Sectiunea I.CONCEPTE.

Sclavia, ca atare sau conditia unei fiinte umane asupra careia se exercita atributele dreptului de proprietate sau numai unele dintre ele, este expresia unor vremuri revolute, dar ale caror reverberatii se manifesta sub diverse forme si in zilele noastre.

Fenomen caracteristic societatii sclavagiste, care constituia principala sursa de venit pentru stapanii de sclavi, sclavia a fost un insotitor permanent al istoriei medievale si moderne, cunoscand momente de apogeu in perioada de constituire a imperiilor coloniale sau de constanta, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, sub forma comertului cu sclavi. In prezent, ea se manifesta sub alte forme, mai rafinate, dar tot atat de odioase, definite in limbajul Natiunilor Unite prin expresia "forme contemporane de sclavie".

Actele de punere sau mentinere in stare de sclavie, ca si traficul cu sclavi sunt considerate astazi o crima internationala.

Primele reglementari internationale in materie dateaza de la inceputul secolului al XIX-lea si ele n-au avut nici o motvatie exclusiv sau eminamente umanitara, ci, mai degraba, un substrat economic. Tratatele de pace de la Paris din 30 mai 1814¹ si 1815 si Declaratia Congresului de la Viena asupra abolirii traficului cu negri² urmareau cu prioritate slabirea concurentei americane care, datorita comertului sau cu negri, era foarte rentabila. Impiedicarea plantatorilor americani, care utilizau pe scara larga munca sclavilor negri, de a concura vanzarea bumbacului produs in coloniile engleze s-a urmarit si prin Conventia de la Londra din 20 decembrie 1941³ dintre Anglia, Austria, Franta, Prusia si Rusia, prin care se interzice in mod expres comertul cu sclavi.

Masura de interzicere si combatere a comertului cu sclavi a fost extinsa prin Acordul general al Conferintei de la Berlin din 26 februarie 1885 si prin Actul General al Conferintei antisclavagiste, conferinta care si-a desfasurat lucrarile intre 16 noiembrie 1889 si 2 iulie 1890, si a reunit reprezentantii statelor care au participat la Conferinta de la Berlin din 1885, precum si ai statului independent Congo. Actul General se referea la masurile ce puteau fi adoptate de state, precum : navele de razboi aveau numai dreptul de a verifica documentele de bord (articolul 42); dreptul de vizita nu se exercita decat asupra navelor apartinand statelor care au incheiat conventii speciale asupra reprimarii traficului cu sclavi (art. 45)⁴; navele suspecte trebuiau conduse in cel mai apropiat port unde se afla un functionar al statului al carui pavilion il are nava (art. 49); aici se proceda la o ancheta in prezenta comandantului navei militare captoare (art. 50).

In aceasta perioada , sclavia a fost abolita, prin acte interne, de catre o serie de state: Franta, pe solul continental, prin legea din 28 septembrie-16 octombrie 1971 si in colonii prin decretul din 27 aprilie 1848; Anglia, in colonii la 1august 1834; Statele Unite, in 1865; Spania, in Porto Rico, in 1873 si in Cuba, in 1880, Brazilia la 10 mai 1888. Cu toate acestea sclavia se mentinea inca in Asia, Africa, in toate statele musulmane, in Egipt, Turcia. Numeroase piete clandestine de sclavi existau la: Constantinopol, Smirna, in interiorul Marocului, unde caravane cu negri erau cu regularitate aduse din regiunile din jurul lacului Ciad.⁵

Problema interzicerii sclaviei, ca atare, a fost pusa pentru prima data in cadrul Societatii Natiunilor, incepand din 1922 cand a fost creata Comisia ad-hoc pentru studierea sclaviei in lume si a formulat propuneri referitoare la aceasta problema.

Motivatia acestei Conventii se gaseste in preambulul sau, ea fiind exprimata in trei idei fundamentale, si anume: 1) ca libertatea este un drept pe care fiecare fiinta l-a dobandit prin nastere; 2) ca dupa incheierea Conventiei din 1926 "noi progrese au fost obtinute in aceasta directie" si 3) Conventia suplimentara este destinata "intensificarii eforturilor, atat nationale cat si internationale care vizeaza abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi si a institutiilor si practicilor analoge sclaviei". Astfel, Conventia inglobeaza practicile si institutiile in materie de servitute pentru datorii, formele servile de casatorie si exploatare a copiilor si adolescentilor, traficul cu sclavi si institutiile si practicile analoge sclaviei.

Practicile analoge sclaviei sunt urmatoarele:

a)      servitutea pentru datorii;

b)      serbia

c)      orice institutie sau practica in virtutea careia:

o femeie este, fara a avea dreptul de a refuza, promisa sau data in casatorie in schimbul unei despagubiri in bani sau in natura platita parintilor, tutorelui, familiei sau unei alte persoane sau unui alt grup de persoane;

sotul unei femei, familia sau clanul acestuia au dreptul de a o ceda unei alte persoane cu titlu oneros sau in alt mod;

femeia poate, la moartea sotului, sa fie transmisa prin succesiune unei alte persoane.

d) orice institutie sau practica in virtutea careia un copil sau adolescent care are mai putin de 18 ani este dat, fie de catre parinti, fie de catre tutorele sau unei alte persoane contra unei sume de bani sau nu, in vederea exploatarii persoanei sau muncii copilului sau adolescentului.

Conventia incrimineaza ca fapta penala transportul sau incercarea de a transporta sclavi dintr-o tara in alta prin intermediul oricarui mijloc de transport, ori complicitatea la comiterea unor astfel de fapte. Statele se angajeaza sa ia toate masurile adecvate pentru: a) a impiedica navele si aeronavele purtand pavilionul lor sa transporte sclavi si a pedepsi persoanele vinovate; b) ca porturile, aeroporturile si coastele lor sa nu poata fi folosite la transportul sclavilor. Orice sclav refugiat la bordul unei nave apartinand unui stat parte la Conventie va fi liber ipso facto.

Fenomenul sclaviei, precum si practicile si institutiile analoge, se mentine inca in numeroase zone ale Globului, din care cauza reprimarea sa a fost prevazuta si in alte Conventii internationale. Articolul 22 din Conventia de la Geneva din 1958 cu privire la marea libera prevede ca orice nava de razboi poate opri in marea libera o nava de comert straina daca exista un motiv serios de banuiala ca aceasta nava se ocupa de traficul de sclavi.

O asemenea dispozitie a fost inserata si in Conventia Natiunilor Unite asupra dreptului marii, semnata la Montigo Bay, in Jamaica, la 10 decembrie 1982 in articolul 99 care prevede ca " Orice stat va lua masuri eficace pentru a preveni si reprima transportul de sclavi pe navele autorizate sa poarte pavilionul sau si pentru a preveni uzurparea pavilionului sau in acest scop. Orice sclav care se refugiaza pe o nava, indiferent de pavilionul sau, este liber ipso facto".

Combaterea traficului de orice natura cu fiinte umane se inscrie in contextul luptei pentru interzicerea sclaviei, a institutiilor si practicilor similare. Primul instrument international care urmarea combaterea comertului cu femei a fost "Aranjamentul de la Paris" din 18 mai 1904 pentru reprimarea traficului cu femei albe, semnat de 18 state. La 4 mai 1910, 13 state au semnat tot la Paris "Conventia Internationala referitoare la reprimarea traficului cu femei albe, la care au aderat in final 34 de state.

Sub auspiciile Societatii Natiunilor au fost incheiate alte doua instrumente: "Conventia internationala de la Geneva din 30 septembrie 1921 referitoare la combaterea traficului cu femei si copii", si " Conventia internationala de la Geneva din 11 octombrie 1933 cu privire la reprimarea traficului cu femei majore". Romania a aderat la Conventie impreuna cu alte 10 state la 28 mai 1935.

Inca din momentul crearii sale, Organizatia Natiunilor Unite a manifestat un interes deosebit fata de problema traficului cu fiinte umane, care constituie o ofensa grava la adresa demnitatii omului, astfel ca incercand sa opereze o regrupare a instrumentelor existente a elaborat un nou instrument - " Conventia pentru reprimarea traficului cu fiinte umane si a exploatarii prostituirii semenilor" - , aprobata de Adunarea Generala a ONU, la 2 decembrie 1949, pe care, la 21 martie 1950, a deschis-o spre semnare si aderare. Aceasta Conventie, care nu vizeaza in mod expres femeile, unifica o serie de instrumente internationale adoptate in prima jumatate a sec. XX pentru protectia femeilor si copiilor, precum: Aranjamentul de la Paris din 1904; Conventia internationala din 4 mai 1910 referitoare la reprimarea traficului cu femei albe; Conventia internationala din 30 septembrie 1921 pentru reprimarea traficului cu femei si copii si Conventia internationala din 11 octombrie 1933 pentru reprimarea traficului cu femei majore.

Exista cinci Conventii internationale - Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, Conventia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei si Conventia referitoare la drepturile copilului - care incrimineaza sclavia in sens larg.

Munca fortata sau obligatorie, care si-a facut aparitia in societatea contemporana, reprezinta una din noile forme de sclavie sau de servitute, care se inscrie printre institutiile si practicile interzise. Prima referire la munca fortata se gaseste in Conventia de la Geneva din 25 septembrie 1926 asupra sclaviei care consacra un articol special - articolul 5 - acestei probleme prin care se angajeaza "sa ia masurile utile pentru a evita ca munca fortata sau obligatorie sa duca la conditii analoge cu sclavia". In acest sens, in articol se precizeaza ca: a) munca fortata sau obligatorie nu poate fi pretinsa, in principiu, decat in scopuri publice; b) in teritoriile in care acest gen de munca este prestat in alte scopuri decat cele publice, statele contractante " vor depune eforturi pentru a-i pune capat in mod progresiv, pe cat de repede cu putinta si ca atat timp cat va exista, ea nu va fi folosita decat in mod exceptional, contra unei remuneratii adecvate si cu conditia sa nu se poata impune schimbarea locului obisnuit al resedintei"; c) autoritatile competente din teritoriul interesat isi vor asuma responsabilitatea recurgerii la munca fortata sau obligatorie.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

La 28 iunie 1930 Conferinta generala a Organizatiei Internationale a muncii a adoptat Conventia nr. 29 asupra muncii fortate, care a intrat in vigoare la 1 mai 1932. Aceasta Conventie prevedea suprimarea in cel mai scurt termen posibil a muncii fortate sau obligatorii sub toate formele sale, cu exceptia serviciului militar obligatoriu, a obligatiilor civile normale, a muncii depuse drept consecinta a unei condamnari, a muncii cerute in caz de forta majora, precum si a muncilor marunte de la sate executate in interesul direct al colectivitatii de catre membrii acesteia.

Organizatia Natiunilor Unite s-a preocupat de aceasta problema inca de la crearea sa urmarind, pe de o parte sa interzica folosirea muncii fortate sau obligatorii prin diverse instrumente internationale, iar pe de alta parte sa efectueze, impreuna cu alte institutii si organisme de profil, studii pentru a identifica noile forme, directe sau mascate, de practica a unor astfel de munci, adoptarea de masuri menite a ameliora situatia in acest domeniu.

Primul instrument juridic care face o referire expresa la acest gen de munca este Declaratia Universala a Drepturilor Omului care considera ca sistemele de munca fortata, obligatorie sau corectionala, precum si noile forme de sclavie sau servitute, ca facand parte dintre institutiile si practicile interzise. Dezvoltand acest principiu, Pactul international cu privire la drepturile civile si politice prevedea in articolul 8, paragraful 3: "Nimeni nu va putea fi constrans sa execute o munca fortata sau obligatorie". Munca fortata este interzisa si prin Conventia internationala asupra eliminarii reprimarii crimei de apartheid. Astfel, in Articolul II, care defineste "crima de apartheid" la litera c) este stipulata printre elementele consecutive ale acestei crime exploatarea muncii membrilor unui grup rasial sau a mai multor grupuri rasiale, in special supunandu-i la munca fortata.

Deci, in spiritul acestei Conventii, supunerea unuia sau a mai multor grupuri rasiale la munca fortata constituie o crima internationala. La 25 iunie 1957 Conferinta Generala a Organizatiei Internationale a Muncii a adoptat Conventia Internationala asupra abolirii muncii fortate care a intrat in vigoare la 17 ianuarie 1959. Conventia angajeaza statele parti sa suprime munca fortata sau obligatorie si sa nu recurga la aceasta sub nici o forma:

a)      atat ca masura de constrangere sau de educatie politica si de sanctiune fata de persoanele care au exprimat sau exprima anumite opinii politice sau isi manifesta opozitia ideologica fata de ordinea politica, sociala sau economica stabilita;

b)      ca metoda de mobilizare sau de utilizare a mainii de lucru in scopul dezvoltarii economice;

c)      ca masura de disciplina a muncii;

d)      ca pedeapsa pentru a fi participat la greve;

e)      ca masura de discriminare rasiala, sociala, nationala sau religioasa.

Conventia interzice, deci, in mod expres, munca fortata sau obligatorie in aceste cinci cazuri prezentate mai sus. O inovatie fata de instrumentele juridice anterioare o constituie si prevederea din articolul 2 conform careia statele parti se angajeaza " sa ia masurile eficace in vederea abolirii imediate si complete a muncii fortate", stiut fiind ca pana atunci angajamentele statelor constau in a asigura " in mod progresiv si in cel mai scurt timp posibil abolirea sau abandonarea institutiilor si practicilor condamnabile". Carta africana a drepturilor omului si popoarelor condamna sclavia (art. 5), dar nu mentioneaza interzicerea muncii fortate si obligatorii, spre deosebire de alte Conventii generale care-l enunta ca un drept intangibil. Mai ales, Carta, in numele "obligatiei de solidaritate care se impune, precizeaza ca individul are datoria de a munci si de a "se achita de contributiile fixate prin lege pentru apararea intereselor fundamentale ale societatii (art.29, paragraful 6): o astfel de dispozitie este plina de incertitudine si nu permite a se afirma ca aceasta - Carta africana - recunoaste individului dreptul fundamental de a nu fi constrans la a munci impotriva vointei lui.⁷

Sectiunea II. SEDIUL MATERIEI

1. Instrumente cu vocatie universala

A. Declaratia Universala a Drepturilor Omului -art. 4-

Declaratia Universala a Drepturilor Omului prevede in articolul 4 " Nimeni nu va fi tinut in sclavie, nici in robie; sclavia si traficul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor".

B. Pactul international privind drepturile civile si politice - art.

Pactul international cu privire la drepturile civile si politice prevede in articolul 8: "Nimeni nu va fi tinut in sclavie; sclavia si comertul cu sclavi, sub toate formele sunt interzise. Nimeni nu va putea fi tinut in servitute. Nimeni nu va putea fi constrans sa execute o munca fortata sau obligatorie".

C.Conventia privind sclavia -art. 1-

Aceasta Conventie defineste conceptul in articolul 1-paragraful 1: "Sclavia este statutul sau conditia unei persoane asupra careia este exercitata oricare putere sau toate puterile atasate dreptului de proprietate". Paragraful 2 prevede: " Comertul cu sclavi include toate actele implicate in capturarea, procurarea sau cedarea unei persoane cu intentia de a o reduce la sclavie; toate actele implicate in procurarea unui sclav in vederea vanzarii sau schimbului; toate actele implicate in cedarea prin vanzare sau schimb a unui sclav procurat in vederea vanzarii sau schimbului, si, in general, toate actele de comert sau transport de sclavi".

D. Conventia suplimentara cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi si a institutiilor si practicilor analoge sclaviei - art. 1 , art. 3, art.5, art. 6, art. 7 -

Articolul 1 din capitolul intitulat " Institutii si practici analoge sclaviei" prevede abolirea completa sau abandonarea urmatoarelor practici si institutii:

-servitutea pentru datorii, adica starea sau conditia rezultand din faptul ca un debitor s-a angajat sa furnizeze in garantia unei datorii serviciile sale personale sau cele ale unei alte persoane asupra careia are autoritate, daca valoarea echitabila a acestor servicii nu afecteaza lichidarea datoriei sau daca durata acestor servicii nu este limitata si nici caracterul lor definit;

-serbia, adica conditia persoanei care este tinuta prin lege, obicei sau acord, de a trai si munci pe un pamant apartinand altei persoane, facand cateva servicii determinate, remunerate sau gratuit, fara posibilitatea de a-si schimba conditia;

- orice institutie sau practica in virtutea careia:

o femeie este, fara a avea dreptul de a refuza, promisa sau data in casatorie in schimbul unei despagubiri in bani sau in natura platita parintilor, tutorelui, familiei sau unei alte persoane sau unui alt grup de persoane;

sotul unei femei, familia sau clanul acestuia au dreptul de a o ceda unei alte persoane cu titlu oneros sau in alt mod;

femeia poate, la moartea sotului, sa fie transmisa prin succesiune unei alte persoane;

-orice institutie sau practica in virtutea careia un copil sau adolescent care are mai putin de 18 ani este dat, fie de catre parinti, fie de catre tutorele sau unei alte persoane contra unei sume de bani sau nu, in vederea exploatarii persoanei sau muncii copilului sau adolescentului.

Articolul 3 al Conventiei se refera la traficul cu sclavi fiind definit astfel: "faptul de a transporta sau de a incerca sa se transporte sclavi dintr-o tara in alta, prin intermediul oricarui mijloc de transport sau faptul de a fi complice al unor astfel de acte va constitui infractiune penala fata de legea statelor parti la Conventie si persoanele stabilite a fi vinovate de o astfel de infractiune vor fi pasibile de pedeapsa foarte aspra".

Articolul 5 stipuleaza: " Intr-o tara in care sclavajul sau institutiile si practicile analoge sclaviei nu au fost inca complet abolite sau abandonate, mutilarea, fie cu fierul rosu, fie pe alta cale, a unui sclav sau a unei persoane de conditie servila, sau faptul de a fi complice la asemenea acte va constitui infractiune penala in conformitate cu legea statelor parti la Conventie, iar persoanele considerate vinovate vor fi pasibile de pedeapsa". In continuare articolul 6 prevede:" Reducerea unui om la sclavie sau obligarea unui seaman sa-si piarda libertatea sa sau a unei persoane aflate in grija lui, pentru a-l transforma in sclav, va constitui infractiune penala conform legilor statelor parti la Conventie".

Definitiile sclaviei si a traficului de sclavi sunt date in articolul 7 al Conventiei astfel:

"Sclavia", asa cum este definita in Conventia din 1926 cu privire la sclavie, este situatia sau conditia unui individ asupra caruia se exercita atributele dreptului de proprietate sau numai unele dintre ele, iar "sclavul" este individul care are acest statut sau aceasta conditie. "Traficul de sclavi" desemneaza si cuprinde orice act de capturare, achizitie sau cedare a unei persoane in vederea reducerii ei la sclavie; orice act de cedare prin vanzare sau schimb a unei persoane capturate in vederea vinderii sau schimbarii ei ca si in general, orice act de comert sau transport al sclavilor, indiferent de modul de transport folosit.

E. Conventia internationala privind suprimarea si pedepsirea crimei de apartheid

Dupa cum indica si titlul scopul acestui tratat este de a suprima si a pedepsi apartheidul. Conventia proclama apartheidul ca fiind " o crima impotriva umanitatii" si declara "crime incalcand principiile de drept international" toate actele inumane rezultand din politicile si practicile de apartheid (art. I). Desi articolul II al Conventiei defineste "crima de apartheid" prin referire la politicile de segregare rasiala si discriminare practicate in sudul Africii, formularea acestei prevederi este destul de cuprinzatoare pentru a include politici similare daca acestea ar fi adoptate in alte zone ale lumii. Raspunderea pentru comiterea crimei de apartheid revine nu numai acelor persoane, membrii ai unor organizatii si institutii si reprezentanti ai statului care comit infractiunea, dar si tuturor celor care instiga, incurajeaza sau sprijina in mod direct comiterea ei.

Instrumente cu vocatie regionala

A. Conventia americana privind drepturile omului -art. 6-

In articolul 6 intitulat "Interzicerea sclaviei si a servitutii" se stipuleaza ca: "Nimeni nu poate fi tinut in sclavie, nici in servitute. Sclavia si servitutea, precum si comertul cu sclavi si comertul cu femei sunt interzise in toate formele. Nimeni nu va fi constrans sa indeplineasca o munca fortata sau obligatorie. In tarile in care anumite delicte sunt pedepsite cu inchisoarea insotita de munca fortata, prezenta prevedere nu va fi interpretata ca interzicand executarea unei asemenea pedepse pronuntate de catre un judecator sau un tribunal competent. Totusi, munca fortata nu trebuie sa prejudicieze deloc asupra demnitatii si nici asupra capacitatii fizice si intelectuale a detinutului".

B. Carta africana a drepturilor omului si popoarelor -art. 5-

Carta considera ca drepturile fundamentale ale fiintei umane se bazeaza pe atributele persoanei umane, ceea ce justifica protectia lor internationala si in articolul 5 prevede: " Orice forma de exploatare si de aservire a omului, in special sclavia, comertul cu persoane, tortura fizica si morala si pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau degradante, sunt interzise".

C.Conventia europeana a drepturilor omului - art. 4 -

Articolul 4 stipuleaza :" Nimeni nu poate fi tinut in sclavie sau in conditii de aservire. Nimeni nu poate fi constrans sa execute o munca fortata sau obligatorie".

Conform prevederilor Conventiei nu se considera munca fortata sau obligatorie:

-orice munca impusa in mod normal unei persoane supusa detentiei;

-orice serviciu cu caracter militar sau un alt serviciu in locul serviciului militar obligatoriu;

-orice serviciu impus in situatii de criza sau de calamitati care ameninta viata sau bunastarea comunitatii;

-orice munca sau serviciu care face parte din obligatiile civile normale.

Sectiunea III. ORGANE INFIINTATE

Pe baza unei rezolutii a Adunarii Generale din1949 o serie de organe si organisme ale ONU- Consiliul Economic si Social, Comisia drepturilor omului si Subcomisia de lupta contra masurilor discriminatorii si de protectie a minoritatilor, Comisia pentru conditia femeii - au intocmit studii, anchete si rapoarte asupra formelor contemporane de manifestare a sclaviei.

Pe baza informatiilor primite de la diverse state si organisme internationale, din sistemul sau si din afara, Consiliul Economic si Social si-a marit aria de investigare incluzand alte manifestari contemporane de sclavie, precum practicile sclavagiste ale apartheidului si colonialismului, traficul si exploatarea femeilor.

O etapa importanta a luptei contra practicilor si institutiilor sclavagiste l-a constituit crearea unui mecanism permanent imputernicit sa dea avize asupra mijloacelor de eliminare a sclaviei si a represiunii traficului cu fiinte umane. Astfel, prin Rezolutia 7/XXXVI din 19 septembrie 1973, Subcomisia de lupta contra masurilor discriminatorii si protectie a minoritatilor a recomandat ca ea sa fie autorizata sa desemneze un grup de lucru compus din cinci dintre membrii sai " pentru a examina faptele noi survenite in domeniul sclaviei si al traficului cu sclavi in toate practicile si manifestarile lor si sa studieze si examineze toate informatiile provenind din surse demne de incredere asupra acestei probleme in vederea recomandarii de masuri corective". La 21 august 1974, prin Rezolutia 11/XXVII, Subcomisia a creat Grupul de lucru, care si-a extins activitatea la noile forme de sclavie, expresie care astazi se refera la o varietate de violari ale drepturilor omului.

Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale a fost creat in 1970, in baza articolului 8 din Conventia internationala asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare rasiala si a constituit o experienta novatoare in practica Natiunilor Unite, fiind primul organ care avea mandat de a examina masurile adoptate de state pentru a se achita de obligatiile asumate in virtutea unei conventii internationale. Pentru a putea controla masurile juridice, judiciare, administrative si de alta natura adoptate de state pentru indeplinirea angajamentelor asumate prin Conventie, Comitetului i-au fost incredintate trei categorii de proceduri, si anume:

a)-procedura rapoartelor periodice;

b)-procedura plangerilor;

Aderand la Conventii, statele au recunoscut competenta Comitetului de a primi si de a examina plangerile unui stat parte care, dupa aprecierea sa, considera ca un alt stat parte nu aplica Conventia. Aceasta prevedere nu exclude ca statele sa recurga intr-o asemenea situatie si la alte proceduri, cum ar fi crearea unei comisii de conciliere.

c)- a treia, permite unei persoane sau unui grup de persoane care se considera victime ale unui act de discriminare rasiala sa inainteze o plangere Comitetului impotriva statului respectiv. Posibilitatea de a sesiza Comitetul in aceasta ultima situatie este conditionata de epuizarea recursurilor locale. Cand este sesizat cu astfel de plangeri, Comitetul le aduce, in mod confidential, la cunostinta statului in cauza, fara a dezvalui identitatea persoanei sau grupului care se considera victime ale violarii drepturilor lor. Statul respectiv are obligatia de a comunica Comitetului masurile adoptate pentru remedierea situatiei.

Comitetul primeste in copie petitii, copii de rapoarte si alte informatii asupra discriminarii rasiale privind teritoriile sub tutela sau neautonome sau orice alt teritoriu caruia i se aplica Rezolutia 1514/XV a Adunarii Generale, care ii sunt transmise de Consiliul de tutela special pentru decolonizare. Comitetul a stabilit trei grupe de lucru pentru a se ocupa de teritoriile africane si de cele din Antile si din Atlantic, inclusiv Gibraltar, precum si de teritoriile neautonome din Pacific si din Oceanul Indian.

Comitetul este compus din "optsprezece experti cunoscuti pentru inalta lor moralitate si impartialitate, care sunt alesi de catre statele parti din randul cetatenilor lor care isi exercita functiile cu titlu individual, tinandu-se seama de o repartitie geografica echitabila si de reprezentarea diferitelor forme de civilizatie, precum si de principalele sisteme juridice". Mandatul membrilor Comitetului este de patru ani, alesi cu votul a doua treimi din statele parti. Comitetul a inceput sa functioneze din 1970, cand si-a tinut prima sesiune (19-31 ianuarie) la sediul ONU din New-York.

Fiind un organ autonom membrii Comitetului actioneaza cu titlu personal, ei neputand fi nici demisi si nici inlocuiti din functiile lor. Comitetul se reuneste de doua ori pe an, fie la sediul Natiunilor Unite din New-York, fie cel de la Geneva si supune un raport anual Adunarii Generale a ONU. Comitetul intretine legaturi cu Comisia a III-a a Adunarii Generale pentru probleme economice, sociale si culturale si colaboreaza cu Consiliul de Tutela si cu Comitetul de decolonizare, cu Organizatia Internationala a Muncii si cu UNESCO.

La cererea Adunarii Generale Comitetul a a acordat o atentie speciala situatiei popoarelor care lupta contra opresiunii regimurilor coloniste si rasiste din Africa Australa. Comitetul a fost asociat la realizarea programelor marilor initiative, precum Anul international de lupta contra rasismului si discriminarii rasiale (1973-1983 si 1983-1993) si la cele doua Conferinte omonime organizate de ONU in 1978 si 1983.

Comitetul a elaborat o serie de masuri vizand suprimarea incitarilor la discriminare rasiala, precum si a unor masuri de natura a permite eliminarea acestor practici in domeniile invatamantului, educatiei, culturii si informatiei.

Ca perspective, Comitetul urmareste ca toate statele sa devina parti la Conventie pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala. Dupa aprecierea Comitetului, pentru atingerea obiectivelor prevazute in Conventie statele ar trebui sa actioneze mai hotarat in urmatoarele directii¹:

-sa promulge legi prin care sa pedepseasca orice difuzare de idei fondate superioritatea unei rase sau ura rasiala, orice incitare la discriminare rasiala, precum si orice alt act de violenta si asistenta acordata activitatilor rasiste si sa interzica organizatiile rasiste si activitatile de propaganda care incita la discriminarea rasiala sau care o incurajeaza;

-sa adopte legi care sa garanteze egalitatea tuturor persoanelor in fata legii fara nici o discriminarea de rasa, culoare, de origine nationala sau etnica;

-sa adopte legi care sa asigure o protectie si o cale de recurs contra oricaror acte de discriminare rasiala;

-sa adopte masuri in domeniul invatamantului, educatiei, culturii si informatiei, pentru a lupta contra prejudecatilor, a favoriza intelegerea, toleranta sau prietenia si sa faca cunoscute dispozitiile pertinente ale Cartei ONU si conventiilor internationale referitoare la drepturile omului.

Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei este creat de Conventia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei si are competentele prevazute de

formelor de discriminare fata de femei, cu scopul de a examina progresele in aplicarea de catre fiecare stat parte a Conventiei.

Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei se compune din 23 de experti, care isi exercita functiile cu titlu personal. Membrii Comitetului sunt resortisanti ai statelor parti la Conventie, persoane de o inalta autoritate morala si in mod eminent competente in domeniul in care se aplica Conventia. Membrii Comitetului pentru eliminarea discriminarii fata de femei sunt alesi prin scrutin secret de pe o lista de candidati desemnati de statele parti la Conventie. Fiecare stat poate desemna un candidat ales dintre resortisantii sai. Pentru alegerea Comitetului pentru eliminarea discriminarii fata de femei se tine cont de principiul unei repartitii geografice echitabile si al reprezentarii diverselor forme de civilizatie, ca si a principalelor sisteme juridice.

Membrii Comitetului pentru eliminarea discriminarii fata de femei sunt alesi pentru 4 ani. Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei se innoieste cu jumatate din membrii sai la fiecare 2 ani.

Sarcina principala a Comitetului este , potrivit articolului 17, de a examina progresele realizate de state in aplicarea dispozitiilor Conventiei.    In acest sens, statele s-au angajat, prin articolul 19 din Conventie sa transmita rapoarte Comitetului prin intermediul Secretarului general al ONU.

Rapoartele trebuie sa cuprinda masuri de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de alta natura pe care statul respectiv le-a adoptat in aplicarea Conventiei, precum si informatii asupra progreselor realizate in aceasta privinta. Pe baza rapoartelor pe care le studiaza si a informatiilor prezentate de statele parti, Comitetul le face recomandari si sugestii. Prin intermediul Consiliului Economic si Social, Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei prezinta in fiecare an un raport de activitate Adunarii Generale a ONU.

Masurile de implementare prevazute de Conventia internationala privind suprimarea si pedepsirea crimei de apartheid constau in cerinta unei raportari periodice de catre statele parti si infiintarea unui Grup de Trei pentru examinarea rapoartelor. Acest organism este desemnat de presedintele Comisiei pentru Drepturile Omului a ONU dintre acele state parti la Conventie care au membri in Comisie. Conventia imputerniceste de asemenea Comisia pentru Drepturile Omului a ONU sa elaboreze diverse studii si rapoarte referitoare la crima de apartheid, inclusiv o lista a persoanelor, organizatiilor, institutiilor si reprezentantilor statelor care sunt presupusi a fi vinovati de crima respectiva.

SECTIUNEA IV. JURISPRUDENTA

Cazul Van Der Mussele contra Belgiei- Obligatia unui avocat stagiar de a asista un arestat preventiv, fara sa fie remunerat si sa i se ramburseze cheltuielile

-Belgian, nascut in 1952, Eric Van Der Mussele este avocat la Anvers. La 31iulie 1979, fiind inca avocat stagiar, el este desemnat de catre biroul de consultare si aparare al baroului din Anvers sa asigure, ca avocat din oficiu, apararea unui cetatean gambian, dl.Ebrima. Condamnat in prima instanta, apoi in apel, acesta isi recapata libertatea ca urmare a unei interventii a avocatului sau pe langa ministrul justitiei. A doua zi, biroul de consultare si aparare il informeaza pe Van der Mussele ca ii retrage dosarul si ca insolvabilitatea clientului sau face imposibila perceperea onorariului si rambursarea cheltuielilor.

Van der Mussele sesizeaza Comisia la 7 martie 1980. El vede in desemnarea sa din oficiu pentru a-l asista pe Ebrima o " munca fortata sau obligatorie", incompatibila cu art. 4 § 2 al Conventiei si o atingere adusa respectului cuvenit bunurilor sale, contrara art. I din Protocolul nr.1. In afara de aceasta, el denunta discriminarea care ar exista intre avocati si alte profesii, care ar incalca prevederile art.14 din Conventie combinat cu art. 4 (din acelasi act juridic).

Hotararea din 23 noiembrie 1983 (plenul Curtii)

In prealabil, Curtea raspunde unei obiectii formulate de guvernul belgian. Obligatia de a acorda beneficiul asistentei gratuite a unui avocat se fondeaza, in materie penala, pe art. 6§ 3 c) din Conventie; in materie civila, ea constituie uneori unul din mijloacele de a asigura procesul echitabil cerut de art. 6 § 1. Ea revine deci, statului belgian. Acesta din urma o atribuie in mod legal barourilor, insa aceasta solutie nu poate sa-l sustraga de la responsabilitatile sale in temeiul Conventiei, cu atat mai mult cu cat barourile belgiene, in sensul strict al respectarii independentei acestora, sunt supuse exigentelor legii. Curtea abordeaza apoi chestiunea principala, cea a pretinsei violari a art.4 luat separat. Ea constata ca acest text nu indica ce trebuie sa se inteleaga prin " munca fortata sau obligatorie". Fara a pierde din vedere particularitatile si autonomia Conventiei, ea interpreteaza aceasta notiune in baza Conventiilor nr. 29 si 105 ale Organizatiei Internationale a Muncii care leaga cvasitotalitatea statelor membre ale Consiliului Europei, printre care si Belgia. Potrivit art 2 § 1 din Conventia nr. 29 expresia " munca fortata sau obligatorie" desemneaza "orice munca sau serviciu cerut unui individ sub amenintarea unei pedepse oarecare si pe care individul respectiv nu s-a oferit sa o execute de buna voie".

Avand in vedere absenta constrangerilor fizice sau morale, serviciile indeplinite de Van Der Mussele nu ar putea fi analizate ca o munca fortata in sensul art. 4 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Prezinta oare acestea un caracter obligatoriu? Riscurile la care s-ar fi expus in caz de refuz puteau conduce la amenintarea unei pedepse, insa Curtea acorda o valoare relativa argumentului dedus - de guvernul belgian si de catre Comisie - din consimtamantul prealabil pe care petitionarul l-ar fi dat in momentul in care a imbratisat profesia de avocat. Ea considera necesar sa tina seama de ansamblul circumstantelor cauzei, din perspectiva preocuparilor care stau la baza art.4 din Conventie (interes general, solidaritate sociala si normalitate).

Serviciile de prestat nu ieseau din cadrul activitatilor normale ale unui avocat. In plus, ele gaseau o contrapartida in avantajele corespunzatoare profesiei (monopolul profesional al pledoariei si reprezentarii) si concurau la formarea profesionala a lui Van Der Mussele. In rest, aceasta obligatie, care nu constituia un mijloc de a asigura lui Ebrima beneficiul art. 6 §3 c0 din Conventie, se apropia de "obligatiile civice normale" mentionate la art. 4 §3d). In sfarsit, petitionarului nu i s-a impus o greutate disproportinala fata de capacitatea sa (cincizeci de desemnari pentru asistenta din oficiu in cursul a trei ani de stagiu). De altfel, el nu a denuntat obligatia respectiva in insusi principiul acesteia, ci doar in doua din modalitatile ei de executare: absenta onorariilor si lipsa rambursarii cheltuielilor. Curtea noteaza ca legislatiile din numeroase state contractante evolueaza catre o preluare in sarcina de catre finantele publice a indemnizatiei avocatilor sau a avocatilor stagiari desemnati sa acorde asistenta justitiabililor insolvabili. In speta, nu exista dezechilibru considerabil si nerezonabil intre scopul urmarit- accesul la barou - si obligatiile asumate pentru a-l atinge. Din moment ce nu a fost vorba de o munca obligatorie, Curtea a apreciat ca art. 4, considerat izolat, nu a fost incalcat (unanimitate).

Van Der Mussele a invocat, de asemenea, art. 14 in legatura cu art. 4. In pofida concluziei precedente, Curtea apreciaza prima dispozitie ca fiind aplicabila in speta: o munca normala in sine poate sa se manifeste anormal, daca discriminarea conduce la alegerea grupurilor sau a indivizilor obligati sa o efectueze. Ea aminteste ca art. 14 protejeaza contra oricarei discriminari indivizii pusi in situatii analoage. Or, Curtea constata ca nu exista similitudine intre situatiile disparate mentionate de catre petitionar (avocati, pe de o parte, si magistrati, functionari publici sau ministeriali, medici, veterinari, farmacisti, dentisti, etc., pe de alta parte) si trage concluzia absentei incalcarii articolului citat (unanimitate).

Ramanea o ultima cerere dedusa din art. 1 al Protocolului nr. 1. Acest text consacra respectul bunurilor actuale; or in ceea ce priveste lipsa remunerarii, insolvabilitatea lui Ebrima impiedica nasterea unei creante. Problema se pune insa diferit pentru cheltuieli, Van Der Mussele trebuind sa fi luat anumite sume din propriile sale resurse; totusi, ele erau relativ mici si decurgeau din obligatia de a indeplini o activitate compatibila cu art. 4 din Conventie. Curtea a ajuns astfel la concluzia inaplicabilitatii, in cele doua cazuri, a art.1 din Protocolul nr. 1 singur sau combinat cu art. 14 din Conventie (unanimitate).

Cazul Karlheinz Schmidt contra Germaniei-Obligatia pentru barbati, in Baden-Wurtemberg, dar nu si pentru femei, de a efectua un serviciu de pompier sau, in lipsa, de a plati o contributie.

La 30 aprilie 1982, serviciul competent din orasul Tettnang, din landul Baden-Wurtemberg, ii cere d-lui Karlheinz Schmidt, nascut in 1939, plata unei contributii de pompier in suma de 75DM pentru anul 1982. El isi intemeiaza hotararea pe art. 43 al legii pompierilor landului, in versiunea din 27 noiembrie 1978 si pe decizia municipala din 5 decembrie 1979. La 20 iulie 1982 autoritatea administrativa Bodenseekreis respinge contestatia pe care petitionarul a facut-o impotriva deciziei orasului.

Denuntand o atingere adusa principiului egalitatii sexelor, K. Schmidt sesizeaza Tribunalul administrativ din Sigmaringen, care respinge recursul sau pe 18 august 1983. Apelul nu da nici el nici un rezultat: Curtea administrativa a landului respinge cererea petitionarului pe 25 martie 1986 si ii refuza, in acelasi timp, autorizarea de a face recurs in casatie. Cel in cauza ataca in van acest refuz la Curtea administrativa federala. La 31ianuarie 1987, Curtea Constitutionala Federala respinge, ca neavand suficiente sanse de succes, recursul d-lui Schmidt.

In 13 din 16 landuri germane-inclusiv Baden-Wurtenberg- legea impune locuitorilor din comune sa indeplineasca un serviciu activ in corpurile de pompieri, daca numarul de voluntari nu este suficient. Noua landuri prevad un asemenea serviciu numai pentru cetatenii de sex masculin (in varsta de la 18 la 50 ani in Baden-Wurtenberg). In afara de Baden-Wurtenberg, in Bavaria, Saxonia si Turingia exista obligatia de a varsa o contributie corpului de pompieri sau serviciilor de protectie impotriva incendiilor. Acolo unde locuitorii de ambele sexe sunt supusi serviciului obligatoriu, contributia se aplica atat barbatilor cat si femeilor. La 11 august 1987, K. Schmidt sesizeaza Comisia; el invoca art. 14 al Conventiei combinat cu art. 4 § 3 d) din Conventie si art.1al Protocolului nr. 1.

Hotararea din 18 iulie 1994 (Camera)

Ca si petitionarii, Curtea apreciaza ca serviciul obligatoriu de pompier, asa cum este cunoscut in Baden-Wurtenberg, se numara printre "obligatiile civile normale" in sensul art.4 § 3 d). Ea a ajuns la concluzia ca, date fiind legaturile sale stranse cu obligatia de a servi, obligatia de a plati se incadreaza, in egala masura, in art. 4 § 3d). In consecinta, art.14 combinat cu art.4 § 3d) se aplica (unanimitate).

Acest lucru a fost respectat?Curtea constata ca, in Germania, anumite landuri nu impun in acest domeniu constrangeri diferite in functie de sex si ca femeile sunt admise sa serveasca in corpul pompierilor voluntari chiar si in Baden-Wurtemberg. Un element este decisiv in aceasta speta, independent de a sti daca exista, in zilele noastre, motive pentru a trata in mod diferit barbatii si femeile in ce priveste indeplinirea serviciului obligatoriu de pompier: respectiva obligatie nu exista decat in drept si in teorie. Numarul de voluntari fiind intotdeauna suficient, nici o persoana de sex masculin nu este obligata in practica sa indeplineasca serviciul de pompieri. Contributia financiara a pierdut - nu in drept, ci in fapt - caracterul ei compensatoriu, pentru a deveni singura obligatie reala. O diferenta de tratament bazata pe sex nu se va justifica niciodata pentru plata unei asemenea contributii. In consecinta, a avut loc o incalcare a art. 14 combinat cu art.4 § 3d) al Conventiei (6 voturi pentru, 3 impotriva).

Avand in vedere aceasta constatare, Curtea nu considera necesar sa examineze in plus plangerea bazata pe art.14 al Conventiei combinat cu art.1 din Protocolul 1 (unanimitate).

In baza art.50 al Conventiei, Curtea accepta in intregime pretentiile celui in cauza: restituirea contributiei de pompier in contul anilor 1982-1984 (225 DM), precum si cheltuielile de judecata si taxe la care s-a expus in fata jurisdictiilor nationale (395 DM) (8 voturi pentru, 1 impotriva).