Personalitatea juridica a organizatiilor internationale

Personalitatea juridica a organizatiilor internationale

la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea apar primele organizatii internationale si se incheie primele conventii pentru sanctionarea unor infractiuni internationale, domenii care vor cunoaste ulterior o puternica afirmare. Crearea, dupa primul razboi mondial a Societatii Natiunilor, ca organizatie cu caracter universal, pentru asigurarea securitatii internationale si dezvoltarea colaborarii dintre state, a impulsionat dreptul international.

Crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverana a statelor si pe respectul dreptului international, infiintarea in anul 1920 a Curtii Permanente de Justitie Internationala, proceduralizarea razboiului prin Pactul Societatii Natiunilor, apoi interzicerea lui ca mijloc al politicii statelor prin Pactul Briand-Kellog din  anul 1928, utilizarea pe scara larga a mijloacelor de rezolvare pasnica a diferendelor internationale, sunt doar cateva din directiile de dezvoltare a dreptului international in perioada dintre cele doua razboaie mondiale.

Justitia internationala este forma juridica institutionalizata, in cadrul careia un corp de judecatori numiti anterior pe o perioada determinata, analizeaza diferendul, potrivit unei proceduri prestabilite prin statutul tribunalului si da o hotarare care este obligatorie pentru partile aflate in diferend.

Prima instanta de judecata internationala de prestigiu a fost Curtea Permanenta de Justitie Internationala, care a existat intre anii 1920-1945. In prezent principala instanta internationala este Curtea Internationala de Justitie, infiintata o data cu O.N.U., ca principal organ al acesteia.

Organizatiile internationale au personalitate juridica distincta de cea a statelor membre. Ca entitati internationale, ele intra in raporturi cu statele membre, cu alte organizatii internationale si, in anumite conditii, cu statele nemembre sau cu alti participanti la viata internationala.

A)           Relatiile cu statele membre pot fi de ordin intern (drepturile si obligatiile nascute din actul constitutiv) sau de ordin extern (obligatii specifice ce decurg dintr-un accord special intre organizatie si un anumit stat-membru, cum ar fi "acordul de sediu";

B)            Relatiile cu statele nemembre. Statele nemembre interesate de activitatea unei organizatii pot deveni membri observatori sau asociati. De asemenea, intre organizatie si unul sau mai multe state nemembre, se pot incheia acorduri speciale, in baza carora activitatile organizatiei (executate de regula, numai in beneficial statelor membre) sa fie extinse, in baza unui astfel de acord, si asupra statelor nemembre cu care a fost incheiat acordul in acest sens.

C)            Relatiile cu alte organizatii/entitati internationale: comporta mai ales relatii de cooperare intre institutii specializate, relatii ce vizeaza un anumit domeniu.

Statul are capacitate juridica nelimitata, conferita de suveranitate. Astfel, putem spune ca organizatiile internationale prezinta urmatoarele forme:

personalitate juridica internationala - in raport cu alte organizatii sau entitati internationale;

personalitate juridica de drept intern - pe teritoriul statului unde fiinteaza.

Personalitatea juridica internationala se manifesta prin:

capacitatea de a incheia tratate, conferita de regula, prin actul constitutiv;

asumarea de obligatii si raspunderea internationala;

reprezentarea pe langa alte subiecte de drept international. Aici amintim urmatoarea problematica:

Dreptul de legatie: asemenea statelor, organizatiile internationale au dreptul de a fi reprezentate pe langa alte subiecte de drept international (dreptul de legatie activa) si dreptul de a primi, pe langa sediul lor, reprezentanti ai acestora (dreptul de legatie pasiva). Principiul dreptului de legatie pasiva mentionata in art. 5 al Conventiei de la Viena din anul 1975 cu privire la reprezentarea statelor in relatiile cu organizatiile internationale, este dedus din recunoasterea dreptului statelor membre de a stabili misiuni permanente pe langa aceste organizatii. Cat priveste dreptul de legatie activa, desi nu este stipulat in mod expres in actele constitutive, majoritatea organizatiilor isi trimit reprezentanti in diferite state, in special in tarile in curs de dezvoltare.

recunoasterea altor subiecte de drept international: organizatia intra in contact si cu state nemebre. Acestora le poate recunoaste calitatea de subiect de drept international. Cand recunoasterea este emisa de o organizatie a carei pondere in viata internationala este general recunoscuta, ea capata o semnificatie aparte. Totusi, recunoasterea unui stat de catre o organizatie internationala, nu implica, in nici un caz, recunoasterea acelui stat sau a guvernului pe care il reprezinta, de catre statele membre ale respectivei organizatii;

capacitatea de a prezenta reclamatii: in acest sens organizatiile internationale beneficiaza de posibilitatea de a-si reglementa diferendele, folosind mijloacele de reglementare a disputelor indicate de dreptul international: negociere, arbitraj, mediere, ancheta, etc.;

privilegii si imunitati: acestea sunt prevazute in actele constitutive sau in conventii, special incheiate intre state, organizatia beneficiind de astfel de privilegii si imunitati, atat pe teritoriul statului unde isi are sediul (privilegii privind de pilda inviolabilitatea sediului, cele privind functionarii, etc.) cat si pe arii extinse (de pilda pentru reprezentantii organizatiei care participa la intruniri internationale, la evenimente, etc.) Pot fi comparate cu privilegiile si imunitatile diplomatice.

1. Personalitatea juridica de drept intern

Dreptul intern al statelor si dreptul international sunt doua sisteme de drept diferite, care se intrepatrund, insa, prin intermediul statelor, care le creaza pe amandoua.

Dreptul international constituie intr-o importanta masura, proiectia in planul relatiilor internationale a normelor de drept din legislatia interna a statelor, dreptul intern imprumutand dreptului international conceptele sale juridice fundamentale, si tehnicile sale juridice, iar unele norme de drept intern pot fi acceptate de state ca surse ale reglementarii juridice internationale.

Dreptul international, la randul sau, exercita o puternica influenta asupra legislatiei interne a statelor, imbogatind-o prin normele sale care sunt incorporate in legislatia interna si trebuie respectate ca si normele interne. In acelasi timp, dreptul international influenteaza dreptul intern al statelor, in sensul unificarii unor concepte si reglementari existente in diferite tari, pentru ca acestea sa fie in consens cu normele de drept international, existand in acest sens un proces de internationalizare a dreptului intern.

Statele sunt, fata de sursele de drept international, intr-o situatie de autonomie, din punct de vedere al efectelor in dreptul intern si asupra resortisantilor lor. Ele pot utiliza un sistem dualist care stabileste o separare radicala intre ordinea juridica internationala si ordinea juridica interna, avand ca principiu ca o sursa de drept international nu poate fi prin ea insasi, o sursa de drept intern. De aceea pentru a avea efecte in dreptul intern, o sursa de drept international trebuie sa fie supusa unei proceduri particulare de introducere sau de transformare.

Statele pot opta de asemenea pentru monism si sa admita efectul juridic direct in dreptul intern al unei surse de drept international. Chiar si in acest caz, ele conserva o deplina autonomie pentru a defini conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o sursa de drept international, pentru a avea un efect direct in dreptul intern. Aceasta functie este, desigur, de competenta tribunalelor.

Insa, aceasta autonomie dispare cu totul, atunci cand este vorba despre dreptul comunitar. Statele membre sunt tinute sa aplice consecintele pe care Curtea le desprinde din principiul integrarii.

Astfel, rezulta pe de o parte o aplicabilitate a dreptului comunitar si, pe de alta parte, un principiu al invocabilitatii dreptului comunitar de catre resortisantii statelor membre.

Dreptul comunitar este integrat dreptului statelor membre. Acestea nu au deci posibilitatea de a alege intre dualism si monism. Acesta din urma se impune. Din anul 1968 Curtea a afirmat principiul dupa care "dispozitiile comunitare intra in ordinea juridica interna, fara a fi necesar recursuri la o masura nationala"

Aceasta respingere a dualismului se aplica dreptului derivat. In schimb, statele dualiste pot aplica tratatelor constitutive si actelor asimilate, metodele lor traditionale de introducere in dreptul intern, dar utilizarea unor procedee dualiste in momentul rectificarii tratatelor constitutive sau a unui acord de adeziune, nu trebuie sa aiba repercusiuni asupra posibilitatilor pe care le detin apoi particularii, de a invoca dispozitiile tratatelor.

Tratatul international

Tratatul international constituie unul din instrumentele principale ale relatiilor internationale si totodata principalul izvor al drepturilor si obligatiilor statelor in cadrul acestor relatii. Cel mai important tratat international este Carta O.N.U.

Tratatele internationale poarta diverse denumiri: tratat, conventie, acord, pact, carta, statut, protocol, aranjament, etc., statele putand recurge la acea denumire ce reflecta mai bine semnificatia documentului pe care il incheie.

De regula, un tratat international cuprinde urmatoarele 5 parti: preambulul, cuprinsul, partea finala, semnaturile si anexele.

Tratatul international trebuie sa cuprinda unele elemente de fond, in raport cu care se apreciaza validitatea sa juridica, elemente care constituie conditiile de validitate a tratatului. Elementele de fond sunt: elementele esentiale si elementele accesorii.

Elementele esentiale ale unui tratat sunt:

partile la tratat trebuie sa aiba capacitatea juridica de a incheia tratate, deci sa fie subiecte de drept international;

vointa partilor trebuie sa fie liber exprimata. Orice alterare a vointei partilor la incheierea tratatului constituie viciu de consimtamant. Viciile de consimtamant sunt: dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrangerea impotriva reprezentantului statului si constrangerea impotriva statului insusi. Constatarea unui viciu de consimtamant poate duce la nulitatea tratatelor. Nulitatea este relativa in ce priveste primele trei vicii de consimtamant;

obiectul tratatului trebuie sa fie licit, deci, in conformitate cu principiile si normele dreptului international;

tratatul trebuie sa produca efecte juridice, sa fie generator de drepturi si obligatii pentru parti;

tratatul sa fie guvernat de normele dreptului international, sa faca parte din ordinea juridica internationala, si nu din cea interna a statelor.

Elementele accesorii ale tratatului sunt termenul si conditia de care depind intrarea in vigoare, respectarea unor clauze sau incetarea tratatului.

Incheierea unui taratat international cuprinde 3 faze: negocierea, semnarea si exprimarea consimtamantului statului de a fi parte la tratat.

Negocierea tratatului este un proces laborios in care persoanele imputernicite se pun de acord asupra tuturor problemelor de negociat si stabilesc textul tratatului. Procesul de negociere se desfasoara in doua etape: actele cu character preliminar si negocierea propriu-zisa.

Semnarea tratatului se face de catre organele imputernicite si poate avea una din semnificatii: vointa partilor de a accepta continutul tratatului si a se obliga sa-l respecte, tratatul intrand in vigoare prin semnarea sa, ori numai autentificarea textului tratatului, daca acesta trebuie sa intre in vigoare printr-o procedura ulterioara de exprimare a consimtamantului statului de a deveni parte la tratat.

Exprimarea consimtamantului statului de a deveni parte la tratat se face prin recurgerea la unul din urmatoarele mijloace juridice: ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea tratatului. Statele care devin parte la un tratat multilateral, o pot face pur si simplu, acceptandu-l in intregime, ori pot formula rezerve sau declaratii in legatura cu unele prevederi ale acestuia. Rezerva are un caracter juridic, excluzand prevederea respectiva din angajamentul statului care o formuleaza, iar declaratia exprima doar o atitudine politica, prevederea in cauza angajand statul ce formuleaza declaratia.

Prin urmare, tratatele bilaterale se intocmesc, de regula, in limbile oficiale ale statelor parti, iar cele multilaterale, intr-una sau mai multe limbi de circulatie universala.

Tratatele valabil incheiate produc efecte intre partile la tratat. Aceste efecte se exprima in trei principii:

respectarea cu buna credinta a tratatelor;

retroactivitatea tratatelor;

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

efectul relativ al tratatelor.

Prin vointa partilor, tratatele pot fi modificate, dupa proceduri similare celor folosite la incheierea lor.

Incetarea efectelor tratatelor are loc, de regula, la expirarea termenului pentru care au fost incheiate. Tratatele pot inceta si inainte de expirarea termenului sau, in lipsa unui asemenea termen, prin: vointa comuna a partilor, denuntarea unilaterala, violarea dispozitiilor tratatului de catre una din parti, survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare si datorita imposibilitatii executarii clauzelor tratatului, in conditii stabilite de catre dreptul international.

Folosirea legala a fortei, in dreptul international

Dreptul international contemporan permite ca, in masura in care nu se incalca principiul recurgerii la forta, statele, individual, dar mai ales colectiv, in cadrul O.N.U. si al celorlalte organizatii de securitate internationala, sa recurga la anumite mijloace de constrangere, constand in presiuni sau chiar in folosirea fortei armate, pentru sanctionarea statelor care incalca ordinea politica si juridica internationala.

Mijloacele de constrangere in relatiile internationale sunt prezentate astfel:

fara folosirea fortei armate - retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relatiilor diplomatice si excludererea de la conferintele si congresele internationale, sau din organizatiile internationale;

cu folosirea fortei armate - represaliile armate, blocada maritima pasnica, demonstratiile cu fortele armate si ocuparea militara a teritoriului.

Dreptul international permite, de asemenea, ca forta armata sa fie folosita ca un mijloc de ultim recurs pentru contracararea sau sanctionarea actelor de agresiune. Statele sunt indreptatite sa-si utilizeze fortele lor armate impotriva altor state care incalca grav legalitatea internationala, pentru a-si apara propria integritate teritoriala, independenta si suveranitatea, atunci cand sunt victime ale unor agresiuni armate, in care scop sunt indreptatite sa adopte in propriul teritoriu, masuri adecvate de aparare, inca din timp de pace.

Actiunea in acest sens a statelor, se bazeaza pe dreptul lor la autoaparare individuala sau colectiva, prevazut de art.51 al Cartei O.N.U. Carta O.N.U. prevede ca una din functiile principale ale organizatiei universale, este mentinerea pacii si securitati internationale. In vederea realizarii acestei functii, Carta cuprinde un sistem complex de principii si mecanisme de sanctionare a agresorului in colectiv de catre statele membre, menit a asigura restabilirea legalitatii internationale, inlaturarea actelor de agresiune si a urmarilor acestora, repunerea in drepturi a celui lezat si prevenirea unor noi incalcari. Sisteme similare de asigurare a securitatii internationale functioneaza si in plan zonal, in cadrul organizatiilor regionale.

Organizatiile internationale, in special cele cu functii politice si atributii in mentinerea pacii si securitatii internationale, au prevazute in statutele lor si unele proceduri pentru rezolvarea pe cale pasnica a diferendelor internationale.

Astfel, putem spune ca actiunea acestor organizatii este complementara sau subsidiara, statele trebuind sa apeleze mai intai ele insele la mijloacele de solutionare pasnica prevazute de dreptul international. In cadrul O.N.U., atributiile principale in rezolvarea problemelor controversate intre state si aplanarea conflictelor, revin Adunarii Generale, Consiliului de Securitate si Secretarului general.

Organizatiile regionale pot solutiona diferendele din zona lor de responsabilitate, fara a aduce insa atingere rolului si atributiilor organismelor O.N.U. in mentinerea pacii si securitatii internationale.

Efectele deciziilor Curtii in dreptul intern

Doua sunt ratiunile care pot judeca o astfel de concluzie privind actele emise in cadrul unei organizatii internationale: contactul dintre dreptul international dervat si cel national, este de data relativ recenta, iar, in ceea ce priveste cea mai mare parte a organizatiilor internationale, acest contact este inca sporadic. Doctrina de drept international a cautat sa identifice mijloace pentru a determina o evolutie in sensul receptarii directe si a dreptului, derivate in cadrul sistemelor nationale.

Astfel, Conventia europeana prezinta anumite particularitatii. Textul ei prevede existenta unor efecte directe in dreptul intern, iar importanta pe care o prezinta pentru sistemul European de protectie a drepturilor fundamentale, a condus la recunoasterea unor efecte indirecte ale jurisprudentei Curtii.

Efectele directe

Potrivit art.46 din Conventie, partile contractante se obliga sa se conformeze deciziilor Curtii in litigiile in care au fost parte. Din acest text, doctrina a retinut doua categorii de efecte directe ale deciziilor Curtii: forta obligatorie a deciziei si autoritatea de lucru judecat a acesteia.

Forta obligatorie

Forta obligatorie se raporteaza la executarea dispozitivului deciziei. Forta executorie a deciziei nu inseamna posibilitatea de a recurge la executare silita, ci doar faptul ca hotararea Curtii este suficienta pentru a constitui baza sumelor in cauza, plata lor ramanand la buna-vointa statului in cauza.

Recent, printr-o decizie pronuntata contra tarii noastre, Curtea a ales o modalitate inedida a Curtii, de interpretare a art.41 din Conventie, potrivit caruia Curtea va acorda repararea prejudiciului, in masura in care dreptul intern nu permite o restitution in integrum.

De regula, Curtea verifica in fiecare situatie, in ce masura dreptul national nu permite decat imperfect inlaturarea consecintelor unei violari a drepturilor si libertatilor recunoscute fie din cauza unui obstacol de natura juridical, fie a unei imposibikitati ce rezulta din natura lucrurilor. De cele mai multe ori insa, imposibilitatea este de ordin juridic, constand in existenta unei decizii definitive si irevocabile care a intrat in puterea lucrului judecat. Dat fiind ca una dintre conditiile de admisibilitate a plangerii, cea care este cel mai riguros verificata, este tocmai epuizarea cailor de atac interne, fiind putin numeroase situatiile in care sa ramana o psibilitate deschissa pentru a inlatura efectele incalcarii drepturilor si libertatilor reclamantului. In fond, ratiunea de existenta a acestei conditii este tocmai aceea ca, in termenul principiului subsidiaritatii mijloacelor supranationale de protectie a dreptului omului, statelor contractante sa li se ofere posibilitatea de a regal respectarea drepturilor fundamentale la nivel national. In aceste conditii, este foarte greu ca dreptul intern sa mai ofere posibilitati effective si accesibile de inlaturare a efectelor violarii Conventiei si de reparare a prejudiciului suferit.

Autoritatea de lucru judecat

Daca in dreptul intern, autoritatea de lucru judecat a unei decizii semnifica ca hotararea corespunde adevarului si ca nu opreste formularea unei cereri avand acelasi obiect si cauza, in dreptul conventional, autoritatea de lucru judecat are acelsi dublu effect: pozitiv si negative. Exceptia autoritatii lucrului judecat poate fi ridicata in fata oricarei instante, sesizata cu o cerere, avand acelasi obiect, ca si plangerea adresata Curtii.

Este dificil de discutat despre o autoritate de lucru judecat a deciziilor Curtii, din cel putin doua considerente. Pe de o parte, in conditiile in care epuizarea cailor de atac interne este o conditie de admisibilitate a plangerii, credem ca exceptia lucrului judecat va putea fi opusa in termenul deciziei interne definitive sin u a deciziei Curtii. Pe de alta parte, este dificil de apreciat ca o decizie a unei instante supranationale poate, la ora actuala, sa produca la nivel intern aceleasi efecte ca si hotararea unei instante nationale, in conditiile in care inclusive Curtea afirma frecvent ca nu joaca rolul unei instante de recurs fata de cele nationale. Prin urmare putem afirma ca exceptia lucrului judecat poate fi opusa in cadrul procedurilor interne ale Curtii, chiar in lipsa unei prevederi exprese, plangerea putand fi respinsa ca fiind abuziva.

Efectele indirecte

Efectele indirecte ale jurisprudentei Curtii sunt mult mai numeroase si sunt cheie succesului de care s-a bucurat sistemul European de garantare a libertatilor fundamentale. Sunt efecte indirecte, toate consecintele pe care o decizie a Curtii o produce la nivelul jurisprudentei si legislatiei nationale a statelor mambre.

In consecinta, instantele nationale, fie cele de drept comun, fie cele constitutionale, vin sa interpreteze de multe ori continutul concret al acelorasi drepturi si libertati.

In masura in care controlul Curtii nu este un control in abstracto, examenul plangerii se raporteaza, de cele mai multe ori, la aplicarea concreta a legislatiei interne, astfel incat eventualel atingeri pe care deciziile Curtii le poate aduce dreptului constitutional intern, privesc latura jurisprudentiala a acestuia, anume interpretarea normelor de natura constitutionala. De aceea, analizarea raportului intre dreptul European sic el intern nu poate fi privita din punct de vedere conflictual, ci din contra, din punct de vedere al asimilarii si influentarii reciproce. In aceste conditii, utilizarea jurisprudentei Curtii de catre instantele nationale pentru a declara fie continutul normelor conventionale, fie a celor corespondente din dreptul intern, este o practica curenta in majoritatea statelor europene.

Astfel, s-a recurs la jurisprudenta Curtii pentru a completa legislatia nationala cu garantii mai ferme pentru respectarea anumitor drepturi fundamentale deja reglementate la nivel national, pentru a imbogati legislatia interna prin adaugarea in catalogul drepturilor garantate, a unor noi interese protejate sau, pentru a inlatura aplicarea legislatiei interne atunci cand aceasta vine in contradicitie evidenta cu interpretarea data de Curte continutului unor drepturi garantate. Exemple de acest gen de efecte ale deciziilor Curtii sunt frecvente, in special in acele state care recunosc pe scara larga aplicabilitatea directa a Conventiei.

Pe de alta parte, nu trebuie supralicitat rolul interpretative al jurisprudentei Curtii, care prezinta limite de facto importante. In primul rand, majoritatea deciziilor in care se da effect interpretative jurisprudentei de la Stasbourg, se limiteaza la deciziile pronuntate contra statului in interiorul caruia se afla instanta in cauza. Apoi, se poate constata o tendinta aproape generala de a utilize efectul interpretative al jurisprudentei Curtii, pentru a corecta legislatia interna, si mai putin pentru acorecta practicile jurisprudentiale. De asemenea, prin respingerea frecventa a teoriei notiunilor autonome dezvoltata de Curte in ideea prezervarii principiilor de drept intern, de multe ori exista tendinta de a scoate din campul de aplicabilitate al Conventiei, diverse materii, sau de a aplica de o maniera subsidiara, dispozitiile Conventiei. Aplicabilitatea subsidiara a Conventiei, principiu afirmat frecvent chiar de catre Curte si care are drept rezultat conditia epuizarii cailor de atac interne, sta de cel mai multe ori la baza rationamentelor de respingere a asimilarii interpretarilor oferite de Curte. Nu trebuie insa uitat ca ratiunea pentru care a fost instituit acesta, se raporteaza la ipoteza in care dreptul intern se dovedeste mai protector pentru persoanele vizate, decat cel supranational.

Cu toate acestea se poate remarca o evolutie spre integrarea cat mai completa a interretarii Curtii la nivel national, o parte a doctrinei vorbind deja despre un effect direct al jurisprudentei Curtii, in sistemele nationale.

Acte comunitare cu forta juridica obligatorie

Din categoria actelor de drept derivate, fac parte o serie de acte care au la baza Tratatul, de unde si denumirea lor, care indica faptul ca adoptarea lor se fundamenteaza pe dreptul primar.

Regulamentul

Prezinta aplicabilitate generala. El este obligatoriu in toate elementele sale si este direct aplicabil in toate statele membre. Faptul ca regulamentul are aplicabilitate generala, insemna ca se aplica, in mod abstract, tuturor persoanelor care intra in sfera lui de aplicare.

Regulamentul se aplica in statele membre fara nici un fel de modificari, iar persoanele fizice sau juridice pot invoca prevederile acestuia. In fata instantelor sau organelor administrative nationale, nefiind necesara transpunerea in legislatia nationala, aplicabilitatea directa a regulamentului implica faptul ca acesta creaza imediat drepturi si obligatii pe care particularii le pot valorifica atat in relatie cu autoritatile nationale, cat si in raport cu alti particulari.

Regulamentele sunt de doua tipuri:

de baza - acestea sunt in principiu de competenta exclusiva a Consiliului sau a cuplului Consiliu/Parlament;

de executare - pot fi adoptate de catre Consiliu, dar cel mai des, sunt adoptate de catre Comisie.

In concluzie se poate afirma ca regulamentul este actul cel mai eficient si complet din multitudinea instrumentelor legislative, puse la dispozitia institutiilor comunitare, beneficiind de aplicabilitate generala, de obligativitate, in toate elementele sale, fiind, in acelasi timp, direct aplicabil in toate statele membre.

Decizia

Este obligatorie in toate lementele sale pentru destinatarii pe care ii desemneaza. Decizia este deci, prin natura sa, un act individual care produce efecte pentru unul sau mai multi destinatari, care pot fi: statele membre sau particularii. Decizia se deosebste de regulament, prin absenta aplicabilitatii generale. Din punct de vedere insa al aplicabilitatii directe, se poate intampla, totusi, ca decizia adresata unui stat membru, sa implice luarea de catre acesta a unor masuri destinate punerii sale in aplicare.

In cadrul deciziei se stabilesc atat rezultatul ce urmeaza sa fie atins, cat si modalitatile de aplicare.

Atunci cand se adreseaza persoanelor fizice sau juridice, efectele deciziei sunt imedizte. Deciziile adresate unui stat sau statelor membre sunt obligatorii pentru toate institutiile acelui stat, inclusive pentru sistemul judiciar. Prin urmare, in temeiul suprematiei dreptului comunitar, institutiile sunt obligate sa se abtina de la aplicarea normelor nationale de natura sa afecteze aplicarea deciziei. In anumite circumstante, deciziile pot avea effect direct si pot fi invocate de o persoana fizica su juridical intr-un litigiu cu o autoritate publica.

Deciziile se adopta de catre Consiliula propunerea Comisiei sau, in situatii mai rare, din proprie initiative. Comisia poate, in anumite cazuri, sa emita decizii fie din proprie initiative, fie prin abilitare, din partea Consiliului.

Directiva

Directiva comunitara continua sa apara ca avand "un obiect normative neidentificat". Direcxtiva leaga orice stat membru destinatar in ceea ce privste rezultatul de atins, lasand instantelor nationale competenta in ceea ce priveste forma si mijloacele.

In primul rand, directive este un act care leaga, adica un act obligatoriu, la fel ca regulamentul si decizia. In al doilea rand, directive, asemenator cu decizia individuala si, srep deosebire de regulament, nu este obligatorie decat pentru destinatarii pe care ii desemneaza.

Exista insa doua categorii de directive si anume:

directive de baza - adoptata pe baza Tratatelor;

directive de executie - pentru executia celei dintai.

Directiva apare ca un intstrument folosit la nivel comunitar, in vederea armonizarii legislatiilor nationale, de depasire a diferentelor, a contradictiilor, de multe ori substantiale, dintre reglementarile interne ale diverselor state membre.

O directiva nu va fi niciodata aplicabila in mod direct in statele destinatare, deoarece ea va aavea intotdeauna nevoie de masuri nationale de executare, de transpunere in dreptul intern, chiar si in cazul directivelor cu un grad foarte mare de claritate, precizie si detaliere.

Suprematia directivelor in fata dreptului national a fost confirmata prin deciziile Curtii Europene de Justitie, in sensul existentei unei obligatii pentru administratia si justitia statelor membre de a interpreta legislatia nationala, in conformitate cu dispozitiile directivelor, dupa intarea lor in vigoare.

In afara actelor derivate cu character obligatoriu, exista o categorie de acte adoptate de catre institutiile sau organelle comunitare care au un character obligatoriu, in sensul pe care il cunoastem in cazul regulamentelor, deciziilor si directivelor; este vorba desrep recomandare si aviz.

Recomandarea

Obiectul recomandarilor este acela de a invita destinatarii sa adopte o anumita conduita. Recomandarea reprezinta, uneori, un substitute pentru adoptarea unei directive, pornind de la premise increderii in autodisciplina destinatarilor sai. In situatia in care luarea in considerare a recomandarii esueaza, acestia din urma stiu ca va fi trades continutul recomandarii, intr-un act constrangator cu character juridic.

Recomandarile formulate de catre Consiliu sau Comisie, sunt de cele mai multe ori invitatii adresate statelor membre de a-si modifica legislatia nationala si de a o adopta unui cadru general propus. De cele mai multe ori, recomandarile preced acte cu character obligatoriu ale Comunitatii (regulament, directive, decizie). Comisia are competenta de a formula recomandari sau opinii in domeniile prevazute in tratat, nu numai unde este prevazut expres acest lucru, ci si atunci cand considera necesar.17

Avizul

Acest act comunitar este folosit pentru a exprima un punct de vedere. In ceea ce priveste obligativitatea solicitarii sale de catre instituiile comunitare, avizul poate fi obligatoriu, sau facultative.

Categoria avizelor obligatorii se subclasifica, din punctual de vedere al respectarii sale de catre solicitant in:

avize consultative a caror rspectare ramane la latitudinea celui care ste obligat s ail ceara;

avize conforme a caror respectare este obligatorie

Foarte multe avize sunt elaborate de catre C.J.C.E., a carei misiune principala prevazuta de Tratatele institutive si modificatoare este aceea de a asigura respecatrea dreptului comunitar in interpretarea si aplicarea Tratatelor.

Alaturi de actele comunitare, exista o serie de acte derivate numite "atipice". In acesta categorie intyra urmatoarele acte comunitare: asa numitele acte interne care cuprind regulamentele de oerganizare si functionare a organelor sau institutiilor, statute, regulamente financiare, etc., precum si acte sui generis, anume : hotarari cu character general, rezolutii, declaratii, concluzii, programe de actiune, comunicari ale Cmisiei, acorduri inter-institutionale.

Aceste acte privesc activitatea interna a institutiilor. Este vorba dspre: statute, regulamente interne, financiare, etc. (fiecare dintre instituiile comunitare are dreptul, prevazut de Tratate, de a-si elabora Regulamentul de organizare interna si de functionare); acte pregatitoare in cadrul etapelor procesului decisional (aici intra : propunerile Comisiei, programele generale pe care trebuie sa le adopte institutiile, recomandarea adresata de Comisie Consiliului in vederea incheierii unui accord international, deliberarea Consiliului cu privire la negocierea si incheierea unui accord international); acte care modifica dispozitiile institutionale ale Tratatelor (la cererea C.J.C.E., Consiliul, statuand cu unanimitate, poate creste numarul judecatorilor si poate face adaptarile necesare modului de organizare a sesiunilor Curtii in plen sau in Camere.

2. Personalitatea juridica internationala

Pana la crearea Organizatiei Natiunilor Unite, in literature de drept international au existat putine opinii in legatura cu statutul organizatiilor internationale, si anume, daca au sau nu ele personalitate juridical. Referindu-se la Comisia pentru reparatii create in urma primului razboi mondial, J.F.Wiliams afirma: "Intregul comportament al Comisiei a fost in concordanta cu teoria beneficiului unei personalitati distincte in lumea internationala. Ar fi fost prin urmare, dificil sa te indoiesti de faptul ca ea poseda personalitate internationala. Vechea dogma potrivit careia statele sunt singurele subiecte de drept international, nu poate si sustinuta in continuare."

Un pas inainte pe linia recunoasterii personalitatii acestor organizatii s-a facut in anul 1926 prin actul incheiat intre guvernul elvetian si Liga Natiunilor, care statua ca: "Liga, posedand personalitate international si capacitate juridical, nu poate fi, in principiu, potrivit regulilor dreptului international, chemata in fata tribunalelor elvetiene, fara consimtamantul sau expres."

Autorii Cartei Natiunilor Unite s-au preocupat de precizarea statutului Organizatiei, inca din perioada redactarii ei, la Dumbarton Oacks. Un amendament prezentat de Belgia in cadrul lucrarilor Comitetlui IV/2 pleda in favoarea recunoasterii exprese a personalitatii juridice a Organizatiei, acest fiind formulat astfel: "Partile prezente recunosc ca Organizatia pe care o creaza poseda personalitate internationala, cu dreptruile care decurg din aceasta."

Unicul act constitutive care consacra in mod expres alaturi de capacitatea juridical si personalitatea internationala a Organizatiei, este Conventia de la Chicago din anul 1944 de creare a Organizatiei Aviatiei Civile Internationale (O.A.C.I.), in care se prevede ca "Organizatia se va bucura pe teritoriul fiecarui stat contractant, de capacitatea juridical necesara exercitarii functiunilor sale. Ea va avea personalitate juridical deplina pretutindeni unde Constitutia si legile statului interesat o vor permite."

Unul dintre argumentele invocate de Curte in sprijinul opiniei sale se refera la capacitatea Orgnizatiei (art. 43,57,63 din Carta) de a incheia tratate internationale, parere impartasita de altfel si de catre Comisia de drept international care considera ca toate entitatile ce au capacitatea de a incheia tratate, au in mod necesar si personalitate internationala. SAceasta inseamna ca, dupa cum arata D.W.Bowett, ca etse adevarata si celalalta pobilitate, ca personalitatea juridical internationala confera prin ea insasi capacitatea de a incheia tratate internationale. Aceasta aptitudine se poate determina numai pe baza dispozitiilor actelor constitutive ale acestor organizatii.

Desi Carta nu defineste natura Organizatiei din punct de vedere al dreptului international, anumite atributii pe care I le confera, indeosebi capacitatea de a incheia tratate cu statele membre si cu alte organizatii internationale, presupun existenta personalitatii juridice a O.N.U.

Cresterea numarului si a importantei organizatiilor internationale s-a rasfrant nemijlocit si asupra modului lor de activitate, ele evoluand de la cadru de reflectie colectiva, catre mecanisme de actiune de viata internationala. Necesitatea indeplinirii scopuriloir statuare pentru care ele au fost infiintate, a impus acestora stabilirea unor relatii cu character juridic, cu alte subiecte de drept international.

Recunoasterea lor drept subiecte de drept international, implica determinarea in prealabil a capacitatii lor de a participa in nume propriu la asemenea raporturi juridice internationale, individualitatea lor structurala fiind doar unui dintre elementele care trebuie avute in vedere la aprecierea acestei calitati.

Masura in care acestea vor putea apara in raporturile juridice internationale, in relatii cu alte subiecte de drept international, este hotaratoare pentru recunoasterea personalitatii lor juridice. Daca, pentru state stabilirea de raporturi juridice cu alte subiecte de drept international este o forma de manifestare a personalitatii lor, situatia organizatiilor internationale este, din acest punct de vedere, diferita. Personalitatea lor internationala este conditionata de existenta posibilitatii pentru ele de a lua parte la asemenea rapoerturi juridice cu character international. In alti termeni, statele participa la aceste raporturi tocmai in virtutea personalitatii lor, in timp ce personalitatea organizatiilor internationale poate exista doar ca o consecinta a acestei posibilitati de a participa la asemenea raporturi.

Componenta lor statala si natura scopurilor pe care le urmaresc, care proclama drept mijloc de realizare cooperarea dintre state, confera, prin urmare, acestor organizatii, dreptul de a participa la raporturile internationale, ele fiind prin esenta lor, atat un cadru de apropiere intre state, cat si un instrument de infaptuire a acestei apropieri.

Este devarat ca organizatiile internationale li se va putea recunoaste capacitatea de a participa in nume propriu, la raporturile juridice internationale, doar in masura si in limitele in care ele au nevoie (pentru indeplinirea scopurilor lor) de a intra in relatii juridice cu alte subiecte de drept international.

Tocmai aceasta face ca personalitatea lor juridical internationala, calitatea lor de subiecte de drept international sa fie limitata, derivate si secundara. Urmarind, potrivit actelor lor constitutive, sa indeplineasca anumite functii, personalitatea lor avand in acelasi timp un character functional, in sensul ca aceasta este atributia de catre state in scopul realizarii unor functii precise si determinate. Orice incalcare sau indepartare de la aceasta, va fi in ultima instanta, contrara voinetei statelor membre.

In aprecierea personalitatii juridice a organizatiiolor, trebuie sa se aiba in vedere caracterul raportuyrilor jueidice internationale la care acestea pot participa, capacitatea lor de actiune fiind, dupa cum s-a aratat, limitata.

Organizatiile internationale pot deveni ubiecte de drept numai in raporturile juridice internationale strict necesare realizarii scopurilor pentru care au fost create.

Sfera acestor raporturi este, asadar, conditionata de scopurile pentru care au fost create, de unde rezulta, in consecinta, ca si personalitatea lor juridical este supusa acestei restrangeri.

In opinia autorulu britanic I. Brownlie, criteriile care stau la baza pwrsonalitatii juridice a organizatiilor internationale, sunt:

asociatie permanenta de state;

distinctia din punct de vedere a capacitatii juridice si scopurilor intre organizatii si statele care le compun;

existenta unei capacitate juridice ce ar urma sa se exercite pe plan international, sin u doar in cadrul national al unuia sau a unor state;

potrivit unei alte opinii, la considerrarea unei organizatii internationale, drept persoana juridical, trebuie avute in vedere, urmatoarele criterii:

componenta sa statala;

existenta unor scopuri ce intereseaza un numar insemnat de state;

izvorul ei international (tratatul pe baza caruia a fost infiintata);

posibilitatea de a participa la raporturi de drept international.

Acestor elemente trebuie sa lise mai adauge, capacitatea unei organizatii internationale de a expima in relatiile sale cu alte subiect de drept, o vointa proprie.

Acordurile incheiate de ONU (precum si de celelalte oganizatii specializate) cu un mare numar de state, inclusive cu state care nu fac parte din Organizatie, atesta aptitudinea de a exprima o astfel de vointa. In limitele deja aratate, organizatiile internationale se bucura de anumite drepturi proprii, care le sunt necesare pentru indeplinirea functiunilor lor. Intre aceste drepturi se numara si privilegiile si imunitatile de care se bucura ele pe teritoriul statelor membre. Acordarea acestot privilegii si imunitati, constituie un alt criteriu pentru recunoasterea calitatii lor de subiecte de drept international, a personalitatii lor juridice internationale.

In incercarile de a pune pe picior de egalitate organizariile internationale cu statele si de a promova in acest fel ideea unei roganizatii suprastatale, ca mifloc de a impune respectarea normelor dreptului international, de a asogura pacea si securitatea. Dupa cum si F.Seyersted care sustine ca: "O organizatie internationala create odata , in acest sens, este subiect de drept international si in aceasta calitate ea are aceleasi capacitate, potrivit normelor dreptului international, ca si orice alt subiect de drept international, afara doar daca este exclusa prin anumite regular speciale ssa indeplineasca unele acte."

Astfel, in timp ce statele se constituie prin putere proprie, se bucura de suveranitate, organiazatiile internationale iau fiinta numia prin vointa concordanta a startelor care le compun, sunt o creatie a acestora. Suveranitatea apartine numai statelor si niciodata organizatiilor internationale.

Din punct de vedere al personalitatii juridice, orice stat este subiect de drept, in timp ce numeroase organizatii sint lipsite de o asemenea insusire.

Este prin urmare greu de admis ca statele (care in general sunt reticente in a recunoaste anumite exceptii de la componenta lor) ar consimti sa creeze entitati scoase de sub controlul lor si pe care, mai mult, le-ar subventiona.

Concluzii

Concluzionand, putem afirma ca statele, respectiv organizatiile, nu pot exista fara dreptul international si nici dreptul, in general, fara state si institutiile lor. Legislatia, adica dreptul, tine fraiele unei tari. Prin normele sale, dar mai ales prin deciziile care se iau, depinde binele unui stat. Cu atat mai mult, dreptul international depaseste barierele sale, intrand in sfera comunicarii, comuniunii si armoniei intre state. Organismele internationale sunt graitoare in acest sens.

O componenta importanta in dreptul international este negocierea, in deosebi atunci cand se are de a face cu situatii de conflict, calea pasnica fiind cea mai buna solutie de rezolvare a problematicii si un principiu de baza in norma de drept international; organizatiile internationale, ca de pilda O.N.U. fiind un exemplu, in special prin institutia Consiliului de Securitate care se ocupa cu mentinerea pacii.

Dreptul are menirea de a crea si mentine un echilibru intre drepturile si obligatiile pe care statele trebuie sa le aiba, cu exceptia "obligatiei" de pace pe care un stat care doreste sa fie in armonie cu alt stat, trebuie sa-si insuseasca aceasta "obligatie"- in sensul bun al cuvantului.

Insa, pe langa aceasta asa-zisa "obligatie", caci de fapt trebuie privita ca pe o necesitate, ca pe un lucru firesc, dreptul international fiind bazat pe regulile moralei. Prin urmare, dreptul international influenteaza regulile moralei in raporturile interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora in raport cu cerintele internationale bazate pe drept.

In consecinta, dreptul international constituie un mijloc de orientare si de influentare a politicii externe a statelor, in directia unor obiective si valori stabilite de acestea, prin principiile si normele de drept international, de care nu pot face abstractie in fiecare pozitie pe care o adopta fata de o problema a vietii internationale. Politica externa a statelor contribuie la dezvoltarea dreptului international, la modificarea sau completarea acestuia, in raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale ale evolutiei societatii umane.

BIBLIOGRAFIE

Augustin Fuerea - "Drept comunitar European. Partea generala", Ed. All Beck, Bucuresti 2003;

A. Popescu - "Dreptul international al muncii", Bucuresti. 1998;

Al. Bolintineanu, M. Malita - "Carta ONU. Document al erei noastre", Bucuresti, 1970;

A.F. Bakker - "Institutiile Financiare Internationale", Ed. Antet, 1996;

A. Brochers -"International Legal Aspects of the World Bank", vol. III, r.c.a.d.i, 1959;

Dacian Cosmin Dragos - "Drept commercial al afacerilor", Editia a II -a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2006;

O. Manolache - "Tratat de drept comunitar", Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006;

O. Schachter - "United Nations Law", in 1/1994;

R. Neagu - "O.N.U. Adaptare la cerintele lumii contemporane", Bucuresti, 1970;

R.Charvain - "L organization des Nations Unies pour le Developpment Industriel", in R.G.D.I.P. 4/1969;

I. Voinea Motoc - "Le Conseil de Securite et l'interpretation de la Charte", in "Revue Roumanie d'Etudes Juridiques, nr. 1/1996;

J.L. Mathieu - "Les institutions specialisees des Nations Unies", Masson, 1977;

Tudorel Stefan - "Drept comunitar", Ed. C.H.BECK, Bucuresti, 2007;