Etnogeneza poporului roman

ETNOGENEZA POPORULUI ROMAN

Romanizarea Daciei a fost un fenomen ireversibil, constituind un proces desfasurat in contextul continuitatii dacice si daco-romane. Ea a continuat mai accentuat in perioada migratiilor, cand, datorita riscurilor la care a fost supusa, populatia daco-romana de la orase, mai puternic romanizata, s-a deplasat in tinuturile rurale. Retragerea aureliana nu a intrerupt contactele economice dintre daco-romani si lumea romana din sudul Dunarii. Izvoarele arheologice, numismatice, epigrafice si literare demonstreaza atat continuitatea daco-romana in teritoriile carpato-dunarene, cat si legaturile economice si spirituale dintre nordul si sudul Dunarii.

Secole de-a randul, teritoriul de etnogeneza al poporului si limbii romane s-a aflat sub presiunea si uneori sub ocupatia vremelnica a populatiilor migratoare. Dintre toate neamurile care s-au perindat in Dacia, slavii au fost cei mai importanti. Primul val al slavilor (sec. VI) a gasit aici o populatie bastinasa numeroasa, stabila, omogenizata si compacta, iar cel de-al doilea val (sec. VII - VIII) un popor aflat in faza finala a incheierii procesului de etnogeneza. Secolul al VII-lea a fost hotarator pentru configuratia politica medievala a peninsulei balcanice in general, pentru formarea poporului roman ca reprezentant al romanitatii rasaritene, sparta de valurile migratoare.

Un rol important in etnogeneza poporului roman l-a avut procesul de romanizare, religia crestina, precum si stadiul de dezvoltare in care au fost gasiti daco-romanii de catre populatiile migratoare.

Pentru teritoriul locuit astazi de romani, in epoca post-romana, satul a ramas forma principala de organizare administrativa a populatiei rurale. Procesul de ruralizare s-a desfasurat concomitent cu cel de decadere a centrelor urbane. Evolutia economica, sociala si politica a autohtonilor a avut loc in cadrul obstilor satesti teritoriale, care aveau drept fundament "stapanirea in comun a teritoriului aflat in hotarul comunitatii"[1], in timp ce populatiile migratoare erau organizate in obsti gentilice, bazate pe rudenia de sange.

Obstea sateasca din mileniul I era o comunitate de oameni, avand o organizare social-economica proprie si un teritoriu bine determinat. Productia acestor comunitati satesti carpato-dunarene era bazata pe proprietatea privata, libera, precum si pe proprietatea comuna. Fiecare membru al obstii era un om liber, posedand o proprietate funciara privata, care era ereditara. In cadrul acestor obsti numai o parte a pamanturilor comunitatii (ager publicus) era lucrata in comun de toti membrii satului. Produsele rezultate din aceasta munca constituiau rezervele obstii.

In cursul mileniul I, obstea sateasca a dobandit un caracter teritorial, indeplinind nu numai functia social-economica, ci si politica, culturala si religioasa. In virtutea criteriului teritorial, membri ai obstii sunt numai cei care stapanesc, prin vointa intregului grup, o parte din teritoriul comun al obstii. Principiul fundamental al obstii satesti era egalitatea dintre membrii sai, determinata de caracterul stapanirii devalmase asupra pamantului si de participarea tuturor la munca de producere a bunurilor.

Atat obstea teritoriala, cat si satul s-au constituit pe baza unor grupari teritoriale si nu de rudenie. Dar numai satul avea o forta publica institutionalizata cu organe de constrangere care se situau deasupra societatii, in timp ce obstea era lipsita de un asemenea aparat si pastra o forma de conducere arhaica realizata prin participarea tuturor membrilor sai.

Aceasta "democratie" isi alegea organele de conducere:

a) adunarea obstii, alcatuita din toti membrii majori ai comunitatii, care hotara asupra patrimoniului, organizarii muncilor agricole, relatiilor de familie, intretinerii culturilor, rezolvarii conflictelor, apararii comunitatii etc.;

b) oamenii buni si batrani (homines boni et veterani) erau alesi de catre membrii adunarii obstii, ocupandu-se cu solutionarea in special a problemelor de ordin judiciar;

c) juzii (cnezii) erau comandantii militari care asigurau ordinea interna, judecau "pricinile" minore si garantau paza si supravegherea teritoriului obstei.

In privinta genezei suprastructurii juridice a comunitatilor vicinale romanesti au existat multe controverse in literatura de specialitate, conturandu-se diferente cu privire la aceasta problema:

teoria originii trace a dreptului cutumiar romanesc;

teoria originii latine;

teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar romanesc.

Dezvoltarea economica, cresterea demografica, amenintarea permanenta a populatiilor migratoare etc. au accelerat procesul de organizare administrativa si politica a daco-romanilor si apoi a romanilor. S-a trecut de la obstea sateasca la obstea vicinala, de la obstea teritoriala la marile uniuni de obsti pe care N. Iorga le-a numit "romanii populare", ca ulterior sa se constituie formele incipiente ale statelor feudale de sine-statatoare, cnezatele si voievodatele.

In ultimele veacuri ale mileniului I si la inceputul celui de-al II-lea, romanii, popor autohton in spatiul intra si extra-carpatic, pe ambele maluri ale Dunarii de jos si pe tarmurile de vest si de nord ale Marii Negre au faurit o civilizatie unitara, de traditie daco-romana. Arheologic, expresia acestei civilizatii a constituit-o cultura Dridu, cel mai vechi ansamblu cu vestigii ale vietii materiale si spirituale, faurit de poporul roman.

Continuand traditia obstilor satesti, romanii au cunoscut o dezvoltare intensa a vietii economice (agricultura, cresterea animalelor, mineritul, exploatarea sarii si pacurii, extragerea si prelucrarea fierului, aurului si argintului, olaritul, torsul, tesutul etc.) si a schimburilor comerciale cu centrul si sud-estul Europei. Corespunzator evolutiei socio-economice s-au organizat primele formatiuni politice romanesti, confirmate de izvoarele narative, epigrafice si arheologice. In sec. XI-XIII, etapa cu incarcatura politica de exceptionala complexitate, a avut loc prima afirmare istorica romaneasca. Vlahii, stramosii nostri, sunt din ce in ce mai des mentionati in scrierile epocii. Afirmarea individualitatii politice a romanilor, impiedicata de invaziile turanice si mongole din sec. XI-XII si de interferarea intereselor politice in zona ale Imperiului bizantin, Ungariei si statelor slave Kievul si Halici-Wolhynia, incepe sa fie din ce in ce mai intensa intr-o Europa medievala deja fragmentata intre un Apus din ce in ce mai stabil si un Sud-Est european framantat in continuare de dispute politice din ce in ce mai puternice.