Puterea
parinteasca putea inceta pe cale naturala, prin moarte, sau pe
cale artificiala, prin emancipare.
Emanciparea,
ca si adoptiunea, este o creatie a jurisprudentei. La un moment dat,
catre sfarsitul Republicii, in conditiile dezvoltarii economiei
de schimb, pater familias avea de
rezolvat diferite probleme, afaceri, in acelasi moment, in locuri
diferite. De aceea, pater familias
era direct interesat sa puna in valoare aptitudinile copiilor, care
insa nu puteau incheia acte juridice in nume propriu.
Atunci
s-a recurs la actul emanciparii, care presupunea doua faze:
prima faza era identica cu prima faza a
adoptiunii, adica consta din trei vanzari si doua
dezrobiri succesive;
a doua faza consta dintr-o dezrobire in forma vindicta.
Cea
de a treia dezrobire era considerata o faza distincta, intrucat
producea efecte speciale. Dupa primele doua dezrobiri fiul de familie
revenea sub puterea parinteasca, pe cand dupa a treia dezrobire
nu mai revenea sub puterea parinteasca, ci devenea persoana sui iuris. Cu timpul, insa,
procedura a fost simplificata. Astfel, in anul 502 e. n. imparatul
Anastasie a adaugat ca se putea realiza si prin rescript
imperial, iar Justinian a stabilit ca este suficienta o simpla
declaratie a lui pater familias in
fata magistratului.
Emancipatul
realizeaza un avantaj, in sensul ca dobandeste capacitatea
juridica, adica devine persoana sui iuris si poate incheia acte juridice in nume propriu. Dar
in acelasi timp sufera si un dezavantaj, prin aceea ca
inceteaza a mai fi ruda cu tatal sau, iese de sub puterea
parinteasca si nu mai are vocatie succesorala,
adica pierde dreptul de mostenire fata de familia sa. De
aceea, pretorul a intervenit in sprijinul emancipatului si a creat collatio emancipati, adica raportul
bunurilor fiului emancipat. In virtutea acestui drept, la moartea tatalui,
emancipatul adauga la masa succesorala toate bunurile dobandite in
calitate de persoana sui iuris
si apoi venea la mostenire alaturi de fratii si
surorile sale ramasi sub puterea parinteasca.
Acest
raport al bunurilor nu era obligatoriu. Emancipatul il putea face sau nu,
dupa cum era sau nu in interesul sau (spre exemplu, emancipatul era
mai bogat decat tatal sau, ceea ce ar fi dus la o donatie
catre fratii sai).
