Formarea si dezvoltarea - dreptului international al mediului

Ca domeniu de cooperare interstatala si reglementare internationala, protectia si conservarea mediului au facut obiectul dreptului relativ recent.

Formarea si afirmarea dreptului international al mediului au loc, in fapt, la sfarsitul anilor 1960, atunci cand criza ecologica mondiala, favorizata de actiunea conjugata a unei multitudini de factori, a impus cooperarea dintre state ca mijloc de stopare si atenuare a efectelor sale. Aceasta nu inseamna ca, anterior acestei epoci, nu au existat o serie de reglementari care sa vizeze direct sau indirect ocrotirea factorilor de mediu. Mult timp insa, problemele esentiale ale colectivitatilor umane, inclusiv cele de ordin ecologic, s-au pus si s-au reglementat la nivel local si mai ales national. Dezvoltarea stiintifico-tehnica si amplificarea impactului activita­tilor socio-umane asupra calitatii mediului au determinat un proces de internationalizare a acestor probleme si au favorizat aparitia unor reglementari interstatale pertinente.

Prin natura lor, problemele ecologice odata aparute au impus cooperarea interna­tionala, ca urmare a caracterului transfrontalier al poluarii si a aparitiei implicatiilor globale. De altfel, aceasta realitate a impus afirmarea treptata a unei conceptii "mondialiste".

La nivel social, problemele ecologice au realizat rapid un consens al tutu­ror, asa de rar intalnit in alte privinte, care s-a repercutat rapid si in plan interstatal, inclusiv in privinta procesului de reglementare. Neutralitatea, generalitatea si universalitatea acestora au determinat o recunoastere unanima a dificultatilor vizand protectia mediului si un consens asupra nevoii de solutionare a lor in interesul comun al umanitatii. Numai ca in aceasta ecuatie generala au intervenit si alti factori, in frunte cu cei economici si psihologici, care au lentorizat ritmul unor rezolvari efective si complete. Primii au ridicat mai ales obstacole de ordin cantitativ si limitativ pe termen scurt, dar usor de depasit in perspectiva medie; cei de natura psihosociala sunt mult mai greu de analizat si configurat la nivel concret. Oricum insa, evenimentele ecologice au jucat un rol important in acest sens. Marile accidente cu impact puternic asupra mediului, dar si la nivelul opiniei publice, incepand cu cel din 1967 (Torrey Canyon) si pana la cel de la Baia Mare (2000) ori cel al navei Prestige (2002), au jucat, din aceasta perspectiva, un rol stimulator.

Primele reglementari in domeniu au avut un caracter sectorial, raspun­zand unor probleme geografice ori avand obiective precise. Conventiile inter­nationale "de prima generatie" au fost adoptate pentru a lupta contra anumitor practici generatoare de poluare, pentru a proteja unele specii animale sau vegetale sau pentru a promova o protectie mai buna a mediului in regiuni geografice determinate. A urmat generatia a doua de conventii, caracterizate printr-o abordare universalista si multisectoriala si menite sa reglementeze probleme ecologice precum schimbarile climatice, diversitatea biologica, pro­tectia stratului de ozon ori desertificarea. Miza acestor conventii este aceea de a gestiona o problema de mediu in ansamblul sau, fara fractionari, tinandu-se seama de interdependenta fenomenelor naturale si a actiunilor umane aflate la originea degradarilor.

Trebuie remarcat ca tratatele apartinand celor doua generatii nu se exclud, ci, dimpotriva, ele se completeaza reciproc, impunandu-se totusi o coordonare la nivelul aplicarii efective.

In dezvoltarea sa istorica, dreptul international al mediului cunoaste patru mari perioade: epoca premergatoare aparitiei unor reguli de protectie propriu-zisa a mediului, "perioada utilitarista", epoca ocrotirii si conservarii naturii si, in sfarsit, perioada dreptului international al protectiei si conservarii mediului.

1. Epoca premergatoare

Din punct de vedere istoric, inca din Evul Mediu au fost adoptate unele masuri juridice, inclusiv pe calea cooperarii internationale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluari, precum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apa etc. Este cazul, de exemplu, al Tratatului dintre Fran­ta si Basel din 19 decembrie 1781, Tratatului dintre Statele Unite si indienii Creek din 7 august 1790 ori al celui incheiat intre Italia si Austria intre 5 si 29 noiembrie 1875 privind protectia pasarilor utile pentru agricultura, care interzicea uciderea acestor pasari in timpul toamnei si iarna. Ele vizau insa mai ales actiuni concrete, ocazionale si urmareau cu precadere obiective economice ori de sanatate publica.

In secolul al XIX-lea se inregistreaza o serie de tratate internationale consacrate pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, inainte de toate, la delimitarea zonelor de pescuit si mai rar la protectia pestelui ca resursa economica ori ecologica. Totodata, in 1893 apare deja si primul element de jurisprudenta in materie: arbitrajul intre SUA si Columbia britanica in afacerea focilor din Marea Bering, care a stabilit reguli vanatorilor, menite sa evite disparitia focilor.

2. Perioada "utilitarista"

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

si de ocrotire a unor specii

Este inaugurata de debutul secolului al XX-lea si se intinde pana in dece­niul al patrulea al veacului respectiv, fiind considerata drept faza "anteecologica".

Acum apar primele conventii internationale multilaterale referitoare la protectia unor specii ale faunei salbatice. Timp indelungat, disparitia diver­sitatii biologice a fost tratata cu totala indiferenta de opinia publica si puterile oficiale, neinteresand decat cativa naturalisti. La inceputul veacului trecut, ingrijorarile legate de riscurile care apasau asupra faunei africane si a anumitor pasari cautate pentru penajul lor ori considerate utile pentru agricultura au generat lansarea primelor semnale de alarma. Primul tratat international multilateral in materie de mediu este considerata, din aceasta perspectiva, o conventie din 1900 pentru prezervarea animalelor salbatice, pasarilor si pestelui din Africa. Adoptarea documentului a fost impusa si motivata, in preambulul sau, de dorinta de a pune capat masacrarii diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu descurajeaza distrugerea animalelor considerate pagubitoare pentru interesele umane, precum leii, leoparzii, crocodilii ori serpii veninosi. Dar acest tratat nu a fost, din pacate, niciodata ratificat. A urmat Conventia pentru protectia pasarilor utile agriculturii, semnata la Paris, la 19 martie 1902, si cele doua tratate privind prezervarea si protectia focilor pentru blana din 1911. Ele au fost determinate in special de necesitatea acceptarii de practici comune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosfera si mare.

Ambele documente consacra o conceptie utilitarista, de ocrotire a factorilor de mediu in raport cu functiile economice ale acestora. Astfel, in cazul primului document este vorba despre pasari utile, in special insectivore (art. 1), iar anexa 2 enumara printre pasarile daunatoare majoritatea rapitoarelor diurne, printre care vulturul si soimul, specii strict protejate astazi.

In timp ce in prima conventie este vorba despre o ocrotire subordonata unui utilitarism imediat si concret a unor specii si ignorarea rolului altora pentru mentinerea echilibrului ecologic, cea de-a doua recurge la tehnici de protectie destul de avansate, precum stabilirea de contingente nationale pentru prelevari si controlul comertului international cu obiecte provenind din vanatoarea focilor.

Putin mai tarziu, naturalistul elvetian Paul Sarazin a propus crearea unei instante interguvernamentale insarcinate cu urmarirea problemelor privind protectia naturii. O conferinta desfasurata la Berna, in 1913, avea sa accepte principiul crearii unui comitet permanent avand ca functie a aduna, publica si difuza informatii in domeniu, dar aceasta decizie nu a fost urmata de efecte decat dupa Primul Razboi Mondial.

Tot in primele trei decenii ale secolului sunt adoptate si texte con ventionale referitoare la utilizarea echi­tabila si protectia apelor de frontiera impotriva poluarii. Printre cele mai cunoscute docu­mente de acest gen se numara Tratatul incheiat intre SUA si Marea Britanie privind apele de frontiera dintre Statele Unite si Canada, semnat la 11 ianuarie 1909, si astazi in vigoare, dar considerabil largit in anii 1970, document ce a instituit o comisie mixta care a jucat un rol eficace in cooperarea bilaterala privind problemele poluarii apelor frontaliere si a aerului.

3. Epoca cooperarii

pentru conservarea si ocrotirea naturii

Anii 1930 au deschis o noua perioada, caracterizata prin depasirea conceptiei strict utilitariste si cristalizarea unor elemente cu vadita dimensiune de conservare si de protectie. Ea este considerata drept "faza protoecologica", in masura in care perspectiva protectiei mediului este deja prezenta in obiectivele reglementarii internationale, chiar daca nu are un rol determinant. Semnificative sunt, in acest sens, doua documente internationale, respectiv Conventia de la Londra din 8 noiembrie 1933 privind conservarea florei si faunei in stare naturala si Conventia pentru protectia florei, faunei si frumusetilor naturale ale tarilor Americii, semnata la Washington, la 12 octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvant, precursoa­rele conceptiei actuale asupra protectiei si conservarii naturii.

Prima dintre acestea a prevazut, ca metoda de ocrotire, crearea de parcuri nationale si protectia stricta a unui anumit numar de specii ale faunei salbatice, inclusiv masuri de control asupra exportarii obiectelor provenite din trofee.

Intrucat, in ciuda denumirii sale, s-a aplicat numai in Africa, in mare parte colonizata, conventia respectiva a fost practic inlocuita prin Conventia africana asu­pra conservarii naturii si resurselor naturale, semnata la Alger, la 15 septembrie 1968 (amendata in 2003).

Si cel de-al doilea document citat mai sus a stabilit zone protejate si a prevazut masuri de protectie a faunei si florei salbatice, in special a pasarilor migratoare.

O alta caracteristica a acestei etape o reprezinta multipli­carea si perfec­tionarea dispozitiilor referitoare la apele de frontiera, dar in mod limitat, in sensul ca protectia acestora era inscrisa printre alte probleme, multe con­siderate mai importante. Aceasta tendinta s-a mentinut si in anii imediat urmatori celui de-al Doilea Razboi Mondial, in special in privinta tarilor central si vest-europene. De altfel, in acest context, in anul 1950 a fost incheiat primul tratat consacrat in intregime poluarii apelor continentale; este vorba despre protocolul semnat la 8 aprilie 1950 de catre Belgia, Franta si Luxemburg in vederea crearii unei comisii permanente, tripartite pentru apele poluate. In acelasi spi­rit au fost incheiate si alte tratate, ca de exemplu pentru Moselle (27 octombrie 1956), lacul Constanta (27 octombrie 1960), lacul Leman (16 noiembrie 1962), Rin (29 aprilie 1963) etc., care, in afara diferentelor, in marea lor parte, stabilesc o comisie internationala insarcinata cu coordonarea ma­surilor de protectie.

Anii 1950 sunt marcati de aparitia primelor tentative de lupta impotriva poluarii marilor. Sunt edificatoare, in acest sens, documente precum Conventia de la Londra din 12 mai 1954 pentru prevenirea poluarii marii prin hidrocarburi (modificata ulterior in mai multe randuri si apoi inlocuita in 1973 printr-o conventie mai elaborata si mai eficace), conventiile privind dreptul marin, adoptate in cadrul Conferintei de la Geneva, din 1958, de codi­ficare a reglementarilor in materie (in special dispozitiile privind inter­dictia poluarii marii prin hidrocarburi ori conducte petroliere, deseuri radioactive si prevenirea deteriorarilor care pot fi cauzate mediului marin prin operatiunile de foraj pe platoul continental, precum si conventia consacrata pescuitului si conservarii resurselor biologice in marea libera) etc.

Aparitia si dezvoltarea utilizarii energiei atomice au determinat stabilirea unor reglementari pertinente in materie, incepand cu Tratatul de la Moscova, din 5 august 1963, privind interzicerea experientelor cu arme nucleare in atmosfera, spatiul extraatmosferic si sub apa.

Paralel, aspectele protectiei mediului sunt inscrise intre textele docu­men­telor internationale cu un caracter general. Este cazul, de pilda, al Tratatului asupra Antarcticii, din 1 decembrie 1959, care interzice orice activitate nucleara din zona si prevede, de asemenea, masuri in vederea protectiei mediului prin Protocolul din 1991, si al Tratatului spatial din 1967, potrivit caruia exploatarea Cosmosului trebuie sa evite efectele prejudiciabile, contaminarea sa si modificarea nociva a mediului terestru in urma introducerii de substante extraterestre. In concordanta cu acest proces de aparitie si dezvoltare a reglementarilor privind cooperarea internationala in domeniul protectiei mediului, unele principii fundamentale ale acestui nou domeniu al dreptului interna­tional, cele referitoare la poluarea transfrontaliera, au fost anuntate de juris­pru­denta internationala. Astfel, sentinta arbitrala pronuntata la 11 iunie 1941 in afacerea Topitoriei Trail stabilea ca nici un stat nu are dreptul de a se folosi de teritoriul sau ori de a permite folosirea lui in asa fel incat fumurile sa provoace un prejudiciu pe teritoriul altui stat ori proprietatilor persoanelor care se gasesc aici. La randul sau, Curtea Internationala de Justitie, in decizia din anul 1948, pronuntata in afacerea stramtorii Corfu, a afirmat ca nici un stat nu poate utiliza teritoriul sau pentru acte contrare drepturilor altora, iar un "abiter dictum" al sentintei arbitrale din afacerea lacului Lanoux, din 19 noiembrie 1956 face aluzie la atingerea drepturilor statelor straine, care poate sa constituie o poluare a apelor de frontiera.

Toate aceste elemente au constituit fundamentele juridice ale formarii si afirmarii Dreptului international al mediului, ca domeniu distinct al Dreptului inter­national public.