Impartirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai sotilor

Sectiunea I-a

Reglementare si situatii de impartire a bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai sotilor.

In timpul casatoriei impartirea bunurilor comune ale sotilor poate avea loc si la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soti. Intr-adevar, in conformitate cu art. 33, al. 2 din Codul Familiei, dupa urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor, creditorii personali ai acestuia pot cere impartirea bunurilor comune, insa numai in masura necesara pentru acoperirea creantei lor.

Bunurile atribuite prin impartire, la cererea creditorilor, devin obiectul dreptului de proprietate exclusiva al fiecaruia dintre soti.

Dreptul creditorilor personali ai sotilor de a cere impartirea bunurilor comune, in timpul casatoriei, constituie o masura de exceptie prin care se atenueaza regula instituita in Codul Familiei, potrivit careia[1] bunurile comune nu pot fi urmarite de creditorii personali ai unuia dintre soti. Cu alte cuvinte, desi legea interzice creditorilor personali ai sotilor urmarirea bunurilor comune, totusi le permite de a cere impartirea acestor bunuri, care, ca efect al partajului, devenind bunuri proprii ale fiecaruia dintre soti, vor putea fi urmarite de creditorii personali ai unuia dintre ei.

Solutia consacrata de catre Codul familiei este de natura sa asigure, pe de o parte, destinatia economica, concreta a comunitatii de bunuri a sotilor - satisfacerea nevoilor comune ale casniciei - , iar, pe de alta parte, sa garanteze si sa dea certitudine si securitate raporturilor juridice ale sotilor cu alte persoane in cadrul circuitului civil general.

De altfel, insasi prevederea legala prin care se confera creditorilor personali ai unuia dintre soti dreptul de a cere impartirea bunurilor comune este o dispozitie restrictiva, derogatorie de la regimul legal al comunitatii, fiind de stricta interpretare.

Spre deosebire de impartirea bunurilor comune ce are loc in conditiile[2] din Codul Familiei, care este determinata de interesele sotilor, impartirea ce se realizeaza potrivit dispozitiilor art. 33, al. 2 din Codul familiei este reclamata de interesul creditorilor personali ai unuia dintre soti.

Impartirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai oricaruia dintre soti nu poate avea loc decat pe cale judecatoreasca.

Dreptul creditorilor personali ai unuia dintre soti de a cere impartirea bunurilor comune poate fi exercitat numai dupa urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor si numai daca bunurile proprii ale acestuia sunt insuficiente pentru acoperirea creantelor creditorilor personali. Aceasta inseamna ca actiunea creditorilor personali de a cere impartirea bunurilor comune are caracter subsidiar.

Respectarea acestor conditii de catre creditorii personali, inainte de a solicita impartirea bunurilor comune este obligatorie. Ordinea in care pot fi urmarite bunurile proprii si cele comune este imperativ stabilita de catre lege. In cazul in care creditorul personal al unuia dintre soti solicita impartirea bunurilor comune, fara ca in prealabil sa fi procedat la urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor, celalalt sot poate invoca beneficiul de discutie. Daca nici unul dintre soti nu invoca beneficiul de discutie, instanta judecatoreasca, in baza rolului sau activ si fata de caracterul imperativ al dispozitiilor[3] din Codul Familiei, va trebui sa-l ridice din oficiu.

Cu ocazia judecarii cererii de impartire a bunurilor comune, creditorul urmaritor nu este obligat sa faca dovada ca un anumit bun al sotilor este comun, deoarece, potrivit art. 30 din Codul Familiei, calitatea de bun comun nu trebuie dovedita[4]. Dimpotriva, partea care pretinde ca bunul respectiv este propriu al unuia dintre soti trebuie sa faca aceasta dovada.

In literatura de specialitate s-a ridicat problema daca creditorii personali ai unuia dintre soti, atunci cand cer impartirea bunurilor comune, exercita un drept propriu ori, dimpotriva, ei ar exercita pe calea unei actiuni oblice sau subrogatorii dreptul sotului debitor de a cere impartirea bunurilor comune.

Desi intre cele doua cazuri prevazute de lege privind impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei, exista unele asemanari, totusi dreptul creditorilor personali ai unuia dintre soti de a cere impartirea bunurilor comune este un drept propriu[5]. Intr-adevar, daca creditorii personali ar exercita actiunea sotilor, prevazuta in art. 36, al. 2 Codul Familiei, nu erau necesare doua texte de lege prin care sa se reglementeze acelasi drept. Pe de alta parte, conditiile in care poate fi intentata actiunea intr-un caz ca si in celalalt sunt diferite, dupa cum diferite sunt, de asemenea, si temeiurile admiterii actiunii de impartire intr-un caz, fata de celalalt. Tot astfel, masura in care bunurile pot fi impartite in cele doua cazuri ca si interesul care determina impartirea sunt diferite. Astfel, in cazul prevazut de Codul Familiei, bunurile comune se vor imparti numai masura reclamata de cazurile care o legitimeaza si in functie de interesul sotului care a cerut-o, in timp ce impartirea ceruta de creditorii personali se va efectua in masura necesara satisfacerii interesului acestora, pentru acoperirea creantei lor.

Actiunea prin care creditorii personali solicita impartirea bunurilorcomune trebuie introdusa impotriva ambilor soti, pentru ca hotararea ce se va da sa le fie opozabila. Avand calitatea de parte in proces, celalalt sot se poate apara impotriva creditorului urmaritor putandu-i opune acestuia beneficiul de discutie si, eventual, sa indice instantei bunurile comune ce pot fi impartite si in ce masura.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Obiectul actiunii de impartire il constituie numai bunurile existente in patrimoniul comun al sotilor la data impartirii, nu si bunurile viitoare.

Bunurile care n-au fost impartite, precum si cele pe care sotii le vor dobandi dupa data impartirii, vor constitui obiectul dreptului lor de proprietate comuna in devalmasie. Asupra bunurilor impartite si atribuite, fiecare din soti va dobandi un drept de proprietate exclusiva.

Daca obiectul actiunii de impartire il constituie toate bunurile comune, dreptul de proprietate comuna al sotilor inceteaza, transformandu-se odata cu impartirea intr-un drept de proprietate exclusiva. El insa va renaste dupa impartire si va avea ca obiect bunurile pe care sotii le vor dobandi in timpul casatoriei cu titlu de proprietate. Daca, dimpotriva, prin actiune se solicita impartirea numai a unor bunuri comune, atunci dreptul de proprietate comuna in devalmasie nu inceteaza, ci numai isi micsoreaza obiectul in sensul ca "bunurile atribuite prin impartire fiecarui sot, devin proprii"[7].

Dupa aceleasi reguli urmeaza a se efectua impartirea bunurilor comune ale sotilor in timpul casatoriei si in cadrul contestatiei la executare. Intr-adevar, in conformitate cu prevederile[8] din Codul de procedura civila: "Impartirea bunurilor comune, potrivit art. 33, al. 2 din Codul Familiei, poate fi ceruta si in cadrul judecarii contestatiei la executarea silita".

Textul art. 400 a fost introdus in Codul de procedura civila prin Decretul nr. 52/1969, pentru modificarea unor dispozitii ale acestuia si a avut ca scop de a generaliza posibilitatea impartirii bunurilor comune in cadrul contestatiei la executare pentru toate urmaririle silite.

Pentru prima data posibilitatea de a cere impartirea bunurilor comune in cadrul contestatiei la executare a fost reglementata de catre art. 41, al. 5 Decretul 221/1960 cu privire la executarea silita impotriva persoanelor fizice, a platii impozitelor si a taxelor neachitate in termen si a creantelor banesti ale organizatiilor, precum si cu privire la executarea confiscarii averii, potrivit caruia "la cererea oricarei parti interesate, instanta poate decide - in cazul judecarii contestatiei - si asupra impartirii bunurilor comune".

Chiar anterior aparitiei Decretului 221/1960, instantele judecatoresti, pentru a inlatura dificultatile care s-au ivit in practica cu privire la executarea silita impotriva debitorilor casatoriti, au admis impartirea bunurilor comune in cadrul contestatiei la executare. Solutia se intemeia pe principiul disponibilitatii, fiind posibila numai in raporturile dintre persoanele fizice si numai daca acestea erau de acord sa transforme instanta de contestatie intr-o instanta de partaj[9].

Solutia impartirii bunurilor comune in cadrul contestatiei la executare, in afara avantajului incontestabil al operativitatii masurilor de executare mai prezinta avantajul ca se determina pe aceasta cale ce bunuri revin, in proprietate exclusiva, sotului impotriva caruia nu exista titlu executor, bunuri ce trebuie sa fie scoase de sub urmarire si care anume bunuri devin proprii sotului debitor ori condamnat la pedeapsa complementara a confiscarii averii si vor fi supuse executarii silite.

Impartirea anticipata a bunurilor comune - fie la cererea sotilor, fie la cererea creditorilor personali ai sotilor - infatiseaza desigur si trasaturi comune. O asemenea impartire nu poate fi ingaduita decat pe calea actiunii judecatoresti[10], sau, in cazul in care printre bunurile supuse impartirii se afla un teren, numai cu conditia autorizarii impartirii de catre organul administrativ competent.

Caracterul imperativ al reglementarii regimului comunitatii este considerentul pentru care impartirea nu poate fi savarsita, in timpul casatoriei, prin conventia sotilor. Intr-adevar, conventia lor ar fi izbita de nulitate absoluta, intrucat, prin mijlocirea ei, "s-ar aduce atingere regimului comunitatii, pe care sotii l-ar eluda prin intelegerea lor"; o atare conventie este nula chiar in cazul in care ar fi fost admisa in cadrul unei hotarari judecatoresti[11].

In al doilea rand, in ambele cazuri, impartirea anticipata nu constituie decat un simplu act de intrerupere a cursului regimului comunitatii, in sensul ca impartirea are drept obiect numai bunurile existente si nu, intotdeauna, totalitatea lor. Regimul comunitatii continua pentru viitor, atat in privinta bunurilor care nu au fost impartite, cat si a celor ce urmeaza sa fie dobandite ulterior.

Impartirea bunurilor nu inseamna, asadar, niciodata si in nici o masura, ca regimul comunitatii este inlocuit prin acela al separatiunii, oricare ar fi natura sau durata "motivelor temeinice", chiar atunci cand ar fi susceptibile sa primejduiasca interese insemnate ale familiei, prin imposibilitatea absoluta a exercitarii impreuna de catre soti a drepturilor privitoare la bunuriloe comune - ca in cazul disparitiei, alienatiei mintale sau al executarii unei pedepse privative de libertate de catre unul dintre soti - cazuri in care continuarea regimului comunitatii, nemaicorespunzand realitatii juridice, devine stanjenitoare pentru celalalt sot, intrucat este necesar consimtamantul expres al sotului internat, interzis, disparut sau care executa o pedeapsa privativa de libertate, pentru savarsirea actelor de dispozitie cu privire la bunurile comune cele mai insemnate.

Solutia contrara se intalneste insa in codurile altor tari[12]. Adoptarea ei a fost preconizata "de lege ferenda" si in literatura noastra juridica: "daca au existat motive temeinice" pentru impartirea bunurilor este neandoielnic ca, "in majoritatea cazurilor, aceste motive continua sa existe si dupa pronuntarea hotararii, ceea ce impune sotilor necesitatea de a se adresa in mod periodic instantei, solicitand impartiri consecutive" . Obiectiunea este desigur justa. Recidiva nu este exclusa in ceea ce priveste impartirea din timpul casatoriei. Cu toate acestea, se considera ca adoptarea solutiei preconizate nu ar fi indicata in Codul Familiei roman. Uneori, legiuitorul este silit sa adopte, nu solutia care nu prezinta nici un neajuns, ci aceea care reprezinta cele mai benigne. Intradevar nu trebuie uitat ca interesele susceptibile sa determine introvertirea unui regim matrimonial intr-altul nu corespund intotdeauna unor fenomene ireversibile. In situatia in care existenta lor ar inceta, solutiile alternative, care s-ar impune, sunt deopotriva nesatisfacatoare, fie ca regimul separatiei ar continua, cu toate ca au disparut motivele care l-au determinat, fie ca s-ar reveni la regimul comunitatii, cu tot cortegiul de complicatii juridice la care asemenea schimbari ar putea da nastere in cadrul raporturilor dintre soti si tertele persoane, fara a mai socoti posibilitatea intelegerilor frauduloase la care sotii ar putea recurge pentru a putea schimba regimul comunitatii de bunuri.