Aspectul moral al relatiilor cu statul

Aspectul moral al relatiilor cu statul

Daca, prin urmare, statul este un vast mecanism de infractiune si de agresiune institutionalizata, "organizatia mijloacelor politice" de obtinere a avutiei, aceasta inseamna ca statul este o organizatie criminala si ca, din acest motiv, statutul sau este radical diferit de acela al oricaruia dintre posesorii legitimi de proprietate la care ne-am referit in acest volum. Si aceasta inseamna ca statutul moral al contractelor cu statul, al promisiunilor facute lui si de catre el, este de asemenea radical diferit. Inseamna, de exemplu, ca nimeni nu este moralmente obligat sa asculte de stat (decat in masura in care statul nu face decat sa opuna agresiunii drepturile legitime de proprietate privata). Intr-adevar, in calitate de organizatie criminala, cu toate veniturile si bunurile provenite din infractiunea impozitarii, statul nu poate poseda vreo proprietate legitima. Aceasta inseamna ca nu poate fi injust sau imoral sa nu platim impozite catre stat, sa ne apropriem proprietatea statului (care se gaseste in mainile agresorilor), sa refuzam sa ascultam de ordinele statului, sau sa abrogam contractele cu statul (deoarece abrogarea contractelor cu infractorii nu poate fi nedreapta). Moralmente vorbind, din perspectiva adevaratei filosofii politice, "furtul" de la stat, de exemplu, revine la indepartarea proprietatii din mainile infractorilor, adica este vorba de un fel de "apropriere originara" a proprietatii, cu exceptia faptului ca, in locul aproprierii de pamant neutilizat, persoana in cauza indeparteaza proprietate din sectorul criminal al societatii - o fapta buna in sine.

Se poate face aici o exceptare partiala, pentru cazurile in care statul a furat in mod evident proprietatea unei anumite persoane. Sa presupunem, de exemplu, ca statul confisca bijuteriile lui Brown. Daca Green fura bijuteriile de la stat, el nu comite un delict penal din punctul de vedere al teoriei liberale. Cu toate acestea, bijuteriile nu sunt inca ale sale, iar Brown ar avea dreptul sa intrebuinteze forta [daca este necesar - n.tr.] pentru recuperarea bijuteriilor sale de la Green. Bineinteles ca de cele mai multe ori, deoarece confiscarile statului se petrec sub forma impozitarii, ele se amesteca intr-un recipient comun si este imposibil sa se indice proprietarii individuali ai proprietatilor specifice. Cine este, de exemplu, proprietarul de drept al unui baraj TVA (Tennessee Valley Authority), sau al unei cladiri a oficiilor postale? In cazurile acestea, care sunt majoritare, furtul sau "aproprierea originara" de la stat de catre Green ar fi, prin urmare, un act legitim si nu un delict - si i-ar conferi lui Green un titlu legitim de proprietate.

Minciuna fata de stat, asadar, devine si ea a fortiori moralmente legitima. Dupa cum nimeni nu este moralmente obligat sa-i spuna adevarul unui talhar, cand acesta intreaba unde sunt obiectele de valoare din casa, tot astfel nimeni nu poate fi moralmente obligat sa spuna adevarul cand i se pun intrebari similare de catre stat, de exemplu atunci cand trebuie sa completeze declaratii de venituri impozabile. [184]

Toate acestea nu inseamna, bineinteles, ca trebuie sa recomandam sau sa cerem insubordonare civica, neplata impozitelor, mintirea sau furtul de la stat, deoarece acestea pot fi prudential neindicate, avand in vedere aparatul de force majeure de care dispune statul. Dar spunem ca aceste actiuni sunt echitabile si moralmente licite. Relatiile cu statul se reduc, prin urmare, la consideratii exclusiv prudentiale si pragmatice, din punctul de vedere al indivizilor particulari vizati. Ei trebuie sa trateze statul ca pe un inamic care detine momentan o putere covarsitoare.

Numerosi liberali comit erori cu privire la relatiile specifice cu statul, chiar atunci cand admit in general imoralitatea sau criminalitatea actiunilor si a interventiilor statale. Se pune de pilda problema sistarii platilor, sau, mai general, a repudierii datoriilor guvernamentale. Numerosi liberali afirma ca statul este moralmente obligat sa-si plateasca datoriile si ca, prin urmare, sistarea sau repudierea platilor trebuie evitate. Problema este ca liberalii acestia judeca prin analogie cu teza (intru totul corecta) ca persoanele si institutiile private trebuie sa-si respecte contractele si sa-si achite datoriile. Dar statul nu are bani ai sai, deci plata datoriilor sale inseamna ca se va recurge in continuare la constrangerea contribuabililor sa-i plateasca pe detinatorii de obligatiuni guvernamentale. O asemenea constrangere nu poate fi nicicand licita din perspectiva liberala. Intr-adevar, cresterea impozitelor nu inseamna doar mai multa coercitie si mai multa agresiune indreptate impotriva proprietatii private, dar detinatorul aparent inocent de obligatiuni apare intr-o lumina cu totul diferita daca ne gandim ca achizitionarea unei obligatiuni guvernamentale nu reprezinta altceva decat o investitie in prada ce urmeaza a fi realizata in viitor, pe calea furtului prin impozitare. In calitate de investitor activ in talharia viitoare, detinatorul de obligatiuni apare, prin urmare, intr-o lumina morala foarte diferita de cea considerata indeobste evidenta.¹

O alta problema care trebuie privita intr-o lumina diferita este aceea a ruperii contractelor cu statul. Am explicat mai sus teza nostra ca, deoarece contractele a caror impunere cu forta este licita sunt de fapt transferuri de titluri si nu promisiuni, rezulta ca intr-o societate libera demisia din armata ar fi legitima, chiar si in conditiile semnarii unui contract de inregimentare pe durata mai lunga. Dar indiferent ce teorie a contractelor adoptam, pe o piata libera asemenea consideratii se aplica doar in cazul armatelor private, de pe piata libera. Deoarece armatele statului reprezinta agresori criminali, atat din perspectiva actiunilor pe care le intreprind, cat si din cea a mijloacelor lor de finantare, parasirea unei armate de stat ar fi moralmente licita oricand, indiferent de conditiile de inregimentare [chiar abstractie facand de argumentul de mai sus - n.tr.]. Moralmente vorbind, individul are [185] dreptul de a proceda astfel, desi, din nou, daca o asemenea actiune este sau nu prudenta este o cu totul alta problema.

Sa analizam din aceasta perspectiva problema mituirii functionarilor guvernamentali. Am vazut mai sus ca intr-o societate libera, sau pe o piata libera, cel care da mita actioneaza legitim, iar cel ce comite frauda impotriva cuiva (de exemplu impotriva patronului) este cel ce ia mita, ceea ce il face pasibil de a fi actionat in judecata. Ce putem spune despre mituirea functionarilor guvernamentali? In cazul acesta trebuie sa distingem intre mita "agresiva" si mita "defensiva"; prima trebuie considerata inacceptabila si agresiva, in vreme ce a doua trebuie considerata acceptabila si legitima. Sa consideram o mita "agresiva" tipica: un lider mafiot mituieste functionari ai politiei ca sa-i indeparteze pe furnizorii rivali de cazinouri dintr-o anumita regiune teritoriala. In cazul acesta mafiotul actioneaza in colaborare cu statul in vederea eliminarii coercitive a proprietarilor rivali de cazinouri. Mafiotul este, in cazul acesta, initiatorul si complicele agresiunii guvernamentale impotriva rivalilor sai. O mita "defensiva", pe de alta parte, are un statut moral complet diferit. Intr-un astfel de caz, vazand de exemplu ca jocurile de noroc si cazinourile dintr-o anumita regiune sunt interzise, Robinson mituieste politia pentru ca sa permita functionarea cazinoului sau - un raspuns perfect legitim la o situatie nefericita.

In realitate, mita defensiva joaca o functie sociala importanta in intreaga lume. Intr-adevar, in multe tari afacerile nu s-ar putea desfasura deloc fara lubrifiantul mitei; existenta mitei permite evitarea unor reglementari si prelevari strivitoare si distructive. Prin urmare, un "stat corupt" nu este in mod necesar un lucru rau; in comparatie cu un "stat incoruptibil", ai carui functionari impun legea cu mare severitate, "coruptia" poate cel putin permite o inflorire partiala a tranzactiilor si a actiunilor voluntare in societate. Bineinteles ca in niciunul din aceste cazuri nu sunt justificate reglementarile si interdictiile, sau existenta functionarilor insisi care le impun pe acestea cu forta, deoarece nici ei, nici spolierile pe care le executa ei n-ar trebui sa existe deloc.² [186]

In anumite privinte, legislatia si opinia publica existente recunosc existenta unei distinctii radicale intre persoanele private si functionarii de stat. Astfel, "dreptul la afaceri partriculare" sau dreptul de a pastra tacerea ale unui individ privat nu se aplica si nici nu trebuie sa se aplice la functionarii guvernamentali, ale caror dosare si actiuni trebuie sa fie accesibile mijloacelor de informare si evaluarii publice. Exista doua argumente democratice pentru negarea dreptului la afaceri particulare in cazul functionarilor guvernamentali, care, desi nu sunt strict liberale, au o anumita valoare in contextul in care sunt formulate: anume (1) ca intr-o democratie publicul nu poate decide referitor la chestiunile de interes general si nu poate vota pentru functionarii publici decat daca este informat complet cu privire la operatiunile guvernamentale; si (2) ca, deoarece contribuabilii achita nota de plata pentru guvern, ei ar trebui sa aiba dreptul sa stie ce face guvernul. Logica liberala ar mai adauga ca, deoarece statul este o organizatie agresoare, orientata impotriva drepturilor si persoanelor cetatenilor sai, rezulta ca dezvaluirea completa a tuturor operatiunilor functionarilor publici reprezinta cel putin un drept pe care victimele statului reusesc uneori sa-l smulga de la acesta si pe care il pot uneori intrebuinta pentru a rezista sau pentru a reduce puterea statala.

Un alt domeniu in care legislatia distinge intre cetatenii particulari si functionarii publici este acela al legilor referitoare la calomnie. Am sustinut mai sus ca legile impotriva calomniei sunt ilegitime. Insa, chiar daca asemenea legi exista, este totusi important sa distingem intre calomnierea unui cetatean particular si calomnierea unui functionar sau a unei institutii de stat. Pana la finele veacului al XIX-lea am reusit sa scapam, din fericire, de perversa acuzatie de "calomnie seditioasa" [incitatoare la rebeliune - n.tr.] din sistemul de common law, care fusese intrebuintata ca maciuca pentru reprimarea aproape tuturor criticilor indreptate impotriva carmuirii. In zilele noastre, legile care interzic calomnia au fost din fericire atenuate atunci cand au fost puse in aplicare, nu doar in cazurile care vizau statul ca atare, ci si in acelea care priveau politicieni sau functionari guvernamentali.

Numerosi anarhisti liberali sustin ca este imoral sa votam sau sa ne angrenam in actiuni politice, argumentul lor fiind ca participand in felul acesta la activitatea statului, liberalul isi intipareste pecetea sa morala pe insusi aparatul guvernamental. Insa o decizie morala trebuie sa fie o decizie libera, iar statul i-a situat pe oamenii din societate intr-un mediu lipsit de libertate, [187] intr-o atotcuprinzatoare matrice coercitiva. Din nefericire statul exista, iar oamenii trebuie - in mod necesar - sa inceapa remedierea situatiei pornind de la aceasta matrice. Dupa cum a aratat Lysander Spooner, intr-un mediu de coercitie etatista votul nu implica existenta unui consimtamant voluntar. Intr-adevar, daca statul ne permite sa ne alegem periodic stapanii, oricat de limitata ar fi aceasta alegere, in nici un caz nu poate fi considerat imoral sa ne folosim de aceasta posibilitate limitata pentru a incerca sa reducem puterea statala, sau sa ne descotorosim de ea.³

Asadar statul nu este pur si simplu o parte a societatii. De fapt, obiectivul principal al partii de fata din acest volum este de a demonstra ca statul nu este - asa cum le place sa creada celor mai multi economisti utilitaristi adepti ai pietei libere - o institutie sociala legitima care tinde sa fie greoaie si ineficienta in mai toate activitatile pe care le efectueaza. Dimpotriva, statul este o institutie inerent ilegitima, consacrata agresiunii organizate, crimei organizate si sistematizate impotriva persoanelor si a proprietatilor supusilor sai. Departe de a fi necesar pentru societate, el este o institutie profund antisociala, care supravietuieste parazitar, pe seama activitatilor productive ale cetatenilor sai privati. Moralmente, statul trebuie considerat ilegitim si in afara sistemului legal liberal obisnuit (asa cum a fost acesta schitat in partea a II-a de mai sus), care delimiteaza si asigura drepturile si proprietatile legitime ale cetatenilor particulari. Astfel, din perspectiva dreptatii si a moralitatii, statul nu poate fi proprietarul nici unui fel de proprietate, nu poate pretinde nici un fel de ascultare, nu poate impune nici un fel de contracte incheiate cu el si - cu adevarat - nu poate nici macar exista.

O aparare foarte raspandita a statului afirma ca omul este un "animal social", ca el trebuie sa traiasca in societate si ca individualistii si liberalii cred in existenta "indivizilor atomizati", care nu sunt influentati de semenii lor si nu au nici o legatura cu acestia. Dar nici un liberal n-a sustinut vreodata ca indivizii sunt atomi izolati; dimpotriva, toti liberalii au recunoscut necesitatea si enormele avantaje ale vietii in societate si ale participarii la diviziunea sociala a muncii. Marele non sequitur de care se fac vinovati aparatorii statului, inclusiv filosofii aristotelicieni si tomisti clasici, este ca sar de la necesitatea societatii la necesitatea statului⁴. Dupa cum am aratat, statul este, dimpotriva, un instrument antisocial, care mutileaza schimburile interpersonale voluntare, creativitatea individuala si diviziunea muncii. "Societatea" este o eticheta comoda pentru a desemna relatiile interpersonale voluntare ale indivizilor, in desfasurarea schimburilor pasnice si pe piata. Putem indica aici patrunzatoarea distinctie efectuata de Albert Jay Nock, intre "puterea sociala" - fructele schimburilor interpersonale voluntare [188] din cuprinsul economiei si al civilizatiei - si "puterea statala", care consta in imixtiunea coercitiva pentru exploatarea acestor fructe. In aceasta lumina, Nock a aratat ca istoria omenirii este, in esenta, o cursa intre puterea statala si puterea sociala, intre fructele benefice ale productiei si creativitatii pasnice si voluntare, pe de o parte - si napasta mutilanta si parazitara a puterii statale, care impileaza procesul social voluntar si productiv.⁵ Toate serviciile despre care se considera indeobste ca necesita existenta statului, de la baterea de moneda pana la protectia politieneasca si dezvoltarea legii in vederea apararii drepturilor personale si de proprietate, pot fi si au fost furnizate cu mult mai eficient - si cu siguranta mai moral - de persoane private. Statul nu este sub nici o forma o necesitate a naturii umane, ci dimpotriva.

1 Referitor la repudierea datoriilor guvernamentale a se vedea Frank Chodorov, "Don't Buy Government Bonds", in Out of Step, New York, Devin-Adair, 1962, pp. 170-77; si Murray N. Rothbard, Man, Economy and State, Princeton, N.J., D. Van Nostrand, 1962, vol. 2, pp. 881-83.

2 Exista dovezi concludente ca economia sovietica nu functioneaza decat datorita ubicuitatii mitei, cunoscuta si sub numele de "blat"; Margaret Miller o numeste "sistemul fantoma al initiativei private din cadrul 'economiei' planificate". Margaret Miller, "Markets in Russia", in M. Miller, T. Piotrowicz, L. Sirc si H. Smith, Communist Economy Under Change, Londra, Institute for Economic Affairs, 1963, pp. 23-30.

H.L. Mencken relateaza o fermecatoare si instructiva istorioara apropo de contrastul dintre "coruptie" si "reforma":

"El [tatal lui Mencken] credea ca in regim democratic coruptia este inevitabila si chiar sustinea, din proprie experienta, ca ea aduce anumite avantaje. Una dintre anecdotele sale favorite se referea la un mare semn indicator, care se balansa agatat la intrarea locului in care isi desfasura el afacerile, pe Paca Street. In 1885, cand s-a construit cladirea, el pur si simplu a atarnat semnul afara, a trimis dupa consilierul orasenesc al districtului si i-a dat 20 de dolari. Aceasta pentru a evita definitiv si pentru totdeauna toate taxele de autorizatie si de franciza, plata dependintelor si orice alte asemenea costuri si impozite. Consilierul orasenesc a bagat banii in buzunar si in schimb era tinut sa stavileasca orice politisti, inspectori de urbanism, sau alti functionari care aveau vreun drept legal sa se pronunte in chestiunea indicatorului, sau care incercau sa-si bage nasul din interes particular. Fiind un om onorabil in felul sau, consilierul s-a tinut de cuvant si semnul a pendulat si a scartait in bataia vantului vreme de zece ani. Numai ca in 1895 orasul Baltimore a fost victima unui val reformist, consilierul si-a pierdut pozitia in alegeri, iar idealistii de la primarie au trimis vorba ca o autorizatie de mentinere a semnului va costa 62,75$ pe an. A doua zi firma a fost data jos. In ochii tatalui meu, aceasta a fost dovada peremptorie a faptului ca reforma nu era, in esenta, decat o conspiratie a sarlatanilor ahtiati sa mulga banii contribuabililor." H.L. Mencken, Happy Days: 1880-1892, New York: Alfred Knopf, 1947, pp. 251-52.

3 Pentru mai multe detalii despre strategia adecvata a libertatii, cf. pp. 257-74, mai jos.

4 A se vedea Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a doua, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, p. 237.

5 A se vedea Albert Jay Nock, Our Enemy, The State, New York, Free Life Editions, 1973, pp. 3ff.