Garantii personale - fidepromissio - legea Publilia

Garantiile sunt mijloace juridice create in scopul de a-l pune pe creditor la adapost de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului.

In istoria dreptului roman se cunosc doua tipuri de garantii:

garantii personale cunoscute inca din epoca veche;

garantii personale ce au aparut ceva mai tarziu.

1. Garantiile personale in epoca veche

In epoca veche, romanii au cunoscut doua tipuri de garantii personale:

sponsio

fidepromissio

Ambele forme de garantie personala cunoscute de romani in epoca veche luau nastere printr-un contract verbal, incheiat prin intrebare si raspuns.

A. In cazul lui sponsio, dupa ce se incheia contractul principal intre creditor si debitorul principal, se mai incheia un contract alaturat, de data aceasta intre creditor si garant. Astfel, creditorul il intreba pe garant: "Idem dari spondes" (Promiti acelasi lucru), la care garantul raspundea "Spondeo" (Promit).

Garantul care se obliga prin pronuntarea cuvantului "spondeo" se numea sponsor.

B. Fidepromissio

Verbul "spondeo" putea fi pronuntat numai de catre cetatenii romani, deoarece se considera ca acel verb are o vocatie aparte, speciala, de a  atrage favoarea zeilor. Or, zeii romanilor puteau fi invocati numai de romani, nu si de peregrini. Pe de alta parte, necetatenii erau principalii parteneri de comert ai romanilor.

In aceste conditii, practica a simtit necesitatea ca si peregrinii sa poata deveni garanti. De aceea, romanii au schimbat forma verbala, au introdus in formula un alt verb, "fidepromitto" (promit cu lealitate) in locul verbului "spondeo". Astfel, creditorul intreaba "Idem fite promittisne" (Promiti acelasi lucru), la care garantul raspunde "Fidepromitto" (Promit cu lealitate).

Garantul purta numele de fidepromissor.

In epoca veche, situatia garantilor a fost foarte grea, deoarece, in sistemul dreptului vechi, creditorul il putea urmari mai intai pe garant, intrucat avea incredere in solvabilitatea acestuia. Daca garantul platea, nu avea actiune impotriva debitorului principal si, prin urmare, nu se putea despagubi pentru plata facuta. De asemenea, in ipoteza ca erau mai multi garanti, oricare dintre acestia putea fi urmarit pentru intreaga datorie si daca platea, nu se putea intoarce impotriva cogarantilor pentru a le cere partea corespunzatore din datorie.

Fata de aceste inconveniente ale sistemului, garantii au protestat. Ca rezultat al acestor proteste, s-au adoptat mai multe legi prin care s-au acordat masuri favorabile garantilor.

Legea Publilia prevede dreptul garantului de a se intoarce mpotriva debitorului principal, daca, intr-un anumit termen, acesta din urma nu ii remite ceea ce a platit creditorului pentru el.

Legea Appuleia prevede posibilitatea garantului care platea de a se intoarce impotriva cogarantilor.

Legea Cicereia prevedea obligatia creditorului de a face o declaratie in legatura cu numarul garantilor si valoarea datoriei, in vederea facilitarii aplicarii legilor anterioare adoptate in aceasta materie.

Legea Furia de sponsu cuprinde doua dispozitii, prin care raporturile dintre garanti, precum si cele dintre garanti, pe de o parte, si creditor, pe de alta parte, sufera modificari importante.

Prima dispozitie a legii prevede ca datoria se va imparti in momentul scadentei intre toti garantii, fara a se tine seama daca sunt sau nu solvabili. Spre exemplu, daca sunt trei garanti, dintre care doi sunt solvabili, iar unul este insolvabil, datoria se va imparti in trei, fiecare dintre garanti urmand a fi tinut numai pentru partea sa. In ipoteza noastra, garantii solvabili vor plati cate o treime din datorie. Potrivit acestei legi, consecintele insolvabilitatii unuia dintre garanti sunt suportate de catre creditor, si nu de catre garantii solvabili.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Cea de a doua dispozitie a legii prevede ca obligatia lui sponsor si fidepromissor, contractata in Italia, se stinge prin trecerea unui termen de doi ani de la scadenta. De teama ca dreptul lor sa nu se stinga, creditorii ii urmareau pe garanti cat mai repede cu putinta, astfel incat datoria nu se marea prin acumularea de dobanzi.

2. Garantiile personale in epoca clasica

A. Fideiussio este o garantie personala formata prin intrebare si raspuns, cu deosebire ca, fata de intrebarea creditorului, garantul pronunta verbul "fideiubeo" (consimt pe cuvantul meu). In acest caz, garantul este numit fideiussor.

Fata de vechile forme de realizare a garantiilor personale si fideiussio exista unele deosebiri:

Intrucat aceasta garantie personala a fost ulterioara celor patru legi favorabile garantilor, obligati prin sponsio si fidepromissio, acele legi nu i se aplicau. De aceea, garantii obligati prin fideiussio erau tinuti in mod solidar, iar garantul care efectua plata nu avea o actiune impotriva cogarantilor pentru a le cere partea contributiva.

Fideiussio are o sfera mai larga de aplicare, in sensul ca prin sponsio si fidepromissio puteau fi garantate numai acele obligatii care izvorau din contractele verbale, pe cand  fideiussio putea fi utilizata in scopul garantarii oricaror obligatii, oricare ar fi fost izvorul lor. Pe aceasta cale se putea garanta si o obligatie delictuala.

In al treilea rand, conform vechii conceptii a romanilor, obligatiile nascute din sponsio si fidepromissio nu treceau asupra urmasilor, se stingeau odata cu moartea garantului, pe cand obligatiile nascute din fideiussio treceau asupra mostenitorilor.

Garantii obligati prin fideiussio au reactionat, au protestat fata de neajunsurile care decurgeau din sistem, astfel incat, treptat, in virtutea unor reforme succesive ale jurisprudentei si ale imparatilor, au luat nastere cele trei beneficii.

B. Beneficiile acordate lui fideiussor

Beneficiile sunt drepturi speciale acordate garantilor cu titlu exceptional.

Avem in vedere:

beneficiul de cesiune de actiuni;

beneficiul de diviziune;

beneficiul de discutiune.

a) Beneficiul de cesiune de actiuni consta in dreptul garantului care a platit datoria de a cere creditorului sa ii transmita toate actiunile pe care le avea impotriva debitorului principal, pentru ca, intentand acele actiuni, sa obtina o sentinta si sa o puna in executare si astfel garantul sa se poata despagubi pentru plata facuta creditorului.

Acest beneficiu a functionat in virtutea unei exceptiuni de dol, care era pusa la dispozitia garantului pentru ipoteza in care creditorul nu accepta sa ii cedeze actiunile impotriva debitorului principal, cu toate ca urma sa fie platit.

In practica, dupa ce era chemat in fata pretorului de catre creditor, garantul promitea sa faca plata cu conditia ca creditorul sa ii transmita actiunile pe care le avea impotriva debitorului principal. Daca creditorul ii transmitea acele actiuni, garantul facea plata efectiva si cu aceasta ocazie litigiul se stingea, urmand ca garantul sa se despagubeasca pe seama debitorului principal. Daca insa, in ciuda faptului ca garantul promite sa faca plata, creditorul nu ii cedeaza actiunile impotriva debitorului principal, garantul va cere pretorului sa introduca in formula o exceptie de dol, deoarece creditorul comite un dol, de vreme ce urmeaza sa fie platit, dar nu cedeaza actiunile impotriva debitorului principal. Fata de aceasta redactare  formulei, in a doua faza a procesului, judecatorul, potrivit competentei sale, verifica exceptiunea in vederea constatarii temeiniciei sale. Daca exceptiunea era gasita intemeiata, datorita faptului ca in dreptul clasic exceptiunile au un caracter absolutoriu, judecatorul urma sa pronunte o sentinta de absolvire.

Iata de ce, ori de cate ori garantul se oferea in prezenta pretorului sa faca o plata efectiva, creditorul ii ceda actiunile impotriva debitorului principal, pentru ca, altfel, in virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio, dreptul sau s-ar fi stins.

b) Beneficiul de diviziune

In virtutea beneficiului de diviziune, daca erau mai multi garanti, la cererea garantului urmarit in justitie, datoria se impartea intre garantii aflati in viata si solvabili in momentul lui litis contestatio.

In cazul beneficiului de diviziune, datoria se va imparti intre garanti numai la cererea expresa a garantului urmarit in justitie, iar daca acel garant omite sa ceara diviziunea datoriei, el va putea fi urmarit pentru tot. In aceasta ipoteza, daca plateste suma, el nu se mai putea intoarce impotriva cogarantilor, nemaiputandu-le cere partea contributiva.

Asa cum am observat, in cazul beneficiului de diviziune, datoria se impartea intre garantii solvabili. Deci, consecintele insolvabilitatii unor garanti vor fi suportate de catre garantii solvabili.

In conformitatea cu beneficiul de diviziune, datoria se imparte in momentul lui litis contestatio.

In practica, se poate intampla ca si alti garanti sa devina insolvabili intre momentul scadentei si litis contestatio, in dauna garantilor solvabili.

c) Beneficiul de discutiune consta in dreptul garantului ce era urmarit in justitie de a cere creditorului sa se indrepte impotriva debitorului principal si numai daca va constata ca debitorul principal este insolvabil sa se indrepte impotriva sa, adica impotriva garantului. Numai ca acest beneficiu nu a putut fi valorificat in practica multa vreme datorita efectului extinctiv al lui litis contestatio. Dar, de vreme ce creditorul intenta o actiune impotriva debitorului principal si se ajungea la litis contestatio, dreptul creditorului se stingea, creditorul nemaiputand intenta o actiune distincta impotriva garantului, pentru ca acolo unde nu exista drept, nu exista actiune. Totusi, pentru ca acest beneficiu sa poata fi valorificat, creditorul si garantul incheiau o conventie speciala, prin care garantul promitea creditorului sa nu se prevaleze de efectul extinctiv al lui litis contestatio. Cu alte cuvinte, in ipoteza in care creditorul intenta a doua actiune, impotriva garantului, garantul nu ii spunea pretorului ca, anterior, creditorul l-a chemat in justitie pe debitorul principal.

Acest sistem depinde de buna credinta a garantului. Pentru a pune capat acestui sistem echivoc, Justinian, printr-o constitutiune din anul 531, a desfiintat in mod expres efectul extinctiv a lui litis contestatio, incat, conform noului sistem, creditorul putea sa-l cheme in justitie pe debitorul principal. Daca acesta platea, totul era in regula, iar, daca nu, intenta a doua actiune impotriva garantului.

Printr-o alta constitutiune, data in anul 535, sistemul a fost perfectionat de catre Justinian, prevazandu-se expres obligatia creditorului de a-l urmari mai intai pe debitorul principal.

3. Garantiile personale neformale

Romanii au cunoscut si garantii personale neformale sau nesolemne:

pactul de constitut;

mandatum pecuniae credendae

receptum argentarii

A. Prin pactul de constitut, o alta persoana decat debitorul, de regula, bancherul, pentru clientul sau, se obliga sa plateasca datoria debitorului la alt termen decat cel prevazut pentru obligatia initiala.

In textele romane, aceasta conventie sau acest pact, era desemnata prin expresia "constitutum debiti alieni" (pactul pentru fixarea unui nou termen pentru datoria altuia), adica pactul de constitut pentru plata datoriei altuia. Intrucat bancherul se obliga sa plateasca datoria clientului sau la un nou termen, el apare in calitate de garant, care poate fi urmarit de catre creditor pentru promisiunea facuta prin acel pact.

B. Mandatum pecuniae credendae desemneaza mandatul dat in vederea remiterii cu imprumut a unei sume de bani. In virtutea acestui contract, o persoana, numita mandant, imputerniceste o alta persoana, numita mandatar, sa remita cu titlu de imprumut o suma de bani unei terte persoane. In virtutea mandatului primit, mndatarul incheie un contract de imprumut cu terta persoana. Daca tertul debitor (cel care a primit banii cu imprumut) nu plateste la scadenta, mandatarul se poate intoarce impotriva mandantului prin actio mandati contraria, deoarece mandantul apare in calitate de garant pentru tertul debitor.

Mandatarul primeste imputernicirea prin contractul de mandat si exercita acea imputernicire prin contractul de imprumut ce-l incheie cu tertul. Aceasta inseamna ca mandatarul are doua actiuni distincte pe care le poate intenta succesiv. Astfel, mandatarul poate intenta impotriva debitorului sau actiunea izvorata din contractul de imprumut si daca debitorul se dovedeste insolvabil, mandatarul va intenta o noua actiune distincta, de sine statatoare, izvorata din contractul de mandat, impotriva mandantului.

C. Receptum argentarii (angajamentul bancherului) este o conventie prin care bancherul se obliga sa plateasca datoriile eventuale ale clientului sau fata de un tert. Constatam ca aceasta garantie este fara obiect, pentru ca apare inaintea datoriei. Obligatia garantului se naste inaintea obligatiei debitorului. Actiunea impotriva bancherului, care este garant, se va putea intenta numai daca acel client a contractat o datorie.