Obiectul si cauza contractului individual de munca - cauza contractului individual de munca

Obiectul contractului individual de munca este format din doua elemente inseparabile care interconditioneaza: pe de o parte, prestarea muncii de catre salariat, iar, pe de alta parte salarizarea ei de catre angajator. Cele doua prestatii se afla intr-o legatura directa si indisolubila, fapt pentru care un contract de munca ce nu ar cuprinde unul dintre aceste doua elemente ar fi nul.

Obiectul contractului individual de munca se determina si se realizeaza printr-un ansamblu de elemente, de drepturi si obligatii, care formeaza continutul contractului, al raportului juridic pe care acesta il genereaza.

Cauza contractului individual de munca

Cauza constituie motivatia care determina asumarea obligatiei. Prestarea muncii de catre salariat reprezinta scopul urmarit de catre angajator prin incheierea contractului, deci cauza acestuia, dupa cum primirea salariului este scopul determinant al incheierii contractului pentru salariat.

Validitatea contractului este conditionata de caracterul licit si moral al cauzei.

Repartizarea in munca si avizul prealabil   

Repartizarea in munca

Uneori incheierea contractului individual de munca este consecinta unei repartizari in munca - act administrativ individual- emis de organele abilitate in acest sens.

Mai multe acte normative prevad repartizarea, cu consecinte diferite pentru cele doua parti si pentru incheierea contractului individual de munca.

Astfel, conform Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj si stimularea ocuparii fortei de munca, agentiile pentru ocuparea fortei de munca au atributia de a repartiza in munca persoanele care au calitatea de somer.

In ceea ce priveste regimul juridic al repartizarii in raport cu angajatorul - la care ar urma sa aiba loc incadrarea in munca - acesta trebuie sa fie examinat diferentiat, in raport de categoria de agenti economici careia i se adreseaza repartitia. Astfel, pentru unitatile bugetare, precum si pentru aparatul de specialitate al organelor legislative, executive si judecatoresti, repartizarea este obligatorie numai in masura in care cel in cauza a reusit la concurs.

Pentru societatile comerciale si alte unitati care isi desfasoara activitatea pe baza liberei initiative, repartitia nu creeaza nici o obligatie pentru acestea; ele au deplina libertate contractuala in stabilirea raporturilor juridice de munca.

Printre alte acte normative care reglementeaza repartizarea in munca enumeram:

Legea nr.416/2001 privind venitul minim garantat;

O.U.G. nr.102/1999 pentru protectia speciala si incadrarea in munca a personelor cu handicap;

H.G. nr. 618/1997 privind modul de executare a serviciului militar alternativ.

Se impune precizarea ca repartizarea in munca - act administrativ - nu afecteaza caracterul consensual al contractului individual de munca. Dispozitia de repartizare nu constituie niciodata un izvor al raportului juridic de munca; ea precede si conditioneaza incheierea contractului, dar nu il inlocuieste; partile au o raspundere juridica pentru neexecutarea ei, dar nu devin, in temeiul repartizarii, subiecte ale raportului juridic de munca, acesta implicand in mod necesar incheierea contractului.

Se poate concluziona ca in orice situatie actul de repartizare este o conditie sau o premisa pentru incheierea contractului, numai acesta din urma diriguind, prin ansamblul clauzelor sale, executarea raportului juridic de munca.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Se pot ivi cazuri in care eroarea uneia sau a ambelor persoane intre care un raport juridic se naste sa dea loc la un dezacord intre parti cu privire la o modalitate a raportului.

In asemenea cazuri eroarea constituie mai mult decat un viciu de consimtamant, intrucat dezacordul pe care il produce intre parti impiedica raportul de a se forma; nu este numai viciu de vointa ci este lipsa de consimtamant, adica de acord.

Eroarea ( fie de drept, fie de fapt, legea nu distinge) poate, sa fie ceva mai mult decat un viciu; ea poate sa fie o cauza de dezacord, si atunci contractul nu s-a putut forma, pentru ca lipseste acordul. Dezacordul asupra naturii prestatiei sau a prestatiilor reciproce care au a se naste din contract, sau asupra identitatii obiectului la care prestatia se refera, sau asupra modalitatilor sub care una din parti a inteles a se obliga.

Cerintele erorii

Pentru ca falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic sa fie viciu de consimtamant, trebuie intrunite cumulativ doua cerinte[4]:

elementul asupra caruia cade falsa reprezentare sa fi fost hotarator pentru incheierea actului juridic;

in cazul actului juridic bilateral sau multilateral, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractanta sa fi stiut ori sa fi trebuit sa stie ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare este hotarator pentru incheierea actului juridic civil in cauza.

In afara de aceste cazuri, eroarea nu duce la stricarea conventiei decat atunci cand cade asupra substantei obiectului. Cuvantul de substanta nu trebuie luat intr-un inteles metafizic, in care el nu ar corespunde cu interesul subiectiv care e continutul oricarui drept privat. Pe de alta parte substanta obiectului conventiei, nu e substanta unui lucru material, ci substanta prestatiei sau a prestatiilor la care o parte s-a obligat sau la care partiile s-au obligat reciproc, caci aceste prestatii iar nu materialitatea lucrului formeaza obiectul direct al contractului. Dar prestatia e aceea pe care partial contractante au determinat-o, de unde rezulta ca elementele constitutive ale prestatiei vor fi sau nu private ca substantiale dupa cum interesul partilor le-a dat sau nu acest character. In alte cuvinte caracterul substantial al obiectului trebuie ca sa corespunda cu o notiune juridical sis a fie apreciat subiectiv nu obiectiv.

Substanta poate deci sa consiste dupa imprejurari, sau in validitatea juridica a prestatiei, sau in posibilitatea ei intr-un anumit moment sau in anumite conditii voite de parti, sau cu privire la lucru, in materia lui, sau in vechimea lui, sau in originea lui si asa mai departe, si o eroare asupra unui din aceste elemente, va putea fi considerate ca substantiala si duce la nulitatea contractului dupa cum se va stabili ca acel element a fost determinant al vointei partii. Substanta obiectului nu poate insa sa fie nici valoarea comerciala a lucrului, caci atunci anularea ar fi o reciziune pentru cauza de leziune, pe care legea noastra n-o admite intre parti capabile (art. 1165), nici mobilul dar exterior contractului care a indemnat pe parte de a contracta , afara de cazul cand acest mobil se traduce intr-un element al contractului sub forma de conditie. Eroarea asupra substantei poate sa fie o cauza de stricare a contractului si in cazul cand exista numai in persoana uneia din parti. Daca in asemenea caz celalalta parte a fost de rea-credinta, adica a cunoscut eroarea in care a cazut ea ignorand eroarea, atunci stricandu-se contractul, partea care a cazut in eroare va putea eventual sa fie condamnata sa plateasca celuilalt contractant despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin anulare. Ar fi atunci un caz de aplicatie pe care Ihering il denumeste culpa in contrahendo adica greseala care se comite de una din partile contractante cu ocazia formarii contractului, si care se intemeiaza pe aceasta idee ca la incheierea unui contract fiecare parte gartanteaza celeilalte ca consimtamantul ei nu contine elemente de natura a primejdui nici existenta raportului, nici urmarile care au fost in intentia comuna a partilor.

Intr-un sistem juridic in care prevaleaza autonomia de vointa orice act incheiat sub imperiul unei false reprezentari ar trebui anulat. Solutia ar antrena insa consecinte inadmisibile pentru comertul juridic pentru ca oricine ar putea ataca actul incheiat invocand credinta sa gresita potrivind anumite calitati ale obiectului. Prin urmare, doua sunt imperativele ce se cer avute in vedere; pe de-o parte preocuparea de a nu da eficienta juridical unui angajament ce nu corespunde vointei reale, pe de alta parte preocuparea de a pune la adapost partea contractanta de o nulitate care nu putea fi prevazuta.

9.2. Avizul prealabil

In unele cazuri reglementate prin dispozitii speciale, incheierea contractului individual de munca (sau modificarea acestuia), pentru incadrarea in anumite posturi, este conditionata si de existenta prealabila a unui aviz conform (obligatoriu) ori consultativ al unui organ.

Astfel, este necesar avizul (atestatul)organului de politie pentru incadrarea:

gardienilor publici, care urmeaza a fi dotati cu armament;

personalului de paza si garda de corp;

personalului operator de jocuri de noroc.

Alteori, pentru anumite functii este prevazuta cerinta autorizarii care nu este altceva decat tot un aviz conform. De pilda pentru calitatea de artificier este necesara autorizare inspectoratului teritorial de munca; pentru cea de verificator metrolog este necesara autorizatia Biroului Roman de Metrologie Legala; pentru cea de ghid de turism, atestarea ministerului de resort.

Neindeplinirea conditiei prealabile a obtinerii avizului duce la nulitatea absoluta, dar remediabila, a incadrarii respective. Cu alte cuvinte, daca a fost incheiat un contract de munca in lipsa avizului, acesta este nul de drept, adica se considera ca nu exista. Daca, insa, avizul se acorda ulterior incheierii contractului, nulitatea este acoperita si, deci, incadrarea in munca devine legala.

Retragerea avizului are drept efect incetarea de drept a contractului individual de munca, in temeiul art. 56 lit. g, din Codul muncii.

In afara de avizul conform este reglementat si avizul facultativ, adica el trebuie cerut, dar organul competent sa dispuna incadrarea in munca poate sau nu sa tina seama de el. Spre exemplu, este facultativ avizul prefectului dat in conditiile Legii nr.215/2001 a administratiei publice locale, pentru numirea in functie a conducatorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale de specialitate organizate la nivelul unitatilor administrativ teritoriale.