DREPTUL ROMANESC FEUDAL - izvoare ale Dreptului romanesc scris (pozitiv)

A.  Pravilele (Nomocanoanele) Tarii,

izvoare ale Dreptului romanesc scris (pozitiv)

Dupa afirmatia acreditata de istorici ai Dreptului romanesc, "legea scrisa apare la romani odata cu aparitia pravilelor - coduri de legi scrise - in secolul al XVII-lea, legile nescrise incepand sa fie numite "obicei" sau legea pamantului".

In primul rand, trebuie precizat ca, incepand din secolul al IV-lea, la crestini, legea scrisa a fost legea canonica, adica legislatia dupa care s-a condus atat Statul, cat si Biserica, cele doua institutii de baza ale societatii feudale. Apoi, din secolul al VI-lea, la aceasta lege canonica s-a adaugat legea nomocanonica, adica legile Statului bizantin referitoare la chestiuni bisericesti (cler, laici, monahi, judecata, erezii, schisme, mitropolie, patriarhat etc.), care s-a aplicat atat clericilor, cat si mirenilor (laicilor).

La romani, legea canonica a fost si ea cunoscuta inca din secolele IV-V. cu siguranta, asa cum o Biserica cu o organizare de tip arhiepiscopal si mitropolitan, precum cea de la Tomis, a trebuit sa recepteze si aceasta legislatie canonica, ecumenica inca din secolul al IV-lea, tot asa si Biserica romaneasca a receptat legislatia nomocanonica.

La romani, legea canonica si nomocanonica a fost si ea receptata - prin filiera Bisericii - inainte de secolul al XVII-lea, cand Statele romanesti fac din Nomocanoane Pravilele Tarii.

Legislatia canonica, ecumenica, a fost cunoscuta de romani (daco-romani) inca din secolul al IV-lea. Ierarhii, Arhiepiscopii si Mitropolitii Tomisului, care isi aveau Scaunul in "metropola neamului", adica la Tomis (Constanta de astazi), si-au adus de altfel contributia lor la formarea si edictarea acestei legislatii canonice, ecumenice. Prezenti inca de la primele Sinoade ecumenice (Niceea, 325, si Constantinopol, 381), ei au adus cu siguranta in patria si biserica lor si primele canoane ale Bisericii ecumenice.

Incepand cu secolul al VI-lea, acelasi lucru s-a petrecut si in legislatia nomocanonica, bizantina, care a fost bine cunoscuta ierarhilor tomitani, prezenti in capitala imperiului bizantin atat la intrunirea sinoadelor ecumenice, cat si a celor constantinopolitane (locale, endemeussa).

Odata cu formarea Statelor romanesti (secolul al XIV-lea), relatiile Bisericii "Vlahilor" nord-dunareni cu imperiul bizantin si cu Patriarhia sa de Constantinopol - care s-a intitulat "ecumenica" (universala) - s-a concretizat si prin transferul si adoptarea legislatiei nomocanonice in Tarile Romane.

Despre aceasta realitate ne graieste si Pravila din timpul lui Alexandru cel Bun, despre care amintea si Dimitrie Cantemir.

De aceea, putem spune ca dreptul scris la "romani" apare deja in secolul al XIV-lea. In secolul al XVII-lea, este vorba de dreptul pravilnic, adica de dreptul Pravilelor, care devine "legea Tarii".

In fine, tinem sa precizam - fie tot succint - ca acel "ius non scriptum" (drept nescris) a purtat titlul de "obicei" sau de "lege a pamantului" inca din perioada daco-romana. In secolul al XVII-lea, aceasta lege nescrisa devine insa al II-lea izvor al dreptului romanesc, precedat deci de cel scris, pravilnic sau nomocanonic.

Printre istoricii romani s-a acreditat ideea ca patriarhul ecumenic, Nifon II - care a ocupat Scaunul mitropolitan al Tarii Romanesti intre 1503-1505 - a fost cel care a cerut " . aplicarea stricta a pravilei bizantine in dauna unor obiceiuri locale, denuntate ca meritand cenzura Bisericii si, implicit, aceea a statului. Aceasta - spun ei - a cauzat caderea dinamicului prelat si gonirea lui din tara".

Or, in realitate, Radu cel Mare, Domnul Tarii Romanesti (1495-1508) a fost cel care a cerut patriarhului Nifon (+1508) - adus de la Adrianopol, unde traia in surghiun, pentru a ocupa Scaunul mitropolitan al tarii - sa intocmeasca "toate obiceiurile pe pravila si pe asezamintele Sf. Apostoli" , adica pe dreptul nomocanonic bizantin.

Retinem, asadar, ca receptarea legislatiei nomocanonice bizantine, in Tarile Romane, a fost impusa - prin Domnii Tarii - de necesitatea imperioasa de-a inzestra Statele si Bisericile lor cu aceeasi legislatie, nomocanonica, ecumenica.

Cat priveste aplicarea acestei legislatii in asa-zisul detriment al dreptului cutumiar, trebuie precizat si retinut ca era de fapt vorba de legea canonica a Bisericii Ortodoxe, si nu de obiceiurile Tarii.

Intr-adevar, Nifon si-a parasit Scaunul mitropolitan al tarii Romanesti, plecand la muntele Athos - fiindca ajunsese la o neintelegere cu Radu cel mare tocmai in privinta nerespectarii legii canonice, care interzicea incheierea unei casatorii atat timp cat unul dintre soti era deja casatorit. Or, Radu cel Mare ingaduise - impotriva acestei legi canonice casatoria sorei sale Caplea cu vornicul Bogdan, venit din Moldova, unde avea o sotie legitima.

Intrucat Nifon a cerut despartirea celor doi, blestemand "nelegiuirea", Domnul Tarii a preferat sa indeparteze de la curtea sa pe fostul patriarh decat sa-si nefericeasca sora.

Prin urmare, aceasta atitudine intransigenta a fostului patriarh - pentru observarea si aplicarea legii canonice, ecumenice - a fost cea care a dus la inlaturarea sa din Scaun, si nu faptul ca ar fi aplicat pravila in detrimentul obiceiurilor locale.

Prin izvor de drept se intelege "acea forma speciala pe care o imbraca normele juridice in functie de necesitatile societatii pe care o deservesc".

Pana la aparitia Pravilelor, in Tarile romane au existat doua izvoare formale: cutuma si legea. Dreptul a avut insa mai mult forma unui drept cutumiar, cunoscut sub denumirea de "zakon" (lege) sau "stanii zakon" (legea batrana). De aceea, in documentele scrise in romaneste, termenul de "zakon" are sensul de lege nescrisa, adica de obicei. In cadrul obstii satesti, norma de baza a convietuirii sociale a constituit-o "obiceiul" pamantului", care a fost de fapt "legea Tarii" pana la aparitia dreptului scris pravilnic.

Cuvantul "pravo" (drept) - pe care il aflam in aceleasi documente - desemneaza insa "nu atat legea nescrisa, cutuma, ci echitatea" , inteleasa de unii cercetatori si istorici ca 2echitate feudala", ca "morala feudala a timpului" (Vl. Hanga), in care aflam "si unele influente ale dogmaticii crestin-ortodoxe bizantine (I. Chis).

Dupa definitia data de Ulpianus, "jus est ars boni et aequi" (dreptul este arta binelui si a echitatii). Dreptul are deci o incarcatura atat etica, cat si filosofica si juridica.

Pentru vechiul drept romanesc, acest bine urmareste realizarea binelui public, iar echitatea infaptuirea dreptatii. "daca legea exprima ideea de drept si justitie, dreptatea - scriu istoricii Dreptului romanesc - reprezinta ideea de echitate, de bine public"

Unii istorici ai Statului si Dreptului romanesc afirma eronat ca " . pravilele Bisericii ortodoxe se intocmesc numai dupa izvoarele canonice bizantine . "

Or, dupa cum am precizat in randurile de mai sus, pravila este un nomocanon, adica o colectie de legi de Stat (romane si bizantine) - referitoare la viata Bisericii - si de legi canonice, adica canoane. Asadar, izvoarele ei sunt legile de stat si canoane, de unde si caracterul sau mixt, nomocanonic.

Studiul acestor izvoare a dat de altfel nastere la disciplina juridica cunoscuta sub numele de Drept nomocanonic.

Unii cercetatori ai dreptului nomocanonic au remarcat cu indreptatire faptul ca, in imperiul bizantin, "codicele de drept civil (si penal), νόμος πολιτικὸς, adica dreptul laic, imperial, ramane, totusi, o exceptie in Bizantul teocratic, si, de aceea, nici culegerile juridice slave nu cuprind decat rareori legi civile independente de legislatia ecleziastica. De regula - mentiona Radu Constantinescu - extrasele din legile laice sunt introduse in context canonic, de unde ti denumirea bizantina de nomocanon, adica de lege si canon laolalta".

In Bizant, dreptul laic, imperial, a fost intr-adevar introdus - alaturi de dreptul canonic - in acele colectii mixte numite nomocanoane. Mai mult, legislatia laica, imperiala, a fost edictata in spiritul doctrinei (invataturii) canonice, ale carei principii le-a afirmat de-a lungul secolelor, de unde si caracterul ei nomocanonic.

Inca din secolul al IV-lea, legile Statului roman (de Apus si Rasarit) au constituit izvoare materiale pentru Dreptul canonic, indiferent ca au fost emise doar de Stat sau la cererea expresa a Bisericii. De altfel, inca din epoca lui Constantin cel Mare, Biserica ecumenica a recunoscut Statului competenta de a legifera si in privinta chestiunilor bisericesti. Unica conditie a fost aceea ca aceasta legislatie sa nu contravina principiilor si preceptelor evanghelice. In epoca imparatului Justinian, s-a solicitat insa - din partea Bisericii - ca aceasta legislatie de Stat, referitoare la viata Bisericii, sa fie in conformitate si cu spiritul doctrinei ecleziologico-canonice.

In anul 1830, prof. C. Flechtenmacher vorbea la "Ghimnazia Vasiliana" din Iasi despre "Istoria dreptului romanesc sau a pravilelor romanesti". Or, "aceasta expunere este prima lectie de drept tiparita in limba romana si pastrata" . Studiul pravilelor romanesti - care definesc in chip elocvent materia vechiului drept romanesc - a constituit deci o preocupare majora printre cercetatorii dreptului bizantin din tara noastra, de unde si importanta cunoasterii lor pentru orice student n Drept. Fireste, studiul acestor pravile presupune, ipso facto, si o cercetare a izvoarelor nomocanonice, a Dreptului nomocanonic, ale carui inceputuri urca de fapt in secolele IV-V, si se sfarseste prin secolele XVIII-XIX.

In Tarile Romane, dreptul bizantin a patruns prin nomocanoane. Intr-adevar, de la colectia nomocanonica, "cu caracter canonar", atribuita lui Ioan Nestenstes (Postitorul), din secolul al VI-lea, care a patruns " . de la inceput in Moldova si Tara Romaneasca, se ajunge la nomocanoane propriu-zise, dintre care cel mai celebru a fost, pentru Tarile Romane, Syntagma lui Vlastares (1335)"

Dar, ce au inteles medievistii nostri (istorici ai institutiilor, juristi etc.) prin nomocanon? Dupa definitia data de "Dictionarul Institutiilor feudale din Tarile Romane", editat de Academia R.S.R. in anul 1988, nomocanonul este o "alcatuire de reguli de drept, continand o imbinare a canoanelor cu legile laice. Este vorba - scria V. Al. Georgescu - de un drept civil (nomoi) cu implicatie canonica (sic), aplicat atat de biserica, cat si de stat, intr-o simbioza complicata (sic) a celor doua organisme".

Or, nomocanoanele sunt colectii de legi de stat, edictate pentru chestiune de natura ecleziastica, si legi bisericesti (canoane), si nu niste reguli de drept, care ar contine o asa-zisa imbinare a canoanelor cu legile laice. Este insa adevarat faptul ca acest drept civil, emis de puterea legiuitoare bizantina, a fost observat si aplicat atat de biserica, cat si de Stat, in virtutea acestei simfonii intre cele doua institutii de baza a imperiului bizantin, Statul (regnum) si Biserica (ecclesia), sau intre "imperium" si "sacerdotium".

S-a spus de asemenea ca, "receptarea dreptului nomocanonic", in Tarile Romane, a fost "in acelasi timp o afacere politica a Statului" . Or, ea a fost mai mult decat o simpla asa-zisa "afacere politica", ea a fost o cerinta, o necesitate a epocii respective, conditionata si potentata si de faptul ca Tarile Romane au facut parte - incepand din secolul al XIV-lea - din acel "Commonweath" bizantin, singurul care legitima, la vremea respectiva, independenta politica (suveranitatea) si bisericeasca (autocefalia) a Tarilor si Bisericilor din spatiul geografic Sud-Est European.

Fara indoiala, "legea divina sau legea lui Dumnezeu, pe care domnul o va aplica in secolele XVI si XVII, nu putea fi straina unui nomocanon. Chiar din secolul XV - scrie acelasi istoric si jurist V. Al. Georgescu - aceasta recepare - nomocanonica sau imperiala - constituia un "regim legal", o stare de drept pentru statele feudale ale Tarii Romanesti si Moldova" . Despre aceasta realitate ne adevereste in chipul cel mai elocvent Pravila de la Targoviste (1652), in care "structura nomocanonica (directa sau largita) ramane dominanta in dreptul romanesc pana la proiectul de cod general al lui Mihai Fotino (1777) si Pravilniceasca Condica (1780)." De altfel, chiar in primele doua proiecte de cod general, din anii 1765 si 1766, "avem tot o structura nomocanonica modernizata (doua carti de drept laic, urmata de o carte de drept bisericesc)".

Una dintre principalele ramuri ale Dreptului bizantin - care s-a studiat odinioara la Facultatea de Drept a Universitatii din Constantinopol, si apoi la Beirut, la Roma, la Bolonia, Sorbona, Oxford etc., si astazi, inca la marile Facultati de Drept ale Universitatilor europene - a fost si Dreptul nomocanonic. Acesta consta intai de toate in studiul legilor statului roman, crestin, privitor la chestiunile vietii ecleziastice externe, colectionate in Pravile sau Nomocanoane.

Nomocanoanele sunt colectii mixte de legi bisericesti, numite canoane, si de legi de stat, si anume doar acele "νομοί" care se refera la aspectele vietii ecleziastice, si care au fost aplicate de-a lungul secolelor in statele din Sud-Estul Europei, printre care si in Statele romanesti (Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania).

Pana in prezent, legislatia nomocanonica a ramas straina de domeniul cercetarii istoricilor Statului si Dreptului romanesc, de unde si unele afirmatii incongruente. De pilda, pentru unii istorici, "nomocanoanele" sunt "legi bisericesti" . Pentru altii, nomocanoanele sunt colectii de "reguli juridice ale societatii", la baza carora sta "invatatura crestina". Or, asa dupa cum ne spune si termenul de "nomocanon", este vorba de lege de stat (νομος) si lege bisericeasca, numita "κανον" (canon).

Dupa parerea acelorasi istorici ai Statului si Dreptului romanesc, "cand, sub forma codurilor scrise - pravile - din secolul al XVII-lea, norma scrisa a inceput sa fie numita lege, vechiul drept nescris a devenit obiceiul pamantului

Or, dupa cum se stie, despre un drept nescris, cutumiar, care a devenit obicei al pamantului, al locului, inca din epoca lui Burebista sau a Daciei romane.

De obicei, istoricii Statului si Dreptului romanesc nu sunt familiarizati nici cu Dreptul canonic, de unde si unele afirmatii - prin manualele de specialitate - care frizeaza o totala ignoranta.

De pilda, intr-unul din manualele recente ni se spune ca dreptul canonic este "ansamblu de norme religioase", care are "la baza nomocanoanele bizantine, . " . Lasand la o parte definitia eronata data dreptului canonic, care ar impune sa aducem corectivele necesare, tinem doar sa precizam ca nomocanoanele au aparut abia in epoca bizantina, pe cand canoanele au fost alcatuite inca din epoca preniceeana (anul 325).

Care sunt aceste legi nomocanonice, de cand au aparut ele, care este continutul lor propriu-zis, care mai este valabilitatea lor, astazi, etc., sunt tot atatea intrebari la care vom incerca sa raspundem chiar cu ultima, care nu este insa cea din urma, fiindca insasi prezentarea acestor legi va genera alte intrebari si va sugera alte raspunsuri.

In anul 425, vestita Universitate din Constantinopol numara 30 de profesori, dintre care 15 predau limba si literatura greaca, iar restul limba latina, dreptul si filozofia. in epoca lui Justinian (527-565), dreptul roman este deja predat in conformitate cu preceptele doctrinei evanghelice. Apoi, si acest drept roman, increstinat, cunoscut sub numele de "drept bizantin", avea sa incorporeze in materia sa atat dreptul canonic, cat si pe cel nomocanonic.

Pe langa normele canonice date de ea insasi, pentru organizarea si functionarea ei, Biserica rasariteana recunoaste inca si astazi statului dreptul de a da legi in chestiunile vietii bisericesti, externe. "Insa - asa dupa cum preciza deja un cunoscut canonist ortodox - totdeauna trebuie presupus ca puterea Statului recunoaste, in principiu, valabilitatea tuturor legilor bisericesti; ca, intre stat si Biserica este o intelegere reciproca si ca normele date de legislatia lumeasca, in chestiunile bisericesti, se dau numai in spiritul dreptului bisericesc si totdeauna in interesul Bisericii".

Dar, unde-si gaseste temeiul istoric si pravila ei aceasta recunoastere a legilor civile, de catre Biserica, ca izvor al dreptului ei, in chestiunile vietii bisericesti externe ?!

In anul 380, religia crestina a fost proclamata ca religie de stat a Imperiului roman. Apoi, Biserica a fost "proclamata ca baza a dreptului" roman; "drepturile politice si, in oarecare privinta, chiar cele generale ale indivizilor", au fost in asa fel prevazute, incat "sa depinda de faptul de a apartine sau nu Bisericii". In fine, volens-nolens, Biserica lasa "puterii statului, dreptul de a face legi si in chestiuni bisericesti, fie singur, fie in unire cu autoritatea bisericeasca".

Atat in Rasarit, cat si in Apus, aceste legi ale statului roman, crestin, indeosebi cele care priveau interesele Bisericii, au fost observate si aplicate pana prin secolul al XV-lea. Pontifii romani, de pilda, au facut apel la "leges Justinianeas" (legile lui Justinian) "non solum in civili et ecclesiastica administratione, sed praesertim in ordinatione sacri palati lateranensis" (nu numai in administratia civila si ecleziastica, ci, mai ales, in organizarea Sfantului Palat de la Lateran) (Pitra, tom II, Praefat, p. XXXIV, n.6).

Legile de stat au servit asadar nu numai statului papal, ci si Curtii papale, prima autoritate statala a Apusului spre sfarsitul mileniului I si inceputul celui de-al doilea.

In vechile Colectii de canoane au fost incluse si legile imparatilor romani, crestini, referitoare la domenii ale Bisericii. Acest fel de legi, considerate ca un izvor auxiliar (suplimentar) al Dreptului ecleziastic, apar deja in "Colectia canonica" a lui Ioan Scolasticul, alcatuita pe la jumatatea secolului al VI-lea. Excerpte din Novelele lui Justinian (527-565), care priveau Biserica, au fost inserate de Ioan Scolasticul ca apendix la Colectia sau "Syntagma" sa canonica, in Introducerea careia a tinut sa precizeze ca aceste legi fusesera formulate in concordanta cu spiritul legilor Bisericii, adica al Canoanelor, si ca ele dadusera acestora si o deosebita "autoritate" (αὐθεντίαν), in stat pentru toti subiectii imperiului, contribuind astfel ca toate sa fie aplicate "dupa invatatura dumnezeiasca, spre folosul intregii omeniri" (Collectio, LXXVII, capitulorum).

Acelasi Ioan Scolasticul afirma ca legile imparatului Justinian, "nu numai ca urmau spiritul canoanelor Parintilor nostri, ortodocsi, ci au oferit acestora autoritate din partea puterii imparatesti,", si ca ele urmaresc "interesele intregii creatii omenesti (πάση τῆ ἀνθρωπίνη κτίσει)" (Synagoga in 87 capitole, in J.P. Pitra, vol. II, p.390).

Din precizarea lui Ioan Scolasticul retinem asadar nu numai ca aceste legi imperiale erau imbibate de spiritul legislatiei canonice, ci si faptul ca si canoanele au fost investite cu putere de lege - pentru toti supusii imperiului - prin aceeasi autoritate imperiala.

Incepand cu epoca lui Justinian, insertia legilor de stat privitoare la chestiuni de natura ecleziastica - in Colectiile canonice - avea sa devina o realitate obisnuita. Aceste Colectii - ce cuprindeau canoane si legi de stat - avea sa fie cunoscuta si sa circule sub genericul de "Nomocanoane" (legi si canoane).

Nomocanoanele sunt asadar colectii mixte de legi bisericesti (canoane) si legi de stat (νομοί), care se refereau la chestiuni bisericesti si cu aplicabilitate in viata Bisericii.

Trebuie de asemenea precizat si retinut ca, in aceste Colectii - numite "Nomocanoane" - au fost mai intai inserate canoanele si apoi legile de stat privitoare la aceeasi materie sau chestiune.

In fine, amintim faptul ca, la slavi, cuvantul "νομοκανον" a fost tradus prin sintagma "pravila legii".

1. Nomocanonul in 50 de titluri

Desi nu este exclusa existenta altor nomocanoane, inainte de epoca lui Ioan Scolasticul, totusi, cel mai vechi nomocanon, care ni s-a pastrat, dateaza din secolul al VI-lea. Este vorba de Nomocanonul in 50 de titluri, atribuit aceluiasi Ioan Scolasticul.

Dupa parerea canonistului Liviu Stan, acesta a fost alcatuit "dupa anul 565, cand a devenit patriarh al Constantinopolului (566-577) si care a folosit ca baza a acestui Nomocanon chiar colectia de canoane cea in 50 de titluri," Ulterior, acest Nomocanon a fost completat cu legile de stat emise pana la inceputul secolului al VII-lea.

Se constata ca prima traducere in slavona veche a Nomocanonului in cincizeci de capitole al lui Ioan Scolasticul (sec. VI) este "indiscutabil opera lui Metodie, alcatuita ca o culegere pentru uzul Bisericii Slave a Moraviei, al carei arhiepiscop era".

Ioan Scolasticul, Patriarh de Constantinopol (565-577) a redactat si o "Collectio 87 Capitulorum" , care este de fapt un Nomocanon, in care sunt inserate Novele date de imparatul Justinian (527-565) cu privire la chestiuni de natura ecleziastica.

2. Nomocanonul in XIV Titluri

Al doilea Nomocanon, alcatuit in timpul domniei imparatului Heraclie (610-641), adauga legile de stat, privitoare la chestiuni si activitati ecleziastice, emise sub domnia acestui imparat, precum si unele anterioare. Fiind impartit in 14 capitole mari, acesta a purtat denumirea de "Nomocanonul in XIV Titluri". Textul acestui Nomocanon nu ni s-a pastrat, dar el a fost folosit ca material de baza de patriarhul Fotie (sec. IX), care 1-a si mentionat de altfel in chip expres in Nomocanonul publicat in anul 883.

3 Nomocanonul Patriarhului Fotie (sec. IX)

In alcatuirea Nomocanonului sau, Patriarhul Fotie (858-867 (23 septembrie); 867 (23 mai) -877) - om de aleasa cultura umanist-enciclopedica (literat, filosof, jurist, canonist etc.) - s-a folosit de toate colectiile de canoane si de nomocanoanele care aparusera pana in vremea sa, dar, ca text si model principal i-a servit Nomocanonul in XIV Titluri.

Importanta acestui Nomocanon - cunoscut si sub denumirea de "Syntagma lui Fotie" - rezida insa si in comentariile care insotesc textele canoanelor si a unor legi de stat.

Nomocanonul lui Fotie - care cuprinde legiuirile bisericesti si cele de stat,
corespunzatoare - a ramas pana in zilele noastre Colectia oficiala de legiuiri a Bisericii ortodoxe. Consacrarea si oficializarea ei a facut-o de altfel Sinodul endemic (endemoussa) intrunit la Constantinopol in anul 920, ale carui hotarari au fost insusite de intreaga Biserica de Rasarit.

Nomocanonul lui Fotie, tradus si in limba slavona , a circulat si in Tarile Romane.

Acest "Nomocanon" al patriarhului Fotie a fost talcuit de marele canonist Teodor Balsamon (secolul XII). Textul acestui nomocanon - impreuna cu Scolile lui Teodor Balsamon - a fost inserat in volumul I din vestita colectie "Syntagma ateniana" (Atena, 1852), publicat de G.A. Rhali si M. Potti, la Atena, in anul 1852.

Dupa desfiintarea imperiului bizantin (1453), legislatia de stat, privitoare la Biserica, la care face trimitere si referinta expresa si Nomocanonul lui Fotie, a continuat sa fie aplicata in Tarile ortodoxe din Sud-Estul Europei, inclusiv in Tarile Romane, prin intermediul Pravilelor.

Spiritul acestei legislatii se regaseste insa nu numai in legislatia nomocanonica - in vigoare pana astazi in Biserica ortodoxa, ecumenica - ci si chiar in legislatia si doctrina juridica a unor state europene, care au gasit in legislatia romana si bizantina un model si o referinta (ex. Grecia, Italia, Germania, Franta etc.).

Dupa modelul patriarhului Fotie (sec. IX) au fost alcatuite - de-a lungul secolelor - alte nomocanoane, fara ca sa aiba insa aceeasi circulatie si autoritate pentru viata Bisericii.

Intre aceste nomocanoane amintim:

Nomocanonul lui Grigorie Doxapatriul (sec. XII).

2. "Kormčaya Kniga" (Cartea de indrumare), un nomocanon sistematic derivat direct din marele nomocanon patriarhal constantinopolitan din secolul al XII-lea, a fost cunoscuta si folosita in Romania "in mai multe redactii, destul de deosebite intre ele, incepand de la mijlocul secolului al XIV-lea si pana la mijlocul secolului al XVII-lea".

In redactia sa sarba a aparut in timpul lui Sava Sarbul (1219 sau 1208-1220).

O copie vulgara a "Kormčaya" sarba, de la Vidin, a fost trimisa in Rusia la 1270 mitropolitului Kiril III.

Nomocanonul lui Arsenie Antorian (calugar la Athos si, din 1255, patriarh ecumenic). Nomocanonul sau, in 141 de capitole, este bazat pe legislatia lui Justinian.

Nomocanonul lui Matei Vlastare, publicat in anul 1335. A fost alcatuit in 28 de capitole mari, dupa numarul literelor alfabetului grecesc, de unde si numele de "Syntagma Alfabetica". S-a bucurat de o larga circulatie in sud-estul Europei, inclusiv la romani, unde " . unele anexe si glose s-au bucurat de o oarecare atentie . "

5. Nomocanonul lui Cotelerius, alcatuit pe la sfarsitul secolului al XV-lea, sau inceputul secolului al XVI-lea. Este numit "Cotelerius" dupa numele editorului sau, Johannes Baptista Cotelerius, care 1-a publicat in volumul I al lucrarii sale monumentale, "Ecclesiae Graeciae monumenta" (III vol., Paris 1667 si 1686). In privinta legislatiei de stat bizantine, acest nomocanon a servit ca izvor al Pravilei celei Mici de la Govora, tiparita in anii 1640-164l.

6. Nomocanonul lui Manuil Malaxos (+1581). Alcatuit pe la 1561/1563, cu 541 capitole, este cel mai cuprinzator nomocanon. Nomocanonul notarului mitropoliei din Teba, Manuil Malaxos din Nauplia, este intitulat - in chip sugestiv - "Lege alcatuita din diferite canoane trebuitoare ale dumnezeestilor si Sfintilor Apostoli, ale sfintelor soboare ecumenice, ale purtatorilor de Dumnezeu parinti si ale altor preasfinti arhierei; precum si din unele Novele ale imparatilor bizantini si din altele".

Asadar, izvoarele principale ale acestui nomocanon sunt canoanele si legile imparatilor bizantini. El a servit ca izvor de prima mana pentru Pravila de la Targoviste (Pravila Mare), tiparita la anul 1652. Acelasi nomocanon a servit ca izvor principal si pentru "Pravila aleasa" alcatuita la 1632 de Eustatie Logofatul (ramasa in manuscris).

7. Carja arhiereilor (Vactiria), nomocanon redactat intre anii 1645-1648, de calugarul Iacob de Ianina, din porunca patriarhului Partenie II al Constantinopolului (1644-1648). Are 1624 de capitole.

8. Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, publicat la 1730. Autorul, calugar grec, a fost unul dintre carturarii vremii sale si profesor la Academia greceasca (domneasca) din Bucuresti.

In fine, pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea a fost publicata o lucrare cu caracter penitential, sub titlul de "Carte foarte folositoare de suflet". Izvorul sau principal este "Canoniconul" atribut patriarhului Ioan Postitorul (582-595), care, in realitate, este o opera tardiva (sec. X). Desi este trecuta printre Nomocanoane , in realitate, aceasta carte nu este alta decat "Exomolighitarul" sfantului Nicodim Aghioritul, tiparita in 1794 si tradusa in romaneste inca din 1799, iar apoi imprimata pana in zilele noastre.

Aceasta carte - unul din primele tratate de duhovnicie in Biserica Ortodoxa - serveste indeosebi duhovnicilor in administrarea Tainei Sfintei Marturisiri.

B. Codicii politico-bisericesti. Codicii legilor de stat, care au aplicare in viata Bisericii

Legiuirile bisericesti sau canoanele, legiuirile de stat privitoare la Biserica din epoca romano-bizantina, si cea post-bizantina, nu pot fi intelese iara cunoasterea elementelor specifice ale gandirii juridice romane si bizantine. Or, aceste elemente se gasesc in primul rand in codici politico-bisericesti, incepand cu Codex Teodosianus, publicat in anul 438 si sfarsind cu Hexabiblos-ul lui Armenopulos, aparut in anul 1345.

Acesti codici politico-bisericesti sunt constituiti din principalii codici ai legislatiei romano-bizantine.

Primul codice de acest fel, care ni s-a pastrat, este Codex Teodosianus (438).

Acest cod a fost redactat din porunca imparatului Teodosie al II-lea (408-450), care in anul 425 a intemeiat prima Universitate crestina la Constantinopol, de un grup de profesori de la Facultatea de Drept a acestei Universitati. La alcatuirea acestei colectii de legi de stat - publicate in anul 438 - au fost folosite cele doua coduri anterioare, Codex Gregorianus si Codex Hermogenianus, ale caror texte nu ni s-au pastrat.

Acest Cod - caruia i s-a zis dupa numele imparatului "Codex Teodosianus" - este impartit in 16 carti. Ultima, deci a 16-a, cuprinde principalele legi de stat, privitoare la chestiuni de natura ecleziastica, emise pana atunci de imparatii romani. De remarcat ca nici in acest Cod - ca si in cele ce i-au urmat (colectii sau fragmente de colectii) n-au fost inserate si legile potrivnice Bisericii, emise de imparatii romani, pe timpul persecutiilor, de pana la anul 313.

2. Corpus Juris Civilis

Opera juridica a imparatului Justinian - constituita din doua colectii de legi si doua opere - este cunoscuta sub genericul de "Corpus Juris Civilis". "Despre aceasta colectie - scria acelasi canonist, Pr. L. Stan - este important sa se retina faptul ca pana la inceputul veacului nostru ea a reprezentat pentru cultura europeana cea mai raspandita carte dupa Biblie".

Colectia apare sub acest nume de-abia din secolul al XVI-lea, spre a o deosebi de o alta colectie de legiuiri bisericesti, apusene, careia i s-a zis "Corpus Juris Canonici" (1587).

Aceasta colectie juridica - cea mai cuprinzatoare si mai importanta pentru cunoasterea legislatiei si Stiintei Dreptului roman - este alcatuita din patru lucrari distincte, aparute in timpul domniei imparatului Justinian I (527-565), ultimul imparat roman si primul Basileu bizantin.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Acestea sunt:

a) Codex (Justinianus), care cuprinde in intregime Codex Teodosianus, pe care 1-a completat asa cum a gasit de cuviinta Comisia de juristi formata din porunca imparatului Justinian.

Aceasta colectie cuprinde deci toate legile de stat, emise de imparatii romani, de la anul 117 (din timpul imparatului Adrian, 117-138) pana la anul 529/533 inclusiv.

Codex Justinianus a avut o prima editie la anul 529, si o a doua la anul 533. Materia acestui Cod este impartita in 12 carti, "in cuprinsul carora se gasesc - scria prof. L. Stan - foarte numeroase legiuiri privitoare la Biserica, precum si anume enuntari introductive la unele legi, in care se exprima pozitia statului sau a imparatilor personal fata de Biserica si fata de unele elemente ale credintei crestine".

b) Novelele (Novellae Constitutiones)

Aceasta colectie de legiuiri de stat si bisericesti, cuprinde toate legile emise de imparatul Justinian, incepand de la anul 534 si pana la anul 565. Aceste legi s-au numit "Novellae", adica legiuiri care incepeau o legislatie noua, dupa aceea incheiata cu editia a doua a lui Codex Justinianens (care se sfarseste in anul 533, si reprezenta vechea legislatie a Dreptului roman).

S-a remarcat cu indreptatire ca aceste legi noi, adica Novelele lui Justinian, au inaugurat "atat un nou tip sau o noua forma de legiferare sau de legiuiri, cat si o era noua sau o etapa noua in dezvoltarea Dreptului roman. Forma cea mai noua - preciza canonistul L. Stan - consta in faptul ca Novelele sau legile cele noi sunt redactate sub forma unor legi organice care se refera la cate un sector sau la cate o ramura importanta a relatiilor juridice la a caror reglementare procedeaza dupa un plan cat mai bine inchegat, cat mai logic, cat mai sistematic. Iar etapa noua a legislatiei romane, pe care o inaugureaza Novelele, consta in faptul ca prin ele se face trecerea de la vechiul Drept roman la Dreptul bizantin propriu-zis, majoritatea lor fiind redactate in limba greaca sau numai in limba greaca si putine in limba latina".

Aceasta colectie de 153 de Novele - cea mai completa si mai importanta legiferare de stat in chestiuni bisericesti - a fost alcatuita spre sfarsitul vietii imparatului Justinian; ea a fost insa publicata dupa moartea sa, ceea ce presupune deci si unele remanieri si adaosuri efectuate de aceeasi Comisie de juristi.

Multe dintre dispozitiile prevazute in Nuvelele imparatului Justinian au fost folosite si de necalcedonieni (copti, sirieni, etiopieni etc.) , fara sa precizeze insa paternitatea lor.

c) "Institutiones" (Invataturi). Aceasta opera, care a aparut in anul 534, este de fapt un manual de introducere in studiul dreptului.

Materia acestei opere este impartita in patru parti, care urmarea lamurirea notiunilor juridice fundamentale (originea si natura Dreptului, distinctia intre Dreptul sacru si Dreptul profan etc.).

Desi nu cuprinde legi propriu-zise, si nici materialul juridic expres privitor la Biserica, totusi, elementele pe care le prezinta aceasta opera, "Institutiones", "sunt indispensabile pentru intelegerea multor lucruri din cuprinsul Dreptului bisericesc propriu-zis, chiar din textul canoanelor si cu deosebire - preciza prof. L. Stan - din cuprinsul legiuirilor de stat privitoare la Biserica".

d) Digeste (50 de carti)

Despre aceasta opera - aparuta in anul 533, si care a servit la alcatuirea celei precedente (Institutiones) - s-a spus ca reprezinta "sinteza gandirii juridice romane, expusa sistematic sub forma de rostiri ale juristilor romani, care s-au pronuntat atat asupra unor principii de drept, asupra notiunilor celor mai generale, cat si asupra unor chestiuni practice sau chiar de amanunt, stabilind prin rostirile lor - scria profesorul Pr. L. Stan - niste moduri clasice de prezentare a chestiunilor sau a problemelor care se numesc jurisprudente, adica rostiri intelepte ale juristilor. Acesta este intelesul originar al cuvantului jurisprudenta, care ulterior - remarca profesorul - s-a folosit si se foloseste pana astazi si in sensul de norma judiciara stabilita prin hotararile unei instante judecatoresti, de obicei, prin hotararile instantelor mai inalte".

In Digeste (de la digero, digere, digessi, digestum = a diviza, a dispersa, a expune, a trata; de unde substantivul digesta, -orum = lucrare impartita in carti, capitole, paragrafe) aflam modul in care au fost prelucrate, dezbatute si solutionate de catre juristii romani problemele teoretice si practice ale dreptului. "Cu alte cuvinte - remarca acelasi canonist roman - Digestele sunt rezultatul felului in care a elaborat gandirea romana principii si norme generale de drept, definitii si rostiri dintre cele mai lapidare si mai precise dintre care unele au dobandit caracter de axiome si s-au impus prin puterea pe care le-a conferit-o valoarea lor interna nu numai ca niste legi nescrise sau ca niste norme adoptate prin obicei, ci ca niste adevarate legi scrise, unele din ele prevaland chiar asupra legilor pozitive".

Atat "Digestele", cat si "Institutiones", constituie un auxiliar indispensabil pentru intelegerea Dreptului bisericesc, a celui roman si a celui bizantin.

3. Ecloga

Al treilea Codice politico-bisericesc, cunoscut sub numele de Ecloga, a fost publicat in timpul imparatului iconoclast Leon III Isaurul (716-740), mai precis, intre anii 738-740. La porunca imparatului, aceasta colectie a fost alcatuita numai din parti "alese" ale legislatiei romano-bizantine de pana atunci, de unde si numele acestei Colectii de Ecloga (alegere).

Intitulata sugestiv "Ecloghi ton nomon" (Ecloga legilor), aceasta Colectie preciza chiar din titlu ca este o compilatie din legislatia lui Justinian, si anume, "din Institutii, Digeste, Codice si Nuvelele marelui Justinian . "

De remarcat ca acest drept roman era abordat de Ecloga imparatilor Leon si Constantin in aria conceptului de "φιλανθρωπίας" (filantropie), adica al umanismului crestin, de sorginte biblica, care a premers curentul umanismului laic vehiculat de renasterea italiana.

Ecloga a fost incorporata in mare parte de Metodie, arhiepiscopul Moraviei mari - cu Scaunul episcopal la Sirmium (Sremska Mitrovica de azi, la nord-vest de Belgrad) - in nomocanonul sau, "Pravila judecarii poporului", care are 32 de capitole. Pravila lui Metodie se intemeiaza intr-adevar "pe Ecloga Isaurienilor, cea mai mare parte a sa fiind . formata din parti ale ei intr-o foarte ingrijita traducere slava. Metodie a introdus insa si capitole proprii, a caror adaugare a fost dictata de imprejurarile sociale si religioase particulare predominante in Moravia Mare".

Se stie ca Ecloga Isaurienilor a fost abolita in anul 872, fiind inlocuita de Nomos proheiros al lui Vasile I. Or, aceasta inseamna ca Metodie si-a pregatit Colectia sa nomocanonica inainte de aceasta data, si tot inainte de anul 872 - cand a fost abolita in Bizant - a pus-o si in aplicare in Statul Moraviei mari.

Ecloga imparatilor Leon III (Isauricus) si Constantin V (Copronimus) a fost tradusa si in araba. Textul sau a fost apoi folosit si de juristul copt (egiptean) Ibu - al Assul (sec. XIII), in nomocanonul sau, intitulat "Legea Imparatilor" sau "Fetha Nagast" , care a folosit Coptilor si Abisinienilor (etiopienilor axuniiti), pana prin secolele XIX-XX, ca unic Codice civil si ecleziastic.

In traducere araba, Ecloga a fost considerata una dintre cele patru carti, cunoscute sub numele de "Canoanele Imparatilor".

In Biserica Copta (egipteana, necalcedoniana), aceasta colectie a fost insa identificata cu asa-zisele "Precepte ale celor 318 Sf. Parinti de la Niceea" , pentru a nu fi atribuita imparatilor bizantini, care urmau Crezul Calcedonului (451). De altfel, larga circulatie si autoritatea de care s-a bucurat acest nomocanon, "Fetha Nagast" (Pravila Imparatilor), printre Copti (egipteni) si etiopieni s-a datorat tocmai atribuirii acestei paternitati niceene, adica asa-zisilor "318 Sf. Parinti de la Niceea (325)".

Primul Cod etiopian, modern, Codul penal, din anul 1930, mentiona de altfel ca autorii lui au tinut sa afirme principiile enuntate in "Fetha Nagast . , de Cei Trei Sute Optsprezece . " , adica de asa-zisii Parinti ai primului Sinod ecumenic (Niceea, 325). Nu-i deci de mirare faptul ca Fetha Nagast a continuat sa fie invocata "ca autoritate in Curtile etiopiene" (tribunalele etiopiene) si dupa intrarea in vigoare "a Codului Civil din anul 1960".

4. Prohiron

Aceasta colectie - care a incercat sa restaureze acele parti ale dreptului romano-bizantin pe care le eliminase Ecloga - a aparut la anul 870, din porunca imparatului Vasile I Macedoneanul (867-886); ea cuprinde numeroase legi vechi, de stat, privitoare la
Biserica.

"Prohiros Nomos" , manual de drept romano-bizantin, alcatuit din porunca imparatului Vasile Macedoneanul, a fost folosit si de Ibu al - Assal (sec. XIII) in Nomocanonul sau, cunoscut sub numele de "Pravila Imparatilor" (Fetha Nagast).

"Anacatarsa"

Acelasi imparat, Vasile I Macedoneanul, a dispus sa fie verificata si epurata intreaga legislatie a imparatilor iconoclasti, care urmarisera sa limiteze drepturile Bisericii, si, ipso facto, influenta ei in societatea bizantina. Din aceasta lucrare de verificare si epurare a legislatiei a rezultat colectia numita "Anacatarsa" (Anakatharsis ton nomon - Epurarea legilor vechi).

6. Epanagoga

Dorind sa restaureze sau sa repuna in vigoare unele legi care fusesera omise, dar nu si abrogate de catre imparatii iconoclasti (Isauri), imparatul Vasile I Macedoneanul (867-886) a dispus redactarea unei colectii de legi. Aceasta s-a numit "Epanagoga", care inseamna "readucere" sau "reintroducere", adica repunerea in circuit a legilor nesocotite pana atunci, si a aparut sub fiii sai, Leon si Alexandru, intre anii 884-886. Aceasta Colectie, Epanagoga, este considerata " cea mai reprezentativa dintre colectiile de Drept bizantin, pentru forma care se statornicise in relatiile dintre Biserica si stat, din epoca imparatului Justinian".

In fine, trebuie mentionat faptul ca in cele doua Colectii aparute in timpul dinastiei macedonene, si anume in Prohiron si Epanagoga, s-au efectuat - asa cum se procedase si cu Ecloga - unele modificari si completari cu legi ulterioare.

7. Vasilicalele (60 de carti)

Aceasta monumentala colectie de legi romano-bizantine, intocmita de-a lungul anilor 886-912, din porunca imparatilor Vasile I Macedoneanul si a fiului sau Leon al VI-lea Filosoful (886-912), a fost publicata in cursul anului 910/911. Colectia "Vasilicalele", fiind prea voluminoasa (60 de carti), a circulat ulterior in editii prescurtate. Sub forma unei Sinopse a Vasilicalelor (Synopsis Basilicorum), aceasta colectie a circulat in toate tarile de influenta a Bizantului, inclusiv in Tarile Romane.

Dupa marturia lui Dimitrie Cantemir (Descriptio, XI, p. 247), prima pravila scrisa a fost cea intocmita pe vremea ui Alexandru Cel Bun.

Despre Scoala domneasca de la Suceava din timpul domniei lui Alexandru Cel Bun, A. Hasdeu considera ca era o "scoala juridica", aidoma celei din Constantinopol, si in care s-au tradus Pravilele si se pregateau slujitorii bisericii. La aceasta Academie domneasca, dascali intru "invatatura Bisericii pravoslavnice" , au fost mitropolitul Iosif al Moldovei (+1416) si vestitul Grigorie Tamblac (+1419-1420) . Despre ieromonahul Tamblac - ajuns mitropolit al Kievului - se stie ca era un Vlah (roman) din Macedonia.

Dupa parerea unor cercetatori ai vechiului drept romanesc, "este totusi putin probabil - scriu ei - ca Basilicalele care incetasera inca din secolul al XIV-lea sa mai fie aplicate in Bizant sa fi fost aduse spre aplicare in Moldova dupa 1400".

Or, se uita faptul ca Vasilicalele au fost aplicate - pe pamantul romanesc - inainte de epoca lui Alexandru cel Bun, si ca ele au continuat sa serveasca romanilor ca un corp de legiuiri de prima importanta.

La romani, dreptul bizantin - care, la origine, este de fapt dreptul roman increstinat - a fost intr-adevar cunoscut mai intai in teritoriile de la Dunarea de Jos si Dobrogea, locuite de romani, si supuse stapanirii bizantine de la inceputul secolului al X-lea si inceputul secolului al XIII-lea.

Dupa parerea unor cercetatori ai vechiului drept romanesc, " . in primul rand a fost impus dreptul public si intr-o mai mica masura cel privat, obiceiurile juridice locale contaminandu-si existenta".

Cert este ca, in timpul stapanirii bizantine, in spatiul ponto-danubian, au fost aplicate in primul rand Vasilicalele (saizeci de carti), in care aflam randuieli si norme canonice si nomocanonice, procedura civila, dreptul familiei, succesiunile, bunuri si obligatii, norme de drept public, penal etc.

In Vasilicale, multe institutii - precum casatoria, succesiunea, obligatiile etc. - urmeaza regulile dreptului roman. Or, prezenta pe pamantul romanesc a unui drept bizantin a permis localnicilor, din respectivul spatiu geografic, "sa vina in contact nemijlocit cu dreptul bizantin, ca sistem juridic pozitiv, pe care l-au pastrat apoi si dupa incetarea stapanirii respective, vehiculandu-l si la nord de Dunare, fapt ce va face ca fenomenul "receptarii" sa capete pe teritoriul tarii noastre aspecte specifice, indisolubil legate de persistenta traditiilor juridice romano-bizantine".

Novelele lui Leon al VI-lea Filosoful (886-912)

Si aceste Novele ale imparatului Leon Filosoful - ca si cele ale tatalui sau - contin un important material juridic, cu aplicare la viata bisericeasca.

9. Exabiblos (Colectie in sase parti)

In manuscrise, acest nomocanon este intitulat "Prohiron Nomon, numit Exabiblos".

Printre altele, in alcatuirea acestui nomocanon, Constantin Armenopulos a utilizat urmatoarele izvoare

a. "Prohiros Nomos" al imparatului Vasile I (872), in 40 de titluri;

b. Ecloga (726);

c. Vasilicalele;

d. Novelele imparatului Leon;

e. Exabiblos;

f. Legile agrare (bizantine), adica "Τοὺς Γεωργικοὺς Νόμους";

g. Diferite Comentarii (Scholii) etc.

Cele sase carti ale Exabiblos-ului sunt intr-adevar o prelucrare, rezumativa, din diferite Colectii si coduri  bizantine, si indeosebi din cele 60 de carti ale Vasilicalelor, dupa care a urmat de altfel si impartirea materiei.

Acest nomocanon a fost publicat in anul 1345.

Autorul acestei Colectii nomocanonice "Prohiron Nomon" (Manual de legi) sau "Exabiblos" , este vestitul jurisconsult Constantin Harmenopulos, de la care ne-a ramas si o culegere de canoane si comentarii.    

Despre Exabiblos, cercetatorii romani au spus ca este o "prescurtare, facuta cu multa pricepere", dar care reprezinta un cod complet al Dreptului de stat, adica al tuturor ramurilor acestuia si poate fi socotit ca prototip al codurilor legislatiei ulterioare medievale si moderne".

In Digeste, Ulpian distinge trei tipuri de drept: a). "jus naturae"; b). "jus gentium" si c). "jus civile". Or, in lucrarea sa, "Prohiron Nomon" (Manual de legi) sau "Exabiblos" (Cele sase Carti), Konstantin Armenopulos (sec. XIV) clasifica si el dreptul in: a). drept natural (φυσικός); b). drept al neamurilor (ἐθνικὸς) si c). drept civil (πολιτικός).

Si din aceasta clasificare se poate constata ca, juristul din Tesalonic, K. Armenopulos, ramasese inca fidel doctrinei dreptului roman, transmisa de dreptul nomocanonic bizantin. Pentru el, de pilda, dreptul neamurilor (Statelor) nu era altul decat "jus gentium" (dreptul gintilor), de odinioara, care avea intr-adevar "un continut mai larg decat cel al dreptului international, intrucat, pe langa norme privind relatiile dintre state, cuprindea si norme care reglementau raporturile dintre cetatenii romani si straini (peregrini), ca si raporturile  dintre acestia din urma". De altfel, desi Statele apar in harta geografica a Europei in secolul al XIV-lea, notiunea de "drept international" nu apare insa - in literatura de specialitate - decat spre sfarsitul secolului al XVIII-lea.

In anul 1804, aceasta Colectie, "in sase Carti a lui Armenopol", a fost tradusa "in limba tarii" de catre paharnicul Toma Cara, din porunca Domnului Moldovei, Alexandru Constantin Moruzi

In anul 1835, aceasta lucrare a devenit "Codul General al Greciei".

Acest cod "s-a aplicat in chip oficial in Principatele Romane pana in epoca lui Cuza Voda si chiar mai tarziu in unele parti, pana la inceputul veacului XX. De asemenea, el a servit drept cod oficial si al Statului grec, dupa ce acesta si-a dobandit independenta, ramanand in vigoare - scria acelasi erudit canonist roman, Prof. Liviu Stan, prin deceniul al VII-lea, din secolul trecut - pana aproape de zilele noastre".

C. Extrase de legi de Stat privitoare la Biserica, din codurile dreptului de Stat romano-bizantin

Printre aceste extrase de legi de Stat privitoare la Biserica ni s-au pastrat doar trei colectii.

Prima colectie, cunoscuta sub numele de "Colectia in 25 de capitole", cuprinde toate legile privitoare la Biserica aflate in "Codex Justinianens", in Novelele 120, 133 si 137 ale lui Justinian si doua capitole din Novela 123. Dupa parerea cercetatorilor izvoarelor vechiului Drept bizantin, "faptul ca ea cuprinde putin material din Novele arata ca este alcatuita inainte de adunarea tuturor novelelor lui Justinian intr-o colectie".

Colectia in 87 de capitole

Se considera ca aceasta Colectie a fost alcatuita - din extrase si rezumate din Novelele lui Justinian, precum si din textul integral al catorva din aceste novele - de catre Ioan Scolasticul, devenit patriarh al Constantinopolului (565-577), "in vederea folosirii materialului din aceasta la alcatuirea Nomocanonului sau in 50 de titluri".

Colectia tripartita (Paratitla)

Aceasta Colectie - alcatuita in prima jumatate a secolului al VII-lea - isi trage numele din faptul ca materia ei este impartita in trei mari parti, iar Paratitla (paralele) i s-a zis fiindca indica si locurile paralele la unele legi.

Referitor la cuprinsul ei, trebuie retinut ca prima parte cuprinde extrase din "Codex Justinianens"; in a doua parte aflam extrase din "Institutiones" si "Digeste" (Justinian); si, in fine, a treia parte cuprinde 34 de "Novele" ale lui Justinian, care se refera la chestiuni religioase.

Colectia tripartita a fost publicata "in prima jumatate a secolului al VII-lea". "Materialul - scria Prof. L. Stan - a servit la intocmirea primei forme a Nomocanonului in 14 titluri" . Este vorba de Nomocanonul redactat pe vremea imparatului Heracliu (610-641) si a patriarhului de Constantinopol, Serghie (610-638).

D. Colectii mixte (Codici si colectii de legi de stat si de canoane), in manuscris, care au circulat in Biserica romanilor nord-danubieni

Ca straromanii au fost increstinati inca din epoca apostolica este invederat si de faptul ca nici Roma veche, si nici Bizantul, n-au trimis misionari sa ne increstineze, asa cum au facut cu moravii, boemii si bulgarii in secolul al IX-lea, si apoi cu rusii si maghiarii in secolul al X-lea. "Faptul ca din epoca respectiva nu se pomeneste si despre vreo increstinare a romanilor - scria in deceniul al saptelea, din secolul trecut, prof. L. Stan - nu dovedeste decat ca aceasta n-a mai fost necesara, pentru ca romanii erau de multa vreme crestini. Daca lucrurile ar fi stat altfel, atunci Bizantul nu ne ocolea, dandu-ne tarcoale din toate partile, fara a-si fi extins actiunea sa misionara si asupra romanilor. Pe de alta parte, daca ne ocolea Bizantul - remarca acelasi canonist - nu ne-ar fi scapat din vedere Roma, care dupa cum se stie a intrat in rivalitate cu Bizantul pe teren misionar, atat in indepartata Moravie, cat si in foarte apropiata si vecina Bulgarie,"

Inca din primele secole ale crestinismului, Biserica romaneasca straveche (daco­romana sau straromana) s-a aflat in stranse relatii canonice cu centrele bisericesti ortodoxe, de limba latina, din sudul Dunarii , unde locuia o populatie traca, romanizata.

Incepand din secolele IX-X, Biserica nord-danubiana intra in relatii canonice directe cu Patriarhia bizantinilor (Constantinopol) si cu unele centre episcopale, primatiale, slave. Asa se face ca, "de prin veacul al X-lea", Biserica nord-danubiana a inceput a folosi "si unele nomocanoane sau pravile slave alaturi de cele vechi latine si grecesti, caci mai ales cele grecesti - nota prof. L. Stan - s-au folosit si in Bisericile slave alaturi de cele slavone".

La romani, textul legislatiei nomocanonice bizantine si sud est-europene (de limba slavona) nu a fost insa cunoscut doar "printr-o simpla traducere", fiindca aveam adeseori de-a face cu o adaptare si completare substantiala a acestuia cu acel stravechi "jus valachicum"^[77], adica cu acel obicei al pamantului, care urca in epoca daco-romana.

Printre aceste Colectii cu caracter nomocanonic, numite de slavi Pravile, care au circulat pe teritoriul Tarii noastre, in manuscris, amintim:

1. Nomocanonul in XIV titluri.

In ultimii ani ai secolului al XIV-lea, ucenicii Sf. Nicodim de la Tismana au introdus in Tara Romaneasca si o "Pravila a lui Zonara"^[78], care avea sa fie talcuita pe la 1578 de Eustatie, fost episcop de Roman.

Dupa toata probabilitatea este vorba de Nomocanonul in XIV titluri, comentat de Zonara.

Nomocanonul in XIV titluri, din secolul al VII-lea, remaniat in secolul al IX-lea in epoca patriarhului Fotie, a stat la baza tuturor celorlalte nomocanoane intocmite in secolele X-XIII.

In forma lor cea mai veche, asemenea nomocanoane dateaza din vremea patriarhului Alexie Studitul (1025-1043).

Exemplarele originale ale acestui nomocanon, numit "nomocanon patriarhal", s-au pastrat in mai multe colectii europene de manuscrise.

Singura redactie imprimata a ramas insa aceea din timpul patriarhului Ioan X Kamateros (1198-1206). "Tocmai acesta a fost, de altfel, si cea mai veche forma a nomocanonului bizantin introdusa la noi, in vremea lui Kamateros romanii dobandind primele traduceri slavone ale manualelor si cartilor obligatorii in biserica, precum evhologhiul, liturghierul si altele".

S-a spus ca nomocanonul lui Kamateros a patruns la noi prin intermediul unor traduceri "alcatuite in veacul al XIII-lea in Serbia, Bulgaria si Rusia si raspandite sub numele de Indrumator (Kormčaya Kniga, Πηδάλιον)".

Aceste nomocanoane, bizantine, ar fi fost deci introduse la romani - prin filiera manuscriselor slavone - de-abia in secolul al XIII-lea.

Or, aceste nomocanoane au putut circula in Tarile Romane si prin intermediul limbii eline, cu atat mai mult cu cat pe malurile Dunarii si ale pontului Euxin inca existau si la vremea aceea cetati grecesti. Mai mult, nu este exclus ca si la Tomis - unde in secolele X-XI exista o arhiepiscopie mitropolitana - sa fi fost bine cunoscute aceste nomocanoane redactate in limba greaca.

De altfel, aceste nomocanoane au fost nu numai copiate, ci si realmente intrebuintate in spatiul nord-danubian.

Cat priveste secolul al XIV-lea, circulatia acelui Taktikon al lui Nicon de la Muntele Negru (Pandectele lui Nicon de la Raithon) - redactat in secolul al XI-lea - ramane "dovada" unei bune cunoasteri si "a textelor grecesti" in Tarile Romane.

Nu trebuie asadar sa raportam si sa conditionam receptarea legislatiei nomocanonice, bizantine, in Tarile Romane, exclusiv de traducerea si circulatia ei in limba slavona, introdusa ca limba de cult si in spatiul nord-danubian in secolele XII-XIII, fiindca limba greaca era la vremea aceea "lingua franca" atat in viata bisericeasca, cat si cea politica din sud-estul Europei.

Aceiasi cercetatori ai legislatiei nomocanonice, bizantine, au constatat de altfel ca "numeroasele adaosuri si modificari au facut insa din Kormčaya Kniga un produs foarte indepartat de modelele grecesti, . "

Or, o cercetare atenta a textului nomocanoanelor receptate in Tarile Romane atesta faptul ca, in spatiul nord-dunarean, au circulat intai de toate modelele sale grecesti, adica nomocanoanele redactate in limba greaca, si doar in numar redus a fost copiata apoi si Kormčaya Kniga.

Unul dintre aceste nomocanoane, grecesti, a fost si Nomocanonul in XIV titluri , atribuit patriarhului Fotie (sec. IX), si care a fost oficializat ca "nomocanon" al Bisericii ecumenice de Sinodul intrunit la Constantinopol in anul 920.

2. Extras (excerptum) din Vasilicale sau Pravila lui Alexandru cel Bun.

Despre aceasta Pravila, s-a spus ca "este prima colectie de legi despre care se face pomenire ca ar fi existat pe pamantul patriei noastre"

Cercetatorii vechiului drept romanesc scriu ca "legislatia clasica, revazuta in vremea si din porunca lui Iustinian I (527-565), a fost, . , cunoscuta si folosita la noi inca din secolul al XV-lea, prin intermediul nomocanoanelor . ", si anume, a "Sintagmei lui Matei Vlastaris" (1335), a carei sursa nemijlocita au fost "Basilicalele" (886-892), in redactia definitiva din secolul al XI-lea, "sau Nomocanonul lui Fotie".

Cert este doar faptul ca nomocanoanele folosite si copiate la noi in secolul al XIV-lea, "cuprind si ele extrase di Cartile de drept ale secolului al VI-lea" , prin mijlocirea Nomocanonului in XIV titluri, atribuit patriarhului Fotie (sec. IX), si care a fost folosit si de compilatorii nomocanonului slav, Kormčaya Kniga (sec. XIII).

S-a spus ca monumentala colectie a Basilicalelor a fost "mult folosita la noi in secolele XIV-XVIII, dar tot prin intermediari", si anume prin nomocanoane "in redactia secolului al XIII-lea" comentate de "Valsamon si Pristinos, iar pentru compilatiile si extrasele mai noi, Malaxos si Pomenopol"

In schimb, C.A. Spulber a considerat ca Basilicalele au fost receptate ca Pravila imparateasca inca din secolul al XV-lea. Dupa parerea sa, Codul lui Alexandru cel Bun nu era altul decat Basilicalele.

In anul 1812 - indata dupa suirea pe Tronul Moldovei - Scarlat Calimach a hotarat sa alcatuiasca in primul rand un Cod civil. Pentru aceasta a cautat mai intai sa fie traduse in romaneste "Imparatestile Pravile". Apoi, el a hotarat sa se adune toate legile si obiceiurile Moldovei in materie civila si criminala, "cat erau de patru secole, cu aratarea ramurii si izvorului lor". Rezultatul Comisiilor de lucru - instituite prin anafora domneasca - l-a constituit Codul ce avea sa-i poarte numele si care a vazut lumina tiparului la Iasi, in anul 1816 si 1817. codul a fost promulgat de Domn printr-un hrisov din iulie 1817.

Se stie ca aceasta "Carte de legi" a fost trimisa si Universitatii din Oxford.

In anul 1819, o prima parte din Cod a fost tiparita si in limba romana. In anul 1834 era insa "tradusa si tiparita cea dintai editie a Codului Calimachi".

Din hrisovul de promulgare a editiei grecesti, din anul 1817, rezulta ca acest Cod civil a avut "de temei Vasilicalele". La acestea s-au adaugat texte si trimiteri din diferite "Novele" si "obiceiurile din vechime pazite in pamantul acesta". Dar, " . la baza pentru aceasta - declara Calimach - am avut Basilicalele".

Izvoarele principale ale Codului lui Calimachi sunt deci " . in primul rand dreptul roman si greco-roman, in special Basilicalele" , si apoi codurile "europenesti", adica, cel austriac si cel francez.

Trebuie de asemenea amintit ca "Regulamentul organic" (1834) - care a mentinut in vigoare Codul Calimach - a dat " . obiceiurilor covarsire peste legiuirile Basilicalelor", si a tinut sa precizeze ca se urma legiuirile Basilicalelor "in cat ele sunt potrivite cu obiceiurile pamantului" (Art. 375).

In fine, trebuie retinut ca acest Cod Calimach - care s-a bazat pe Basilicale - a continuat sa se aplice "si dupa 1 decembrie 1865, . , ceea ce surprinde - notau editorii acestui Cod - pe cei care nu cunosc dreptul".

In anul 1817, Domnul Moldovei, Scarlat Calimach, scria - in hrisovul de promulgare a Codului sau civil - ca, inca din vechime, Domnitorii Tarii "au socotit ca din toate cea mai mare indatorire a lor este sa aseze legi, dupa care sa poata judeca pe cei de sub mana lor. Si mai intai, dintre Domnii raposatului intru fericita amintire, Alexandru intailea, care pentru multe infaptuiri si prea mari faceri de bine a avut numele de cel Bun, de indata ce a ajuns la Domnie, constient de neaparata trebuinta a lucrului, a luat Basilicalele, cerandu-le de la autocratii Paleologi; aceia cu cinste dandu-i-le, l-au invrednicit si de Coroana imparateasca si totodata si de demnitatea de Despot (τοῦ βασιλείου στέμματος συνάμα καὶ τοῦ ἀξιώματος τοῦ Δεσπότου); si dintr-acelea adunand, cate i s-au parut de folos si potrivite in timpul de atunci, si traducandu-le in graiul tarii, a alcatuit o carte de legi, . ".

Acelasi Scarlat Calimach adeverea ca Domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, a scos si el " . ca dintr-un izvor din aceleasi Basilicale, . si a tiparit Cartea sa de legi, in care au fost cuprinse mai multe legi penale si plugaresti (sic), randuite fiind impreuna cu ele si obiceiurile pamantului, . Cartea de legi a lui Alexandru cel Bun - preciza Calimach - a disparut cu desavarsire, ca una ce n-a apucat sa fie tiparita; aceea a lui Vasile a ramas regula dupa care judecatorii indreptau judecatile pana la inceputurile secolului trecut (XVIII-lea, n.n.), . ".

Acelasi Domn al Moldovei adeverea ca predecesorii sai s-au folosit nu numai de Basilicale, care au constituit izvorul principal pentru Pravila lui Alexandru cel Bun si Pravila lui Vasile Lupu, ci si " . de Novelele in vigoare ale lui Justinian si Leon si ale imparatilor de dupa aceea; de Sinopsa Basilicalelor; de Introducerea in legi a lui Teofil Antichinsorul; de dreptul reco-roman si in sfarsit de Manualul lui Armenopol; . "

Acelasi Calimachi mentiona ca, "mai pe urma", predecesorii sai in Scaunul Moldovei, " . au dat asupra unor chestiuni si cateva hrisoave, adunate si acestea din aceleasi Basilicale si Novele . "

Dupa marturia furnizata de acelasi Scarlat Calimach, Domnul Moldovei, in hrisovul de promulgare a Codului sau civil, din anul 1817, " . nu manualul in sase carti al lui Armenopol . " - care fusese tradus in anul 1804 de Toma Cara - "ci chiar insasi Basilicalele sunt legi ale tarii, . "

Asadar, prin folosinta lor indelungata, Basilicalele "care la inceputul secolului al cincisprezecelea au fost aduse aici (in Moldova, n.n.), . , de raposatul intru fericita amintire Alexandru intaiul, supranumit cel Bun", fusesera impamantenite, devenisera demult adevarate legi ale Tarii.

Adeverind aceasta realitate, logofatul C. Sturdza scria, in Prefata sa la editia romaneasca a Codului Calimach (Iasi, 1833), ca "legiuirile civile", adunate "din Vasilicale" de-a lungul secolelor, "impamantenindu-se, supt numire de obiceiu a pamantului, au luat putere legislativa si lucratoare" . De altfel, insusi Codul lui Calimach tinuse sa prevada ca " . daca in codica aceasta nu s-ar afla o lege potrivita la pricina infatosata, atunci se cuvine a se urma pamantescului obiceiu, carele, in curgere de multi ani deobstie pazindu-se si intru judecatorii cercandu-se, s-au intarit, si cu chipul acesta a dobandit putere legiuita. Obiceiul, ce nu s-au pazit dupa chipul aratat, nici upa dreapta socotinta, ci s-au urmat din nestiinta si ratacire, nu poate avea putere legiuita, nici a covarsi pe legea si pe dreapta judecata a mintii" (Introducere, § 13 si 14).

In fine, acelasi Domn al Moldovei, Scarlat Calimach, preciza ca dupa respectivul "Cod civil al nostru . vor fi judecate de acum inainte si hotarate pricinile civile care vor fi sa se intample . ; celelalte din judecati insa, care apartin celorlalte parti ale legislatiei, vor fi judecate, ca si pana acum, dupa Basilicale si celelalte carti de legi, pana ce, . , vor fi intocmite coduri deosebite si pentru acestea, . "

Or, pana la aparitia respectivelor Coduri, in epoca lui Cuza Voda, Basilicalele si celelalte Pravile ale Tarii au continuat a fi legiuirile dupa care au fost judecate si hotarate toate pricinile.

Sintagma alfabetica a lui Matei Vlastare

Acest nomocanon - publicat la Salonic in anul 1335 - cuprinde canoane si legi de stat privind diferite chestiuni de drept bisericesc. Cele 24 de capitole sunt desemnate prin cele 24 de litere ale alfabetului grecesc, de unde si numirea de "Sintagma alfabetica".

S-a spus ca "prima legiuire bizantina tradusa in romaneste si care s-a pastrat a fost Syntagma lui Matei Vlastares: in 1474 de catre Ghervasie de la Neamt si in 1493 de catre gramaticul Damian; . "

Syntagma lui Vlastares n-a fost insa prima legiuire bizantina tradusa in romaneste. Asa dupa cum am precizat in randurile de mai sus, ea a fost precedata cel putin de Excerptele din Vasilicale.

Trebuie insa remarcat faptul ca, pentru prima data, in literatura nomocanonica, de limba romana, o Pravila (Nomocanon) este insotita de canoane ale Sf. Parinti.

La traducerea, manuscris, a lui Ghervasie de la Neamt (1493) au fost adaugate si cateva traduceri slavonesti din canoanele si randuielile canonice ale unor Sf. Parinti, precum Ioan Postnicul (Ajunatorul), patriarhului Cnstantinopolului, Nichita Critul, Nichifor, patriarhul Constantinopolului si Ioan Critul.

Trebuie de asemenea remarcat si retinut faptul ca la Syntagma lui Matei Vlastares - tradusa in romaneste de ieromonahul Ghervasie de la Manastirea Neamt - a fost adaugat si un scurt vocabular de termeni latinesti explicati. Fara indoiala, prin acest adaos se cauta sa se invedereze atat latinitatea poporului roman, cat si existenta dreptului roman in constiinta neamului romanesc, pe care l-au primit si aplicat stramosii nostri daco-romani, si apoi ni l-au transmis si sub forma acelui "jus valachicum" sau "lege a Tarii".

In fine, amintim ca Syntagma lui Matei Vlastares a fost tradusa in anul 1636, din porunca Doamnei Elena, sotia lui Matei Basarab, la Manastirea Bistrita (Valcea).

Despre aceasta traducere - ramasa si ea in manuscris - s-a spus ca "este identic cu cea din 1474, ceea ce dovedeste unitatea culturala a Tarilor Romane".

"In Tarile Romane - scria prof. L. Stan - primele manuscrise cunoscute ale Sintagmei dateaza de la mijlocul secolului al XV-lea si provin, dupa toate probabilitatile, de la Sfantul Munte Athos, prototipurile celor slave fiind aduse chiar de pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, fara sa fie exclusa posibilitatea cunoasterii Sintagmei chiar si de mai inainte, prin intermediul bulgarilor si sarbilor, care cunosteau demult acest cod".

Nomocanonul lui Matei Vlastaris, care a fost denumit indeobste "Σύνταγμα τῶν κανόνον" (Colectie de canoane), a fost considerata de unii drept unica sursa de drept, scris, in Tarile romane din secolul al XV-lea.

Dupa cum se stie, aceasta Pravila a fost tradusa, in limba sarba, la Athos, indata dupa alcatuirea ei.

Despre manuscrisul grec al Sintagmei alfabetice din anul 1342 - copiat deci inainte de a fi tradus in limba slava de catre sarbi (1345-1348) - se stie intr-adevar ca "a circulat in Moldova si Tara Romaneasca. A fost in Biblioteca sinodala sub nr. 149. Se pastreaza in Biblioteca de istorie din Moscova. Important este - nota prof. L. Stan - ca acest exemplar contine si un glosar latin-grecesc, care constituie originalul dupa care s-a alcatuit glosarul latin-slav din copiile slavonesti ale Sintagmei, glosar care insa nu exista in originalul lucrarii lui Matei Vlastare din 1335".

Evident, dincolo de faptul regretabil ca si acest manuscris grec al Sintagmei Alfabetice din anul 1342 - care a circulat si in Tarile Romane - se afla in custodia Moscovei, trebuie de asemenea sa retinem ca acest exemplar are si un glosar latin-grec. De ce latin?! Unde si pentru cine a fost redactat acest glosar si in latina?" La aceste intrebari, cercetarea juridica, romaneasca, n-a raspuns inca. Personal, credem ca acest glosar s-a facut si in latina tocmai pentru valahii (romanii) din Nordul Dunarii, si poate chiar de un valah atonit. Nu este insa exclus ca autorul sa fi fost din Sudul Dunarii, poate chiar din Macedonia, patria lui Matei Vlastare, monah din Salonic.

Ceea ce stim insa sigur este faptul ca, la romani, au circulat o multime de manuscrise slavo-romane ale Sintagmei lui Matei Vlastare, care "a fost cunoscuta si folosita in Tara Romaneasca inca din secolul al XV-lea - documentar dovedit - si conteaza ca cea mai veche lucrare canonico-juridica in tarile noastre".

Dintre manuscrisele slavo-romane ale Sintagmei alfabetice amintim:

a) Pravila de la Targoviste, 1451/2

Dupa cum se stie, aceasta este "prima pravila", ca vechime, cunoscuta la romani (L. Stan). Scrisa in anul 1451 de gramaticul Dragomir, din porunca voievodului Vladislav al Tarii Romanesti, Pravila se gaseste in Biblioteca "Saltikov Scedrin" din Leningrad.

b) O copie a "Sinopsei" Sintagmei alfabetice a fost copiata - din porunca aceluiasi Domnitor al Tarii Romanesti, Vladislav al II-lea (1446-1456), - la Manastirea Bistrita (Valcea). Ea se pastreaza la Muzeul de istorie din Moscova.  

c) Pravila de la Manastirea Neamtu, din 1472/1474.

Numita si Pravila mare (Velikaia Pravil), ea a fost copiata - pentru Stefan cel Mare, voievodul Moldovei, - la Manastirea Neamt, de ieromonahul Ghervasie.

Sintagma alfabetica a fost reprodusa - in traducere literala - in prima parte a Pravilei, exceptand capitolul de la litera "liude", "despre latini"

d) Copia manuscris a Sintagmei alfabetice a episcopului Macarie al Romanului (1531-1550; 1551-1558).

"Spre deosebire de toate celelalte manuscrise, care pastreaza ordinea articolelor din originalul bizantin, potrivit ordinei alfabetului grecesc, acest manuscris - scria prof. L. Stan - a fost copiat si aranjat de catre Macarie in ordinea alfabetului slav, la dorinta voievodului Ioan Alexandru Lapusneanu si cu aprobarea Mitropolitului Grigore Rosea (1541-1565).

Dupa marturia lui Macarie, in anul 1556 - consemnata chiar de el, la fila 22b-23b a Pravilei - i se ceruse de Alexandru voievod si Mitropolitul Grigorie ca sa aseze articolele dupa literele alfabetului slav, "pentru a oferi spre citire cu usurinta toate pricinile si oricine sa judece vinile cu indestulare de cuvinte".

Prin urmare, aceasta Pravila a fost alcatuita in scopul de a servi in scaunul de judecata, pentru toate pricinile cu caracter civil, penal etc.

In anul 1561, exemplarul (manuscris) al Pravilei a fost trimis de voievodul roman - sub forma de dar - Tarului Ivan cel Groaznic (1533-1584) (cf. a II-a insemnare, fila 400).

e) O alta copie, tot in manuscris, dupa Sintagma lui Vlastares, a fost facuta in anul 1636 la Bistrita Munteana (Valcea), din porunca sotiei lui Matei Basarab. "Aceasta copie - remarca prof. Vl. Hanga - este identica cu cea din 1474, ceea ce dovedeste unitatea culturala a tarilor romane".

f) Pravila moldoveana, manuscrisul nr.116, secolul XVI, Biblioteca Academiei Teologice din Kiev.

Aceasta Pravila - care reda Sintagma lui Matei Vlastare - se afla intr-un codice care cuprinde si Letopisetul de la Putna si Cronicile lui Macarie si Eftimie.

Acest manuscris cuprinde si vreo 400 de glose romanesti, care explica o serie de cuvinte si expresii slavone din textul Sintagmei. Fireste, acest glosar romanesc adevereste nu numai folosirea practica a Sintagmei de catre romani, ci el reprezinta si "un moment marcant in procesul de dezvoltare a culturii romanesti, de trecere de la folosirea limbii slavone - remarca prof. L. Stan - la folosirea limbii vii a poporului, limba romana." Acelasi canonist, cercetator avizat al vechilor Pravile grecesti si slavonesti - care au circulat pe pamantul patriei noastre - scria ca, "fiind anterior primelor pravile traduse in romaneste, cunoscute noua astazi, manuscrisul acesta, unic in felul sau", reprezinta prima treapta in "romanizarea" textelor juridice folosite in tara noastra, "fiind poate mai vechi decat "Pravila lui Coresi" (1563, 1570-1580) si cea a ritorului si scolasticului Lucaci (1581).