemplu, art.1847 C.civ., (referitor la conditiile cerute pentru a putea prescrie), art. 1851 si urm. C.civ. (violenta, clandestinitatea ca vicii ale posesiei) se aplica la fel de bine imobilelor cat si mobilelor. Redactorii Codului Civil au creat o institutie unitara a posesiei, rupta in mod artificial pe baza unor considerente istorice (" res mobilis, res vilis") de catre doctrinari.

Astfel, posesia utila ca si conditie pentru dobandirea dreptului de proprietate este recunoscuta in cazul uzucapiunii bunurilor imobile (alaturi de curgerea timpului), in cazul posesiei de buna credinta fondata pe cazul particular prevazut de art.1909 alin.1 C.civ., precum si in cazul art.1909 alin.2 si art.1910 C.civ., pentru bunurile mobile. Nu vedem motivele pentru care, in cazul revendicarii bunurilor mobile de la hoti sau gasitori, sa-i fie negat caracterul achizitiv de proprietate, alaturi de curgerea timpului .

Cu exceptia cazurilor deosebite din art.1909 si 1910 C.Civ. si in deplina concordanta cu normele ce reglementeaza uzucapiunea imobilelor, consideram ca si in cazul bunurilor mobile se aplica art.1846 alin.1 C.Civ. "Orice prescriptie se bazeaza pe faptul posesiunii", deci se aplica, si in cazul actiunii reale mobiliare, termenul general prevazut in art.1890 C.Civ.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Daca luam in calcul teoria clasica a dualitatii prescriptiei in prescriptie extinctiva si prescriptie achizitiva ca forme distince, spre deosebire insa de sustinatorii teoriei prescriptibilitatii actiunii in revendicare mobiliara, consideram ca fundamentul acestui termen nu este prescriptia extinctiva, ci prescriptia achizitiva, exact ca si in situatia uzucapiunii de lunga durata de 30 ani a imobilelor, reglementata de altfel de acelasi text de lege .

Opinia potrivit careia termenul de 30 ani este prescriptie extinctiva este discutabila , deoarece termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga intotdeauna din momentul nasterii dreptului la actiunea in revendicare, adica din momentul furtului sau din momentul pierderii.

In schimb, termenul de prescriptie achizitiva se calculeaza din momentul in care hotul sau gasitorul realizeaza o posesie utila si neviciata. Astfel, se poate intampla ca violenta in baza careia lucrul si-a schimbat posesorul sa inceteze dupa o oarecare perioada de timp din momentul furtului, moment din care posesia devine utila iar hotul incepe prescriptia achizitiva . La fel se intampla si in cazul in care posesia hotului sau gasitorului este clandestina sau echivoca; daca unul dintre aceste vicii inceteaza, posesia devine utila, in baza art. 1856 C.Civ., iar termenul de 30 de ani incepe sa curga din momentul indeplinirii tuturor conditiilor pentru o posesie utila.

Pentru a putea prescrie, posesorul trebuie sa exercite o posesie exceptata de vicii fata de proprietar^[22] deoarece prescriptia achizitiva nu este fondata exclusiv pe faptul posesiei, ci presupune deasemenea inactiunea persoanei impotriva careia curge . Daca prescriptia s-ar baza pe o posesie clandestina, echivoca, etc, proprietarul nu ar avea de unde sa afle de posedarea de catre altul a proprietatii sale si nu ar putea interveni pentru apararea dreptului sau.

Daca prescriptia curge impotriva proprietarului, acest lucru se realizeaza deoarece cel in drept nu actioneaza. Intr-un fel, chestiunea este un pic teoretica; proprietarul unui bun mobil nu va astepta treizeci de ani pentru a intenta o actiune in revendicare impotriva unui hot, gasitor sau tert de rea credinta care utilizeaza in mod public bunul, totusi anumite situatii au fost intalnite in practica judiciara. Astfel, s-a judecat ca monedele de aur descoprite in peretele unui imobil in demolare nu constituie un tezaur in sensul juridic al cuvantului ci sunt in proprietatea mostenitorilor celui care le-a ascuns cu doua sute de ani inainte individualizandu-le si dispunand de ele prin testament .

Revendicarea bunurilor mobile de la posesorul de buna-credinta. Revendicarea bunurilor mobile de la un posesor de buna-credinta este, de cele mai multe ori, imposibila. Explicatia se afla in textul art.1909 alin.1 C.civ., unde se prevede: 'Lucrurile miscatoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fara sa fie trebuinta de vreo curgere de timp'. Altfel spus, intr-o exprimare sintetica si clara, posesie de buna-credinta a unui bun mobil valoreaza titlu de proprietate. Ba mai mult, marea majoritate a autorilor afirma ca textul art.1909 alin.1 C.civ. instituie o prezumtie juris et de jure de proprietate in favoarea posesorului de buna-credinta a bunurilor mobile, care paralizeaza si inlatura orice actiune in revendicare. In ce ne priveste, nu impartasim o astfel de calificare. Realitatea este ca dreptul de proprietate mobiliara se dobandeste, potrivit acestui text, prin posesie de buna-credinta. De aceea, nu este nevoie sa recurgem la constructia juridica a prezumtiilor legale absolute^[25].

Acest mod de dobandire a dreptului de proprietate mobiliara se aplica numai in privinta bunurilor mobile corporale^[26] individual determinate, care se afla in proprietate privata. Nu pot fi dobandite astfel bunurile mobile proprietate publica. De asemenea, textul art.1909 alin.1 C.civ., nu se aplica bunurilor mobile prin natura lor care au devenit bunuri imobile prin destinatie.

Pentru a putea invoca prevederea art.1909 alin.1 C.civ., trebuie sa fie intrunite urmatoarele conditii^[27]:

a) proprietarul sa se fi desesizat voluntar de bunul sau mobil, incredintandu-l prin contract unui detentor precar^[28] (chirias, comodatar, depozitar etc.). Daca proprietarul s-a desesizat involuntar de bunul sau, deoarece i-a fost furat sau l-a pierdut, aceasta regula nu este aplicabila;

b) detentorul precar sa instraineze cu titlu oneros bunul mobil respectiv unei terte persoane, fara sa aiba consimtamantul proprietarului care i l-a incredintat. Detentorul precar nu poate invoca impotriva proprietarului dobandirea proprietatii bunului pe temeiul art.1909 alin.1. Dimpotriva el are obligatia contractuala de a-l restitui;

c) tertul sa dobandeasca bunul mobil cu buna-credinta de la detentorul precar si nu de la adevaratul proprietar, printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros. Aceasta inseamna ca el a avut convingerea ca detentorul precar este adevaratul proprietar al bunului. Buna-credinta trebuie sa existe in momentul in care tertul a intrat efectiv in posesia bunului, chiar daca actul translativ de proprietate a fost incheiat cu detentorul precar la o data anterioara^[29]. Daca intre momentul incheierii contractului si momentul in care i-a fost predat bunul in stapanire efectiva, tertul dobanditor a aflat ca instrainatorul nu este proprietarul acelui bun, el este de rea-credinta si nu poate invoca regula de mai sus. Pana la proba contrara, buna-credinta se prezuma;

d) posesia tertului dobanditor de buna-credinta a bunului mobil sa fie efectiva sau reala^[30]. Pentru ca posesia sa fie efectiva sau reala tertul dobanditor trebuie sa cumuleze, in persoana sa, ambele elemente, corpus si animus. Regula din art.1909 alin.1 C.civ., nu se aplica atunci cand tertul are doar elementul animus, fara sa fi intrat in stapanirea materiala efectiva sau reala a bunului.

Ce se intampla insa cu fostul proprietar al bunului mobil? Va ramane el pagubit, din moment ce actiunea in revendicare a bunului este paralizata, prin invocarea art.1909 alin.1 C.civ., de catre posesorul de buna-credinta? Evident ca o astfel de solutie nu poate fi acceptata. De aceea, proprietarul initial are la dispozitie o actiune in despagubire impotriva detentorului precar^[31]. Ba mai mult, fapta detentorului precar constituie infractiunea de abuz de incredere, putand fi pedepsit penal .

Revendicarea bunurilor mobile de la un posesor de buna‑credinta care le-a dobandit de la un hot sau gasitor. Regula inscrisa in art.1909 alin.1 C.civ. se aplica exclusiv in ipoteza in care proprietarul s-a desesizat voluntar de bunul sau mobil, incredintandu-l unui detentor precar. Dimpotriva, atunci cand un tert de buna-credinta dobandeste posesia unui mobil care a iesit involuntar din stapanirea proprietarului sau, fiind pierdut sau furat, aceasta regula este inaplicabila^[33]. Pentru o astfel de ipoteza este incidenta prevederea art.1909 alin.2, care dispune: 'Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel caruia i s-a furat un lucru, poate sa‑l revendice, in curs de trei ani, din ziua cand i s-a furat, de la cel la care-l gaseste, ramanand acestuia recurs in contra celui de la care-l are'.

In legatura cu domeniul de aplicare a dispozitiei art.1909 alin.2, in literatura de specialitate s-au formulat cateva precizari^[34]:

- textul se aplica numai atunci cand bunul mobil se afla in posesia de buna-credinta a unui tert care l-a dobandit de la autorul furtului sau de la gasitor;

- nu se are in vedere ipoteza in care bunul se afla chiar in posesia autorului furtului sau gasitorului si nici in posesia unui tert de rea-credinta. Intr-o astfel de situatie, actiunea in revendicare este imprescriptibila;

- prin 'furt' se intelege, de aceasta data, furtul propriu-zis, talharia si pirateria;

- prin 'pierderea bunului' se intelege iesirea bunului din stapanirea proprietarului datorita neglijentei sale, unui caz fortuit ori de forta majora.

Actiunea in revendicare trebuie introdusa in termen de 3 ani calculati din momentul sustragerii sau pierderii bunului. Termenul de 3 ani este un termen de decadere. Daca actiunea in revendicare nu se introduce inauntrul acestui termen, se stinge si dreptul de proprietate al titularului initial. Asa cum s-a spus, pe toata durata termenului de trei ani, este suspendata, privitor la bunurile furate sau pierdute si aflate in posesia de buna-credinta a unui tert, aplicarea prevederii art.1909 alin.1 C.civ. La implinirea lui, posesorul de buna-credinta devine proprietarul acelui bun mobil.

Mentionam ca potrivit art.1909 alin.2 C.civ., atunci cand proprietarul revendica bunul sau de la un tert de buna-credinta care l-a dobandit de la un hot sau gasitor, nu este obligat sa plateasca contravaloarea acelui bun sau sa-l indemnizeze pe posesor pentru pretul platit. De aceea, fostul posesor, obligat la restituirea bunului, are la dispozitie o actiune personala in despagubire impotriva celui de la care l-a dobandit.

De la aceasta regula, art.1910 C.civ., prevede o importanta exceptie, in sensul ca atunci cand 'posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumparat la un balci sau la targ, sau la o vindere publica, sau de la un negutator care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate sa ia lucrul inapoi decat intorcand posesorului pretul ce l-a costat' Se acorda astfel o protectie deosebita tertului de buna-credinta care a cumparat bunul intr‑un loc public unde se incheie in mod curent asemenea acte juridice. Datorita imprejurarilor in care a incheiat actul in baza caruia a dobandit, cu titlu oneros, bunul respectiv, se presupune ca nu avea cum sa stie ca vanzatorul l-a furat sau l-a gasit. Asadar, el are un drept de retentie asupra lucrului pana cand proprietarul revendicant ii plateste pretul pe care l-a dat celui de la care a dobandit posesia.

In literatura de specialitate s-a pus problema nevoii de a corela prevederile art.1909 alin.2 si 1910 cu normele dreptului procesual penal. Si aceasta pentru motivul ca art.14 alin.3, lit.a din Codul de procedura penala dispune ca repararea in natura a pagubei cauzata printr-o infractiune are loc, printre altele, prin restituirea lucrului. Asadar, intr-un proces penal, organele judiciare pot sau nu pot sa dispuna ridicarea bunurilor insusite de inculpat prin infractiune si instrainate, intre timp, unui tert de buna-credinta? Consideram ca aceste bunuri nu pot fi ridicate de la tertul dobanditor, decat in conditiile prevazute de art.1909 alin.2 C. civ., daca a fost introdus in proces. In schimb, atunci cand tertul de buna-credinta a cumparat bunul in imprejurarile prevazute de art.1910 C.civ., chiar daca instanta a dispus restituirea catre partea civila, el are dreptul de a retine bunul respectiv in stapanirea sa, pana cand proprietarul va plati pretul la care a fost dobandit de la inculpat^[35].