Dreptul romanesc in perioada regimului socialist (21 august 1965 - 22 decembrie 1989)

DREPTUL ROMANESC IN PERIOADA REGIMULUI SOCIALIST (21 AUGUST 1965 - 22 DECEMBRIE 1989)

Sub conducerea lui Ceausescu care i-a urmat lui Dej (1965), Romania a urmat aceeasi cale a indepartarii de URSS, refuzand in 1968 sa participe la interventia trupelor pactului de la Varsovia in Cehoslovacia, primindu-l cu mare stralucire pe generalul de Gaulle, in mai 1968, apoi pe presedintele Nixon in august 1969. Toate acestea au fost facute insa cu pretul unui proces constant de radicalizare totalitara si terorista a regimului. Calea romaneasca spre socialism s-a transformat intr-o dictatura personala a Conducatorului si intr-un instrument de imbogatire si de glorificare a clanului Ceausescu. Kremlinul s-a linistit repede deoarece riscul alunecarii spre liberalism si pluralism era exclus. Cultul liderului si exaltarea patriotismului s-a adaugat la afirmarea unei independente mai mult formale decat reale in interiorul blocului comunist.

In centrul dispozitivului s-a situat principalul conducator al Partidului-Stat. Propaganda i-a legitimat puterea absoluta, iar incetul cu incetul liderul a fost complet identificat cu Partidul. Sunt inventate sloganuri de genul "calauzitor", "conducator", "mare conducator" sau de genul "Ceausescu= Partidul= Poporul+ Romania.". Inzestrat cu un "genial simt vizionar", cum se spunea despre Nicolae Ceausescu, "conducatorul" a fost deopotriva un profesor care explica cu perseverenta, de-a lungul unor discursuri-fluviu, si un profet care intotdeauna vedea mai departe decat muritorii de rand[1]. Conform imaginii lui Nicolae Ceausescu, "calauzitorul" a fost si "cel mai iubit fiu al poporului". Liderul suspicios si megaloman a concentrat puterile in mainile sale, sprijinindu-se pe armata si pe politia secreta. Convins ca poporul nu era copt pentru socialism si ca primejdiile exterioare impuneau un regim forte, s-a comportat ca un adevarat despot vanitos si crud.

In acest regim, nepotismul a fost o regula generala. Elena Ceausescu a cunoscut o ascensiune fulgeratoare in sanul Partidului Comunist Roman. Ea a controlat numirile si, in calitate de presedinte al Consiliului National pentru Stiinta si Educatie, a dominat toate structurile culturii si cercetarii stiintifice.

Efectivele fortelor politienesti au evoluat in timp numeric, dar si in radicalizarea terorii. Aveau misiuni de a controla populatia printr-o adevarata panza de paianjen de informatori, delatori si mai ales laudatori ai regimului.

Ceea ce uneste toate regimurile este grija cu care este ascunsa zona exterminarii fizice a dusmanilor poporului, ca de altfel si extraordinarul cult al personalitatii. Proclamati "eroi ai natiunii", conducatorii s-au considerat obligati sa reinsufleteasca izvorul nationalist pe care comunismul l-a dorit curatat de toate contradictiile cu vulgata marxista. Regimul national-comunist a procedat la o reconstructie a trecutului, la o rescriere a timpului trecut in slujba stapanirii timpului prezent. Istoria multiseculara a poporului roman era o succesiune de eforturi politice si militare avand ca obiectiv apararea integritatii teritoriului national amenintat de adversari, intotdeauna superiori prin forta armelor. Mai mult, conceptele de stat, natiune si constiinta patriotica nu au fost straine nici poporului dac. Instaurarea regimului comunist reprezenta o epopee extraordinara care vine si intregeste, intotdeauna, continuarea marilor lupte patriotice ale trecutului. Partidul si conducatorul sau au rolul hotarator. Astfel, Marea victorie din august 1944, inaintarea rapida a armatelor sovietice spre Berlin etc. au fost opera poporului roman condus de Partidul sau Comunist. Celebrarea faptelor de vitejie ale trecutului nu au fost suficiente pentru intretinerea nationalismului. Regimurile comuniste au declarat in mod continuu ca "tara se afla in pericol", ca "tara e incercuita de imperialism", ca "tara trebuie aparata" etc.

Un alt fapt pe care il intalnim la majoritatea tarilor cu regim comunist este si interpretarea data notiunii de interdependenta. Nationalismul chiar si exacerbat nu a facut sa dispara constiinta apartenentei la o comunitate ideologica cu toate ca majoritatea partidelor afirma ca au dreptul sa urmeze o cale proprie. Ceausescu nu a ezitat sa se opuna politicii externe sovietice, dar niciodata nu s-a dezis de marxism-leninism.

Indata dupa preluarea puterii, Ceausescu, profund implicat in abuzurile de pe vremea lui Gheorghiu Dej, a lansat campania prin care, inculpandu-l pe acesta, a sperat sa obtina propria lui disculpare. Intaiul reper al acestei campanii l-a constituit demontarea procesului incheiat cu uciderea lui Patrascanu, indicand ca vina principala a regimului anterior se regaseste in represiunile pe care acesta le-a practicat. Dupa un timp, laudatorii noului secretar general au numit regimul Gheorghiu Dej dezavuat prin formula "obsedantul deceniu".

De fapt, Romania a parcurs doua perioade de regimuri staliniste, este adevarat distincte. Primul stigmatizat de numeroase pacate ale caror consecinte cel de-al doilea se straduia sa le indrepte restituind astfel socialismului veritabila sa aura istorica. Aceleasi tendinte se regasesc si in actiunile noilor lideri din celelalte tari comuniste. Toti isi creau imaginea de aparatori ai dreptatii, adevarului si mai ales ai libertatii individului. Toti afirmau ca ei sunt aceea care construiesc socialismul adevarat, cel "cu fata umana". Istoricii, precum si sociologii si analistii politici, au demonstrat in ultimul deceniu ca represiunea a continuat de fapt pe toata durata regimurilor comuniste. Extinderea represiunii a fost stimulata si de contextul social care cerea prevenirea devalizarii avutiei nationale ramasa fara proprietar. Puterea, peste tot in lagarul comunist, nu a devenit proprietarul acestei avutii, ci doar inlocuitorul ei ilegitim[2].

Liberalismul mimat de Ceausescu la inceputul domniei sale a fost in acelasi timp conjunctural, intrucat el a mentinut intact mecanismul represiv, cenzura, interzicerea partidelor de opozitie, securitatea, militia, armata, numerosul corp al activistilor etc. Tehnicilor represive preluate de la regimul Gheorghe Gheorghiu Dej de care s-a disociat in repetate randuri, le-a adaugat propriile sale tehnici. In scurt timp, regimul ceausist a trecut de la concesiile liberaliste la cultul personalitatii noului conducator al puterii supreme. Reducandu-i pe membrii societatii la o conditie de servilism si totodata silindu-i sa se declare incantati de aceasta conditie, cultul personalitatii avea sa provoace deznodamantul tragic din cazarma de la Targoviste.

Pe masura ce ipostazei de sef politic al partidului i-o prefera pe cea de conducator istoric al natiunii, dictatorul nu si-a mai cautat sprijinul principal in partid, ci in Directia securitatii statului, masiv reimprospatata cu forte tinere. Pretinsul stat socialist s-a metamorfozat intr-un stat politienesc in care politia politica a devenit cel mai important instrument de guvernare. Notiuni la care studiile de specialitate nu renunta usor, cum ar fi "rolul conducator al partidului" ori "partidul-stat" nu si-au mai gasit corespondentul in realitatile ceausismului tarziu. Partidul nu a mai codus statul si nici macar nu s-a mai aflat in simbioza cu el. El a trecut in subordinea lui Ceausescu si a familiei lui si a executat cu fidelitate ordinele primite, dirijand represiunea cand i s-a cerut si dirijand societatea conform tiparului creat de "cel mai iubit fiu al poporului".

Abtinerea de la represalii drastice a reprezentat regula, dar ea nu a exclus cu totul exceptiile. Delictele de opinie au fost trimise in fata tribunalului dupa ce ele fusesera metamorfozate in infractiuni de drept comun. Dizidenti notorii precum Doina Cornea, Paul Goma, Andrei Plesu, Mircea Dinescu etc. erau fie hartuiti si chiar agresati, fie supusi unui regim de domiciliu fortat. Nu au fost inregistrate reglari de conturi la varf pe cale de asasinate ca pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, dar au avut loc decese misterioase precum organizatorul reabilitarii lui Patrascanu, fostul secretar al CC al PCR, Vasile Patilinet[3], sau fostul ministru al minelor Virgil Trofin[4], sau tanarul secretar cu propaganda la CC, Petre Enache[5], sau Chivu Stoica[6].

"Partidul, Ceausescu, Romania" - in acest slogan incantatoriu, discursul nationalist al ceausismului plasa natiunea pe ultimul loc si partidul pe primul. Ordonarea celor trei repere-cheie recunostea fara voie caracterul antinational al acestui nationalism, pe care intaietatea nu a reprezentat decat o fictiune ideologica. Nici dupa 1965 partidul nu a fost adevaratul conducator deoarece el s-a aflat in subordinea directa a dictatorului. Partidul unic nu a fost acel partid monolitic ridicat in slavi de propaganda oficiala. El nu a asigurat preponderenta corespunzatoare nici a aderentilor de etnie majoritara si nici a elementului muncitoresc. Importanta a fost pozitia membrilor lui in ierarhia interna. Aceasta era dispusa pe trei paliere: baza - formata din membrii de rand, aparatul si forurile conducatoare si deasupra tuturor seful suprem. Eterogenitatea partidului a reprezentat-o si varietatea motivelor care i-a determinat pe membrii sai sa i se alature. In Partidul Comunist exista un conglomerat nedefinit care cuprindea de la fostii ilegalisti la carieristi si de la fostii idealisti la cei mai pragmatici comunisti. Nicolae Ceausescu, pentru a putea stapani aceasta masa dezbinata a partidului, a folosit diversiunea, opunand vechilor ilegalisti pe comunistii din generatiile mai tinere. Ceausescu nu a avut nevoie de colaboratori, ci de excutori, de aceea s-a inconjurat de oameni lipsiti de un trecut politic si dispusi sa faca orice pentru a urca pe scara ierarhica. De aici s-a nascut si animozitatea unei majoritati confortabile din randul partidului fata de comportamentul de dictator al lui Ceausescu. Sub raport politic, revolutia din decembrie 1989 a imbinat asaltul fortelor anticomuniste contra PCR cu conflictul din interiorul Partidului Comunist. Vederile reformiste se opuneau unui dictator antireformist care in decembrie 1989 a fost lipsit literalmente de orice sprijin. Profitandu-se de impetuozitatea valului popular, s-a reusit inlaturarea lui Ceausescu de catre grupul reformator din partid si din celelalte institutii ale statului socialist.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Ca si celelalte regimuri staliniste, dictatura lui Ceausescu si-a asumat presupusele merite inegalabile bazandu-se pe 3 mistificari:

cea privind proprietatea producatorilor asupra mijloacelor de productie;

cea referitoare la rolul conducator al partidului;

cea care proslavea virtutile asa-numitei "democratii socialiste".

In opozitie cu nazismul si cu fascismul, stalinismul, precum si ceausismul nu au repudiat democratia in sine, ci doar versiunea ei occidentala, capitalista, careia ii contrapunea un prezumptiv sistem democratic, infinit superior, inspirat de Lenin. Autenticitatea democratiei socialiste nu a fost sustinuta numai de retorica oficiala, ci totodata de operatiuni si institutii a caror realitate nu a fost pusa la indoiala: alegeri, prescriptii legale, corpuri legiuitoare, organizatii obstesti etc. Milioane de cetateni ratificau, prin participarea lor efectiva in asemenea operatiuni, realitatea acestor fictiuni ideologice. Vagile sperante intr-un "socialism cu fata umana" au infruntat ipocrizia unui socialism cu doua fete: cea a dictaturii pe care o impunea si cea a unei democratii in care nimeni nu credea.

Facandu-si un titlu de glorie din "implinirile acestei democratii represive", Ceausescu a suprimat, mistificandu-le, cele mai elementare drepturi ale cetatenilor romani, inclusiv cele stipulate in Constitutie. Asa de pilda, dreptul la informatie era cu desavarsire anulat, iar sistemul national al comunicarii de masa supus unei cenzuri necrutatoare. Intreaga mass-medie era folosita pentru dezinformare si pentru sustinerea cultului personalitatii dictatorului. Ca institutie specializata, cenzura a fost desfiintata, dar ca si activitate represiva a cunoscut o innasprire fara precedent in ultimii ani ai dictaturii ceausiste.

Exact ca si pe vremea lui Gheorghiu Dej, dreptul de a alege si de a fi ales nu era pur si simplu anulat, ci convertit in constrangerea omologarii prin vot a listelor intocmite de putere, fara nici o consultare. Votul coercitiv in favoarea viitorilor alesi pregatea votul coercitiv prin care viitorii alesi erau chemati sa parafeze hotararile arbitrare carora puterea vroia sa le dea forma de lege.

Intr-o modalitate deosebit de agresiva era mistificata libertatea cuvantului. Dreptul cetateanului de a-si exprima public opiniile era degradat in obligatia de a-si asuma opinii contrare. Strategia adeziunilor aparente a modificat discursul, dar nu si opiniile celor siliti sa i se conformeze. Fara sa il fi citit pe Schiller, Ceausescu socotea, ca si guvernatorul din Wilhelm Tell, ca un veritabil conducator nu trebuie numai sa isi reduca supusii la ascultare, ci sa ii si umileasca. Falsii laudatori, rostind ori scriind acele declaratii rituale, isi asumau explicit postura de sprijinitori ai unui regim pe care de regula il detestau si totodata multi dintre ei se umileau in proprii lor ochi. Fiecare declaratie de acest fel constituia un act ostentativ de supunere, profund umilitor si revoltator. Impunand an dupa an aceste umilinte, dictatorul nu si-a atras solidaritatea, ci ura natiunii. Discreta de-a lungul timpului, exasperarea populara a devenit manifesta in decembrie 1989. Falsii adulatori ai dictaturii s-au transfigurat peste noapte, cu miile, in demolatorii ei. Provocand revolta celor implicati, strategia adeziunii aparente, ca tehnica a cultului personalitatii, s-a dovedit pana la urma o forma de represiune contraproductiva.

Dreptul era conceput ca o masura de marire a capacitatii de constientizare in folosirea legitatilor juridice incadrate in legile obiective ale dezvoltarii sociale, ale transformarii revolutionare a lumii, potrivit ideologiei si conceptiei filosofice marxiste. In perioada regimului socialist, au fost adoptate reglementari importante in domeniul dreptului financiar, dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii, dreptului cooperatist, dreptului penal si dreptului procesual. Stiinta dreptului a fost dominata in intregime de teoria marxist-leninista si, dupa o prima faza de imitatie a modelelor juridice sovietice, juristii romani au trecut la crearea unui sistem de valori de drept pe o baza teoretica proprie, cautand sa se reconsidere si sa valorifice traditia juridica romaneasca.

Pe plan extern, statul roman a promovat in aceasta perioada o politica de impunere in viata internationala a principiilor deplinei egalitati in drepturi, respectarea suveranitatii si independentei nationale, neamestecul in treburile interne, avantajul reciproc, nerecurgerea la forta sau amenintarea cu forta, dreptul fiecarui popor de a fi stapan pe destinul sau. Dreptul international public a respectat aceste principii de politica externa ale statului roman, iar dreptul international privat si-a gasit o noua conceptie in solutionarea conflictelor de legi.

Dreptul constitutional

Adoptarea noii Constitutii la 21 august 1965 a insemnat inceputul unei perioade de destindere interna si externa care a durat pana in anul 1974.

Constitutia din anul 1965 a reflectat modificarile produse in baza sociala a statului si in forma de stat (nationalizarile, colectivizarea agriculturii, industrializarea fortata etc.). In art. 1, Constitutia statua ca Romania "este republica socialista", "stat al oamenilor muncii de la orase si sate, suveran, independent si unitar", teritoriul sau fiind "inalienabil si indivizibil". Forta politica conducatoare apartinea Partidului Comunist Roman (PCR).

Organele supreme ale puterii de stat erau Marea Adunare Nationala si Consiliul de Stat.

Marea Adunare Nationala (MAN) era organul suprem si unicul organ legiuitor al tarii, in subordinea si controlul careia isi desfasurau activitatea celelalte organe ale statului. MAN avea atributii extrem de complexe: adoptarea si modificarea Constitutiei; reglementarea sistemului electoral; adoptarea planului de stat al economiei nationale, a bugetului de stat si al contului general de incheiere a exercitiului bugetar; organizarea Consiliului de Ministri, a ministerelor si a celorlalte organe centrale ale administratiei de stat; reglementarea organizarii judecatoresti si a Procuraturii; stabilirea normelor de organizare si functionare a sfaturilor populare; organizarea administrativa a teritoriului; acordarea amnistiei; ratificarea si denuntarea tratatelor internationale; alegerea si revocarea Consiliului de Stat; alegerea si revocarea Consiliului de Ministri; alegerea si revocarea Tribunalului Suprem si a Procurorului General; exercitarea controlului general al aplicarii Constitutiei (constitutionalitatea legilor); controlul activitatii Consiliului de Stat, a Consiliului de Ministri, a ministerelor si a celorlalte organe centrale ale administratiei de stat; controlul deciziilor de indrumare ale Tribunalului Suprem; controlul activitatii Procuraturii si a sfaturilor populare; stabilirea liniei generale a politicii externe; proclamarea starii de necesitate in unele localitati sau pe intreg teritoriul tarii; declararea mobilizarii partiale sau generale, precum si a starii de razboi (numai in cazul unei agresiuni armate impotriva Romaniei sau impotriva unui alt stat fata de care Romania are obligatii de aparare mutuala asumate prin tratate internationale).

MAN era alcatuita din 465 de deputati, mandatul sau neputand inceta inainte de expirarea termenului pentru care fusese aleasa. MAN adopta legi sau hotarari cu votul majoritatii deputatilor si putea adopta sau modifica Constitutia cu votul a cel putin 2/3 din numarul total al deputatilor. Deputatii se bucurau de imunitate parlamentara; ei puteau fi retinuti, arestati sau trimisi in judecata penala fara incuviintarea prealabila a MAN sau a Consiliului de Stat numai in caz de infractiune flagranta.

Consiliul de Stat constituia organul suprem al puterii de stat, cu activitate permanenta, subordonat MAN, cu urmatoarele atributii principale: stabilirea datei alegerilor de deputati; numirea si revocarea conducatorilor organelor centrale ale administratiei de stat care nu faceau parte din Consiliul de Ministri, stabilirea gradelor militare si acordarea gradelor de general, amiral si maresal; conferirea decoratiilor si titlurilor de onoare; acordarea gratierii; acordarea cetateniei, aprobarea renuntarii la cetatenie si retragerea cetateniei romane; acordarea dreptului de azil; ratificarea si denuntarea tratatelor internationale; stabilirea rangurilor misiunilor diplomatice; acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici ai Romaniei; reprezentarea Romaniei, prin presedintele sau, in relatiile internationale.

Consiliul de Ministri era organul suprem al administratiei de stat, avand ca atributii: stabilirea masurilor generale pentru ducerea la indeplinirea politicii interne si externe a statului; organizarea si asigurarea executarii legilor; elaborarea proiectului planului de stat si a proiectului bugetului de stat; intocmirea contului general de incheiere a exercitiului bugetar; stabilirea masurilor pentru realizarea planului de stat si a bugetului de stat; infiintarea de intreprinderi, organizatii economice si institutii de stat de interes republican; exercitarea conducerii generale in domeniul relatiilor cu alte state; conducerea, indrumarea si controlul general al activitatii comitetelor executive ale tuturor sfaturilor populare.

Consiliul de Ministri era alcatuit din presedintele Consiliului, vicepresedinti, ministri, precum si alti conducatori ai organelor centrale ale administratiei de stat. Activitatea sa se desfasura conform "principiului conducerii colective, asigurand unitatea de actiune politica si administrativa a ministerelor si a celorlalte organe centrale ale administratiei de stat".

Organele judecatoresti erau:

Tribunalul Suprem;

Tribunalele regionale;

Tribunalele populare

Tribunalele militare infiintate potrivit legii.

Tribunalele isi exercitau activitatea de judecata in scopul apararii "oranduirii socialiste si drepturilor persoanelor". Procedura de judecata se desfasura in limba romana, in regiunile si raioanele locuite si de populatie de alta nationalitate asigurandu-se "folosirea limbii materne a acelei populatii".

Procuratura supraveghea respectarea legii de catre ministere si celelalte organe ale administratiei de stat, organele de urmarire penala, tribunale, precum si de catre functionari si ceilalti cetateni. Procurorul general era ales de MAN pe durata legislaturii, iar procurorii erau numiti de procurorul general. Procurorul general era raspunzator in fata MAN de activitatea procuraturii, iar in intervalul dintre sesiuni, in fata Consiliului de Stat.

Organizarea judecatoreasca a fost modificata prin Decretul nr. 135/1968 si Legea nr. 58/1968. Justitia se infaptuia, potrivit legii, prin Tribunalul Suprem, tribunalele judetene, judecatorii, precum si prin tribunalele militare.

Din punctul de vedere al organizarii administrativ-teritoriale, teritoriul Romaniei era impartit in regiuni, raioane, orase si comune. Prin Legea nr. 1/1968 privind organizarea administrativa a tarii, teritoriul Romaniei a fost impartit in 40 de judete, 236 orase (din care 56 municipii), 2705 comune (din care 135 suburbane). Denumirea sfaturilor populare se schimba in consilii populare.

Sfaturile populare, organele locale ale puterii de stat, sunt cele care "conduc activitatea locala, asigurand dezvoltarea economica, social-culturala si gospodareasca a unitatilor administrativ-teritoriale in care au fost alese, mentinerea ordinii publice, legalitatea socialista". Ele indeplineau urmatoarele atributii principale: adoptarea bugetului si a planului economic local, aprobarea contului de incheiere a exercitiului bugetar, alegerea si revocarea comitetului executiv al sfatului popular, infiintarea de intreprinderi, organizatii economice si institutii de stat de interes local; conducerea, indrumarea si controlul activitatii comitetului sau executiv, a sectiunilor de specialitate ale administratiei de stat, a intreprinderilor, organizatiilor economice si institutiilor subordonate.

Comitetul executiv al sfatului popular era organul local al administratiei de stat, cu competenta generala in unitatea administrativ-teritoriala in care a fost ales sfatul popular, avand ca atributii principale: indeplinirea legilor, a decretelor, a hotararilor guvernului si a celorlalte acte ale organelor superioare, elaborarea si executia planului economic si a bugetului local, conducerea, indrumarea si controlul activitatii comitetelor executive ale sfaturilor populare ierarhic inferioare. Comitetele executive raspundeau pentru activitatea lor in fata sfatului popular care le-a ales si fata de comitetul executiv al sfatului popular ierarhic superior.

Economia nationala se baza pe "proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie" - de stat si cooperatista.

Proprietatea de stat cuprindea "bogatiile de orice natura ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, fabricile si uzinele, bancile, intreprinderile agricole de stat, statiunile pentru mecanizarea agriculturii, caile de comunicatii, mijloacele de transport si telecomunicatii de stat, fondul de stat de cadiri si locuinte, baza materiala a institutiilor social-culturale de stat" (art. 7).

Proprietatea cooperatista avea drept obiect "pamantul cooperativelor agricole de productie, animalele, uneltele, instalatiile si constructiile ce le apartin", precum si "lotul de pamant aflat, potrivit statutului cooperativelor agricole de productie, in folosinta gospodariilor familiale ale taranilor cooperatori", "uneltele, masinile, instalatiile si constructiile cooperativelor mestesugaresti si ale cooperativelor de consum" (art. 9).

Proprietatea personala a taranilor cooperatori era alcatuita din "casa de locuit si constructiile anexe, terenul pe care acestea se afla, precum si, potrivit statutului cooperativelor agricole, animalele de productie si inventarul agricol marunt" (art. 7).

Statul sprijinea si ocrotea proprietatea cooperativelor de productie si a celorlalte organizatii cooperatiste, garanta taranilor care nu se puteau asocia in cooperative agricole de productie proprietatea asupra pamantului pe care-l lucrau impreuna cu familiile lor, precum si asupra uneltelor si animalelor de munca si de productie. De asemenea, Constitutia prevedea ca "statul socialist roman" "organizeaza, planifica si conduce economia nationala". Comertul exterior constituia monopol de stat.

In mod formal si in total dezacord cu realitatile, Constitutia recunostea drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor; ea garanta egalitatea in drepturi a cetatenilor, dreptul la munca, la masurile de protectie si securitate a muncii, dreptul la odihna, dreptul la asigurare materiala pentru batranete, boala sau incapacitate de munca, dreptul la invatatura, libertatea cuvantului, a presei, a intrunirilor, a mitingurilor si a demonstratiilor, inviolabilitatea persoanei (art. 31), a domiciliului (art. 32), secretul corespondentei si al convorbirilor telefonice (art. 33); organizarea statului si mai ales organele securitatii faceau insa iluzorii asemenea garantii.

Asociatiile cu caracter fascist sau antidemocratic erau interzise, participarea la astfel de asociatii si propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic fiind pedepsite prin lege.

Cultele religioase se organizau si functionau potrivit legii. Conform art. 30 din Constitutie, "Scoala este despartita de biserica. Nici o confesiune, congregatie sau comunitate religioasa nu poate deschide sau intretine alte institutii de invatamant decat scoli speciale pentru pregatirea personalului de cult".

Dreptul de proprietate personala privea "veniturile si economiile provenite din munca, casa de locuit, gospodaria de pe langa ea si terenul pe care ele se afla, precum si bunurile de uz si confort personal". Dreptul de mostenire era ocrotit prin lege.

Dreptul de a alege deputatii pentru MAN, cat si pentru sfaturile populare, apartinea tuturor cetatenilor care implinisera varsta de 18 ani, iar dreptul de a fi ales, tuturor cetatenilor cu varsta de peste 23 de ani impliniti, inclusiv femeilor. Dreptul de a depune candidaturi era asigurat "organizatiilor oamenilor muncii" (sindicate, cooperative, organizatii de tineret, organizatii de femei, asociatii culturale etc.) si, in primul rand, Partidului Comunist Roman care indeplinea rolul de "conducator in toate domeniile constructiei socialiste", indrumand "activitatea organizatiilor de masa si obstesti, precum si a organelor de stat".

Indatoririle cetatenilor romani erau prevazute de art. 39-41 din Constitutie: respectarea Constitutiei si a legilor, apararea proprietatii socialiste, contributia la intarirea si dezvoltarea proprietatii socialiste, satisfacerea serviciului militar in randurile armatei romane, apararea patriei.

Dreptul muncii

Referirile la drepturile omului si ale cetateanului au avut un loc periferic in discursul propagandistic al tuturor regimurilor staliniste. Aceasta omisiune a devenit mai putin riguroasa dupa semnarea Acordului de la Helsinki, care a dedicat un capitol special respectivei teme. Nevoit sa o invoce, discursul lui Ceausescu a continuat sa ignore toate drepturile afara de dreptul la munca. Discutia revenea fara incetare la contrastul dintre asa-zisul socialism, care asigura folosirea deplina a fortei de munca, si tarile capitaliste, unde somajul facea ravagii. Intemeiat pe stari de fapt, argumentul a fost readus in actualitatea anilor 2000 de neimplinirile tranzitiei, care, impreuna cu dictatura stalinista, au eliminat si siguranta locului de munca. In perimetrul acestei viziuni nostalgice nu si-a gasit loc mentionarea conexiunii dintre asigurarea locului de munca si deteriorarea conditiilor de munca. Sub regimul stalinist, dreptul de a munci s-a realizat ca obligatie de a munci in conditii non-negociabile impuse de angajator. Transformarea muncii dintr-un drept intr-o obligatie a fost determinata de situatia producatorilor supusi constrangerii economice de a-si vinde forta de munca a carei cumparare puterea o interzicea pe calea constrangerii extra economice. Aceeasi putere care interzicea cumpararea fortei de munca si-a rezervat insa acest privilegiu in exclusivitate pentru sine. Monopolul puterii a monopolizat atat mijloacele de productie, cat si forta de munca. Puterea a expropriat forta de munca si nu a cumparat-o. Eliberat de exploatarea capitalista, producatorul a fost supus de catre statul socialist unei exploatari de tip precapitalist care, pe langa constrangerea economica, a folosit impotriva lui si constrangerea extra-economica. Confruntat cu un partener de asemenea calibru, producatorul nu ii va vinde forta sa de munca, ci i-o va ceda. Socialismul de formula stalinista va suprima conditia proletara deposedandu-l pe muncitor chiar si de aceasta proprietate unica. Fosta munca exploatata s-a transformat in munca fortata, care a fost impusa producatorilor asa zisi liberi. In Romania lui Ceausescu munca fortata a fost impusa pe trei cai: a legilor, a muncilor obligatorii non-profesionale si a conditiilor coercitive care reglau munca profesionala.

Asemenea initiative juridice sunt exemplificate de Legea pentru militarizarea muncii in industria electrotehnica, de Legea contra parazitismului care definea ca delict penal refuzul producatorului de a accepta un loc de munca pe care il considera impropriu etc. Munca obligatorie a angrenat practic intreaga populatie: soimi ai patriei si scolarii din clasele mici carora li se normau cantitatile de fier vechi, sticlele goale si deseurile de hartie pe care aveau datoria sa le colecteze; elevii din cursul superior, studentii si profesorii de toate gradele, trimisi periodic la tara pentru efectuarea unor munci agricole sezoniere, unde cateodata cooperau si cu muncitori scosi din productie in acelasi scop; salariati de toate categoriile pusi sa mature strazile in sezonul cald si sa le curete de zapada in sezonul rece; transformarea stagiului militar in munca fortata pe care zeci de mii de soldati, prost hraniti si neplatiti, o depuneau pe marile santiere, de la Transfagarasan la Casa Poporului etc. O varianta specifica a muncii fortate a reprezentat-o si repartitia coercitiva a absolventilor de invatamant superior in posturi pe care acestia le considerau inconvenabile.

Degenerarea spre munca fortata a activitatilor profesionale s-a materializat in legiferarea celei mai lungi saptamani de munca din Europa, in nerespectarea endemica a repausului duminical, in restrangerea sistematica a concediilor de nastere si de boala, in precaritatea retributiilor din care li se retineau angajatilor amenzi anticipate pentru neindeplinirea planului asupra caruia nu erau consultati, in completa degenerare a sindicatelor care, in loc sa apere interesele salariatilor, actionau ca instrumente ale constrangerii lor generale. Si astfel, nu in capitalism, ci in pretinsul socialism s-a infaptuit profetia lui Marx despre pauperizarea crescanda a clasei muncitoare[7]. Efectul de pauperizare nu l-a produs exploatarea capitalista, ci gestionarea represiva a integrarii fortei de munca in procesul de productie, care a fost una dintre inovatiile importante introduse de stalinism.

Cu timpul, forta de munca industriala a devenit purtatorul activ al impotrivirii fata de regim. Ea a fost cea care a initiat marile miscari de protest din valea Jiului (1977) si Brasov (1987), si tot ea a reprezentat, alaturi de studenti, cel mai combativ detasament al societatii civile in cursul confruntarilor din decembrie 1989.