Jurisprudenta: Jurisprudenta in epoca veche - jurisprudenta sacrala

A. Notiune si evolutie

Jurisprudenta este stiinta dreptului roman, creata de catre jurisconsulti prin interpretarea creatoare a vechilor legi.

Jurisconsultii erau oameni de stiinta, cercetatori ai dreptului, care printr-o ingenioasa interpretare a vechilor idei ajungeau la rezultate diferite fata de cele avute in vedere de acele legi, iar in unele cazuri chiar la rezultate opuse. Jurisconsultii nu erau functionari publici, erau simpli particulari, care dintr-un imbold intern se dedicau cercetarii normelor de drept.

In istoria dreptului roman, jurisprudenta a cunoscut o lunga evolutie.

La originea, in foarte vechiul drept roman, activitatea jurisconsultilor se marginea la a preciza care sunt normele juridice aplicabile la anumite cazuri, care sunt formulele corespunzatoare fiecarui tip de proces si care sunt cuvintele solemne pe care partile erau obligate sa le pronunte cu ocazia judecarii procesului. Deci, la origine, jurisprudenta a avut un caracter empiric, un caracter de speta.

Spre sfarsitul epocii vechi, in vremea lui Cicero, jurisprudenta a dobandit un caracter stiintific, in sensul ca s-au formulat reguli generale de cercetare, iar materia supusa cercetarii a fost sistematizata pe baza acelor reguli.

In dreptul clasic, jurisprudenta a atins culmea stralucirii sale,  deoarece in aceasta epoca activitatea jurisdconsultilor s-a caracterizat printr-o exceptionala putere de analiza, de sinteza, de abstractizare si de sistematizare. In aceasta epoca a fost elaborat acel limbaj limpede, elegant si precis, in masura sa dea expresia cuvenita oricarei idei si institutii juridice.

In dreptul postclasic, odata cu decaderea generala a societatii romane, jurisprudenta cunoaste si ea un proces de decadere.

B. Jurisprudenta in epoca veche

a) Jurisprudenta sacrala. Pana in anul 301 i. e. n. jurisprudenta a avut un caracter sacral. Acest caracter decurge din faptul ca in momentul adoptarii Legii celor XII Table nu s-a publicat intregul drept privat roman, ci numai dreptul material. Dreptul procesual, adica dreptul care guverneaza desfasurarea proceselor, nu s-a publicat.

Ca urmare, zilele faste, adica zilele in care se puteau judeca procesele, precum si formulele solemne corespunzatoare fiecarui tip de proces, au fost tinute in continuare in secret de catre pontifi. Astfel ca, desi partile stiau care sunt drepturile lor, nu stiau cum sa le valorifice pe cale procesuala (ziua procesului, cuvinte de pronuntat). Atunci se adresau pontifilor, pentru a le cere consultatii juridice. In aceste conditii, numai pontifii puteau desfasura o activitate de cercetare stiintifica. De aceea, afirmam ca initial jurisprudenta a avut un caracter sacral, adica un caracter religios.

b) Jurisprudenta laica. In anul 301 i. e. n., un dezrobit al cenzorului Appius Claudius Caecus, pe nume Gnaeus Flavius, a publicat dreptul procesual in forum (zilele faste si formulele solemne ale proceselor).

Dreptul procesual astfel publicat este desemnat in textele romane prin termenul de "ius flaviarum".

Din acest moment, jurisprudenta a dobandit un caracter laic, intrucat orice persoana care avea dorinta si aptitudinile necesare putea desfasura o activitate de cercetare a dreptului. Rezultatele acestei activitati erau comunicate discipolilor, fie oral prin prelegeri, fie prin lucrari scrise.

Pe de alta parte jurisconsultii, chiar si cei din epoca veche, desfasurau si o activitate cu implicatii practice, oferind cetatenilor consultatii juridice.

Aceste consultatii imbracau trei forme, desemnate prin cuvintele:

respondere;

cavere;

agere.

Respondere desemneaza consultatiile juridice oferite in orice problema de drept, de la constituirea unei dote pana la investirea unei sume de bani. Erau atat de apreciate de catre cetateni, incat Cicero afirma "domus iurisconsulti totius oraculum civitatis" (casa jurisconsultului este oracolul intregii cetati).

Cavere erau consultatii pe care jurisconsultii le ofereau in legatura cu forma actelor juridice. Asemenea consultatii erau necesare, intrucat in vechiul drept roman simpla manifestare de vointa nu producea efecte juridice. Acea manifestare de vointa trebuia imbracata in forme solemne, care difereau de la un act la altul, iar daca nu erau respectate intru totul acele forme, actul respectiv nu producea efecte juridice.

Agere desemneaza consultatiile pe care jurisconsultii le ofereau judecatorilor. Acest fenomen este explicabil pentru dreptul roman, deoarece procesul se desfasura in doua faze, iar faza a doua avea loc in fata judecatorului, care nu era un functionar public, ci era un simplu particular ales de catre parti si confirmat de catre magistrat. Asa ca acel judecator putea avea cunostinte juridice sau nu. De aceea, judecatorii romani obisnuiau sa ceara de la jurisconsulti consultatii in legatura cu felul in care trebuia condus procesul.

Cei mai valorosi jurisconsulti ai epocii vechi au trait intre secolele II si I i. e. n.

Dintre acestia mentionam pe:

Sextus Aelius Petus Catus si Accilius Sapiens, celebri comentatori ai Legii celor XII Table (comentarii asupra Legii celor XII Table in trei parti Tripartita comentaria);

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Quintus Mucius Scaevola, model de gandire pentru Cicero, este autorul primelor lucrari cu caracter stiintific, dintre care mentionam: Liber singularis si Ius civile, care cuprinde 18 carti;

Aquilius Gallus, fost pretor, prieten al lui Cicero, este creatorul actiunii de dol, prin intermediul careia a fost sanctionata inselaciunea in contract;

Servius Sulpicius Rufus (fost pretor, fost consul in secolul I i. e. n.) a fost apreciat pentru stilul sau clar, precum si pentru comentariile pe care le-a facut la adresa edictului pretorului. A scris si un tratat de drept civil format din 180 de carti;

Alfenus Varo a scris o lucrare enciclopedica intitulata Digesta;

Aulus Ofilius, care a fost prietenul si consilierul juridic al lui Cezar;

Marcus Tullius Cicero (106-43 i. e. n.) a fost cel mai mare orator roman si unul dintre cei mai buni avocati din toate timpurile.

C. Jurisprudenta in epoca clasica

La inceputul epocii clasice, in vremea lui August, se contureaza doua scoli de drept (in sensul de curente ale gandirii juridice):

Scoala sabiniana  a fost fondata de catre Caius Ateius Capito. Numele acestei scoli a fost dat de Masurius Sabinus, cel mai valoros discipol al lui Capito.

Scoala proculiana a fost fondata de catre Marcus Antistius Labeo. Numele acestei scoli a fost dat de catre Iulius Proculus, cel mai valoros discipol al lui Labeo.

In general, scoala sabiniana a avut o orientare conservatoare, in sensul ca oferea solutii potrivit principiilor dreptului civil, pe cand scoala proculiana a avut o orientare novatoare, intrucat urma linia de gandire a edictului pretorului.

La inceputul secolului al II-lea e. n. deosebirile dintre cele doua scoli dispar.

Activitatea jurisconsultilor care au facut parte din cele doua scoli ne este cunoscuta dintr-un lung fragment a unei lucrari a lui Sextus Pomponius, numita Liber singularis sau Enchiridii (denumirea in limba greaca) din secolul al II-lea e. n. In unele texte lucrarea este numita Liber singularis enchiridii; cuprinde o istorie a dreptului roman, un comentariu al dreptului civil si altul asupra celui pretorian. Fragmente din lucrarea lui Sextus Pomponius ne-au parvenit prin intermediul Digestelor lui Justinian.

Dintre marii jurisconsulti clasici ii mentionam pe:

Masurius Sabinus, care a scris o lucrare apreciata de Papinian, numita "Libri tres iuris civilis" (o lucrare de drept civil in trei carti). Aceasta lucrare a fost comentata de catre numerosi jurisconsulti clasici, comentarii desemnate prin "Libri ad Sabinum"

Caius Cassius Longinus, discipol al lui Sabinus, a fost atat de apreciat, incat, la un moment dat, in unele texte, scoala sabiniana este denumita scoala cassiana;

Salvius Iulianus (Iulian), care a trait in vremea lui Hadrian, este autorul "Edictului perpetuu" si al unei lucrari enciclopedice intitulata Digesta, formata din 90 de carti;

Sextus Pomponius, care a trait in vremea lui Antonin Pius (138-161 e. n.), a scris o istorie a jurisprudentei;

Gaius, care a fost o enigma a dreptului roman. Din lucrarile lui rezulta ca ar fi trait la jumatatea secolului al II-lea e. n. Dar nici un contemporan nu-l mentioneaza, nu-l citeaza, desi jurisconsultii clasici se citau frecvent.

Unii autori, printre care si Th. Mommsen, au considerat ca Gaius ar fi fost un sclav venit din Orient, care a fost apoi dezrobit si, intrucat ar fi avut o origine umila, contemporanii nu l-au citat.

Profesorul St. Longinescu a sustinut in teza sa de doctorat ca Gaius nu ar fi existat si ca lucrarile puse in seama lui ar fi fost scrise de Cassius Longinus.

Profesorul de limba latina Aurel Popescu, care a tradus Institutele lui Gaius, a afirmat ca acest jurisconsult ar fi fost de origine daca, punct de vedere luat in seama si in Franta.

Romanistii apreciaza ca lucrarile lui Gaius nu sunt deosebit de originale, deosebit de valoroase. Cu toate acestea, despre el s-au scris in epoca moderna cele mai valoroase lucrari. Acest fenomen se explica prin aceea ca una dintre lucrarile lui Gaius, si anume "Institutiones" sau Institutele lui Gaius a ajuns pana la noi pe cale directa. Aceasta lucrare, care este un manual de scoala adresat studentilor in drept, a fost descoperita in anul 1816 in Biblioteca episcopala de la Verona de catre profesorul german Niebuhr pe un palimpsest.

Palimpsestul este un papirus de pe care a fost sters textul original si s-a aplicat in locul lui o noua scriere, un nou text. In cazul nostru, textul Institutelor lui Gaius a fost sters si a fost scrisa o rugaciune a Sfantului Ieronim. Profesorul Niebuhr si-a dat seama ca este vorbe despre un palimpsest si atunci a incercat sa descifreze scrierea originara prin aplicarea unor reactivi chimici.

Tentativa lui a dat rezultate bune, deoarece, in general, textul originar a fost descifrat; dar cum reactivii chimici erau primitivi, papirusul s-a deteriorat.

Dar intamplator, in anul 1933, in Egipt, a fost descoperit un alt papirus pe care era scrisa ultima parte a aceleiasi lucrari, exact partea care prezenta cele mai multe lacune in manuscrisul de la Verona, incat varianta actuala a Institutelor lui Gaius este apropiata de cea originala.

Cei mai importanti jurisconsulti ai epocii clasice au trait la sfarsitul secolului al II-lea si inceputul secolului al III-lea e. n. Acestia sunt: Aemilius Papinianus (Papinian), Iulius Paulus (Paul) Ulpius Domitius (Ulpian) si Herenius Modestinus (Modestin.)

Papinian a fost considerat "princeps jurisconsultorum" (primul consultant, sfatuitor) si "Primus omnium" (primul dintre toti).

A fost considerat cel mai valoros jurisconsult dintre toti, atat de catre contemporanii sai, cat si de catre cercetatorii moderni. In virtutea exceptionalei capacitati de analiza si sinteza, a valorificat creator intreaga jurisprudenta clasica si, intr-o permanenta confruntare cu cerintele practicii judiciare, a oferit solutii optime pentru toate spetele reale sau imaginare.

Dintre lucrarile sale amintim:

Questiones - cuprinde solutii pentru spete;

Responsa - sunt culegeri de consultatii;

Definitionis - reprezinta un compendiu al dreptului, in vigoare in secolul al III-lea.

Cei mai valorosi discipoli ai sai au fost Paul si Ulpian (contemporani si rivali); ambii au fost prefecti ai pretoriului.

Paul era original, urma linia de gandire a lui Papinian, dar era greu de inteles. A scris extrem de mult, a fost fecund, iar in Digestele lui Justinian au fost incluse mai mult de 2000 de fragmente din opera lui Paul. A scris 89 de lucrari, care cuprind toate ramurile dreptului. A scris mai multe manuale pentru studenti: "Institutiones" si "Regulae" (regulile dreptului roman).

Ulpian a scris foarte mult. Spre deosebire de Paul, avea un stil concis si clar. In buna masura, gloria sa se datoreaza faptului ca a stilizat textele lui Papinian si ale lui Paul. Datorita acestui fapt, aproximativ o treime din "Digestele" lui Justinian cuprind fragmente din opera lui Ulpian.

Modestin a fost ultimul mare jurisconsult clasic care a desfasurat o activitate creatoare.

Datorita rolului sau exceptional in evolutia ideilor si institutiilor juridice, in dreptul clasic jurisprudenta este confirmata in mod oficial ca izvor al dreptului roman.

D. Ius publice respondendi

In vremea lui August a fost creat ius publice respondendi, adica dreptul de a oferi consultatii cu caracter oficial.

Printr-o reforma a sa, August a decis ca anumiti jurisconsulti, care se aflau in gratiile sale, sa fie investiti cu dreptul de a da consultatii intarite cu autoritatea principelui. Acele consultatii, date de catre jurisconsultii, putini la numar, investiti cu ius publice respondendi ex auctoritate principis erau obligatorii pentru judecatori, dar erau obligatorii numai pentru speta respectiva, nu si pentru cazurile similare, asemanatoare.

Reforma lui August a fost dusa mai departe de catre Hadrian, care a hotarat ca toate consultatiile oferite de catre jurisconsultii investiti cu ius publice respondendi sunt obligatorii atat pentru speta in care au fost solicitate, cat si pentru cazurile asemanatoare.

Din acel moment se poate afirma ca jurisprudenta romana a devenit izvor formal de drept.

E. Jurisprudenta in epoca postclasica

In epoca postclasica jurisprudenta a cunoscut un proces de decadere, in sensul ca nu se mai realizau lucrari originale. Jurisconsultii clasici se margineau fie sa comenteze, fie sa rezume lucrarile jurisconsultilor clasici. Mai mult, cu ocazia judecarii proceselor, partile sau avocatii acestora invocau solutiile oferite de catre jurisconsultii clasici.

Jurisconsultii isi desfasurau activitatea in cancelarii, participand indirect la opera de legiferare; imparatul era unicul creator al dreptului. Activitatea jurisconsultilor ramanea anonima, deoarece izvoarele dreptului le treceau numele sub tacere, amintind numai pe imparatul pentru care acestia lucreaza. Interpretarea dreptului, a legii, devine un domeniu rezervat imparatului, iar jurisprudenta are simplul rol de a o face cunoscuta, indeosebi dupa domnia imparatului Constantin; legea devine o dogma.

F. Legea citatiilor. In epoca postclasica, cu ocazia judecarii proceselor, partile sau avocatii acestora invocau solutiile oferite de catre jurisconsultii clasici. Dar jurisprudenta clasica era de necuprins, nu putea fi cunoscuta in intregime. Si atunci, in scopul de a castiga procesele in orice conditii, partile si unii avocati falsificau textele clasice, punand pe seama jurisconsultilor din acea epoca afirmatii pe care acestia nu le facusera.

De aceea, in anul 426 e. n. s-a dat Legea citatiunilor de catre imparatul Valentinian al III-lea. Potrivit dispozitiilor acestei legi, partile puteau cita in fata judecatorilor texte numai din lucrarile a cinci jurisconsulti clasici, si anume Papinian, Paul, Ulpian, Gaius si Modestin.

De regula, cei cinci jurisconsulti dadeau solutii comune, adica solutionau in acelasi fel anumite cazuri. Daca cei cinci jurisconsulti nu aveau aceeasi parere intr-o problema de drept, se urma parerea majoritatii. Daca unul dintre acesti jurisconsulti se abtinea si intre ceilalti era paritate, judecatorul era obligat sa urmeze parerea lui Papinian. Dar daca tocmai Papinian era cel care nu se pronunta, judecatorul trebuia sa aleaga una dintre cele doua pareri.

La sfarsitul acestei legi a fost publicata o constitutiune imperiala data de Constantin cel Mare in anul 321 e. n., prin care erau desfiintate toate notele critice pe care Paul si Ulpian le facusera la adresa operei lui Papinian, considerandu-se ca Papinian era in afara oricarei critici. Iar daca aceasta conceptie a dainuit pana in secolul al V-lea inseamna ca, intr-adevar, Papinian a fost considerat "Primus omnius"  in intreaga epoca postclasica a dreptului roman.

Despre Legea citatiunilor, Th. Mommsen a spus ca "a creat un tribunal al mortilor prezidat de catre Papinian".