Dreptul si instaurarea regimului fanariot

DREPTUL SI INSTAURAREA REGIMULUI FANARIOT

Regimul fanariot s-a instaurat la inceputul sec. al XVIII-lea, prin inlocuirea domnilor pamanteni cu greci din Constantinopol Poarta urmarind izolarea Tarilor Romane de schimbarile care aveau loc pe plan european si mentinerea romanilor in sistemul politic si economic greco-otoman.

Regimul fanariot incepe in Moldova, in noiembrie 1711, odata cu inscaunarea lui Nicolae Mavrocordat ca domn la Iasi, si in Tara Romaneasca, in ianuarie 1716, cand acelasi Nicolae Mavrocordat este inscaunat la Bucuresti. Fanariotii erau greci din cartierul Fanar al Constantinopolului (fanar=far), in centrul caruia se afla Patriarhia ortodoxa. Domnii fanarioti indeplinisera in trecut functia de dragomani ai Portii (translatori), Coranul interzicand turcilor sa cunoasca limbi straine. Servind drept translatori in relatiile cu alte state, fanariotii cunosteau multe din secretele politicii otomane, fiind considerati de mare incredere, spre deosebire de domnii romani, care manifestasera simpatie si tendinte de apropiere fata de puterile rivale Imperiului otoman.

Regimul fanariot poate fi impartit in doua perioade:

perioada cuprinsa intre instaurare (1711/1716) si 1774, anul in care Rusia si Turcia incheie Pacea de la Kuciuk-Kainargi;

perioada cuprinsa intre 1774 si 1821, caracterizata prin eforturile intreprinse de boierii pamanteni pe langa marile puteri ale acelor vremuri (Franta, Rusia, Austria, Prusia), prin care cereau respectarea autonomiei Tarilor Romane si integritatii frontierelor lor pe care turcii le garantasera prin vechile tratate dintre Tarile Romane si Imperiul otoman, numite capitulatii.

Desi aportul domnilor fanarioti (dintre care s-au remarcat in mod special Constantin Mavrocordat si Alexandru Ipsilanti) la modernizarea societatii romanesti, prin introducerea unor legi noi, prin reorganizarea administratiei, justitiei, sistemului fiscal, prin intemeierea de scoli, nu poate fi negat, aceasta perioada a fost considerata, de-a lungul istoriei, o piedica in dezvoltarea fireasca a Tarilor Romane prin dezavantajele pe care le-au creat: spoliere economica, degradarea institutiilor, coruptie, patrunderea culturii grecesti care a intarziat afirmarea culturii nationale. Toate aceste "tare" ale regimului fanariot au justificat caracterul larg social pe care l-a imbracat Revolutia lui Tudor Vladimirescu ce a pus capat acestui regim si a produs revenirea la domniile pamantene.

Domnia si institutiile statului

Domnii erau numiti direct de catre Poarta, din randul familiilor influente romanesti sau grecesti, incalcandu-se procedurile traditionale de alegere. Aceasta modalitate a ocuparii tronurilor prin "licitatie", in schimbul unor sume de bani, a facut din domnitorii romani executori fideli ai insarcinarilor date de autoritatea otomana si a generat instabilitate, prin destituirea lor la intervale regulate. Astfel, domnii devin simple instrumente ale administratiei otomane, statutul lor fiind similar celui al unui pasa cu doua tuiuri. O anumita stabilitate politica a fost dobandita odata cu introducerea hatiserifurilor, care stabileau durata domniei la 7 ani. Ulterior, durata unei domnii a scazut la 3 ani, reinnoirea ei fiind posibila numai dupa plata unei importante sume de bani numita mucarer (exista si un mucarer mic, ce trebuia platit in fiecare an). Domnii se puteau schimba dintr-o tara in alta, ca urmare a platii mucarerului. Epoca fanariota se caracterizeaza printr-o impresionanta succesiune de domni (40 in Tara Romaneasca, 36 in Moldova), putand fi impartita in doua perioade: 1716-1770, cand domnii au provenit, in majoritate, din familii romanesti (Racovita, Ghica, Calimachi); 1770-1821, cand la tron s-au impus domni proveniti din familii grecesti (Caragea, Ipsilanti, Sutu, Mavrogeni, Ruset).

Pe plan administrativ, domnul dispunea de dreptul numirii si destituirii dregatorilor, eliberarii pasapoartelor si infiintarii de targuri si sate.

Atributiile legislative ale domnului au capatat noi dimensiuni din momentul in care pravilele au inceput sa fie intarite prin hrisoave domnesti.

Prerogativele judiciare au ramas destul de importante, domnul fiind judecator suprem, statut in temeiul caruia audia pricini de orice fel, civile sau penale, laice sau ecleziastice, si exercita dreptul de instanta suprema de apel. Aceste prerogative ale domnului au suferit limitari pe masura crearii unor instante judiciare de inspiratie moderna.

In planul relatiilor externe, atributiile domnului erau limitate de puterea suzerana, iar, dupa Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), si de protectoratul Rusiei. Domnul nu avea dreptul de a face politica externa proprie, de a incheia tratate, de a declara razboi, de a acredita soli. In practica insa, domnii romani au reusit intotdeauna, prin abilitate si curaj, sa eludeze aceste oprelisti.

Sfatul de obste

In epoca fanariota, societatea romaneasca a continuat sa fie structurata pe stari, reformele lui Constantin Mavrocordat accentuand statutul juridic privilegiat al boierimii si al clerului. Marea adunare a starilor a fost inlocuita treptat cu Sfatul de obste, instrument docil in mainile domnului autoritar, fara nici o procedura de alegere si fara reprezentativitate.

Convocat de domn, sfatul era alcatuit dintr-un numar restrans de clerici si boieri de obste (in opozitie cu cei de divan). Competenta sa privea legislatia ordinara, codificarea, stabilirea impozitelor, probleme curente ale carmuirii si administrarii tarii. Anaforaua sfatului raspundea prin propuneri la problemele inscrise in actul domnesc de convocare. Pe baza ei, domnul emitea un hrisov, daca isi insusea solutiile propuse, impreuna cu propriile sale amendamente.

Divanul domnesc

Sfatul sau Divanul domnesc (numit Divanul Printipatului Valahiei sau Divanul Moldovei) era alcatuit exclusiv din dregatori, boieri mari, divaniti, in mod traditional in numar de 12, numiti de domn. Locurile erau incredintate indeosebi boierilor greci, de unde si dusmania surda dintre acestia si boierii pamanteni. Divanul avea atributii judecatoresti, executive si legislative. Dupa Regulamentele Organice, care au consacrat separatia puterilor in stat, Divanul domnesc a ramas numai cu atributii judecatoresti, actionand ca o adevarata instanta suprema.

Dregatorii isi cumparau functiile, la fel ca si domnii, acestea fiind o importanta sursa de venituri (venituri din slujba). Efect al acestei practici dezastruoase, numarul dregatoriilor s-a triplat, aparatul administrativ a fost invadat de o multime de functionari incompetenti si lipsiti de vocatie, iar coruptia a fost ridicata la rangul de norma de conduita.

Un rol important in administratie il avea secretarul turc al domnului, numit divan-efendi. Prerogativele sale erau foarte largi, intinzandu-se de la infatisarea firmanelor emise de sultan pana la asumarea unor importante atributii judecatoresti. El raspundea de judecarea si arbitrarea pricinilor dintre pamanteni si supusii otomani.

O alta figura importanta era capuchehaia, reprezentantul diplomatic al domnului la Poarta (initial pamantean, ulterior grec). El era intermediar intre domn, dregatorii otomani si lumea bancara de la Constantinopol. Printre atributiile sale se numarau plata birului, achitarea peschesurilor etc.

Organizarea judecatoreasca

In anii 1730-1731, in Tara Romaneasca, si 1741-1744, in Moldova, Constantin Mavrocordat a infaptuit o insemnata reforma a justitiei, bazata pe principiul revolutionar ca "dreptatea e aceasi pentru toti". In consecinta, au fost numiti ispravnici in judete si tinuturi, cu rolul de a judeca pricinile civile indiferent de rang (pana atunci, marii boieri aveau dreptul sa compara doar in fata Divanului domnesc); in materie penala, competenta ispravnicilor era redusa la fapte de mica importanta. In acelasi timp a fost creata institutia judecatorilor de profesie, salariati de stat, randuiti pe langa fiecare ispravnicie, putand judeca si in lipsa ispravnicilor, fapt ce reprezenta un inceput de separare a puterilor.

Organizarea sistemului judiciar a fost reformata si de domnitorul Alexandru Ipsilanti care, prin Hrisovul intitulat "Pentru randuiala departamenturilor de judecati" (care se regaseste si in "Pravilniceasca Condica"), elaborat in anul 1775,  a incercat, pentru prima data, sa organizeze instantele judecatoresti intr-un sistem ierarhic, prin delimitarea expresa a competentelor diferitelor grade de jurisdictie si separarea puterii judecatoresti de cea administrativa. Ierarhia instantelor judecatoresti instaurata de Ipsilanti cuprindea:

• Divanul domnesc - reprezenta instanta suprema de judecata, aflata sub conducerea domnului. Avea competenta generala in materie civila si penala, functionand atat ca prima instanta, cat si ca instanta de apel. Aplicarea hotararilor judecatoresti ale Divanului se facea numai prin dispozitie domneasca, fapt care echivala cu instituirea controlului domnesc asupra activitatii judecatoresti[1];
• Departamenturile - erau instante specializate, care judecau cauze penale sau civile, atat in fond, cat si in apel. In numar de patru, trei judecau cauzele de ordin civil, iar unul (Departamentul vinovatilor) pe cele de drept penal. Erau alcatuite din logofeti care aveau cunostinte juridice si experienta in materie - precursorii judecatorilor de profesie, salarizati de catre stat. Departamentul boierilor veliti judeca in prima instanta procesele dintre boieri si, in apel, hotararile celorlalte departamente. In cele doua tari functionau si tribunale speciale care judecau procesele intre localnici si straini ("strainele pricini");
• Judecatorii - functionau in judete si tinuturi, avand competenta de a judeca cauzele civile dintre tarani, precum si unele pricini penale mai usoare. La nivelul fiecarui judet sau tinut era numit cate un judecator, ajutat de un logofat.