Dacia romana

DACIA ROMANA

Cucerirea romana a Daciei, realizata in urma celor doua razboaie daco-romane (101-102 si 105-106), a intrerupt evolutia fireasca a civilizatiei si institutiilor politico-juridice geto-dace, schimband tot ceea ce nu era potrivit "asezamintelor si spiritului Romei". In temeiul unei "constitutia imperiale" (lex provinciae), provincia imperiala Dacia Traiana cuprindea in hotarele sale spatiul intercarpatic pana pe cursul superior al Somesului Mare, Banatul si Oltenia pana la Jiu. Nu au intrat in cadrul noii provincii Crisana, Maramuresul, depresiunea Ciucului, Moldova si Muntenia pana la linia fortificata transalutana. In noua provincie, romanizarea a fost intensa, ea bazandu-se pe o colonizare sistematica si masiva, pe intemeierea unor orase, castre sub forma de municipii si colonii, pe construirea unor drumuri, pe impunerea limbii, obiceiurilor si credintelor cuceritorilor romani. Noua provincie era condusa de un legatus Augusti pro praetore ajutat de un aparat administrativ, militar si politic. Ulterior, provincia romana Dacia a fost reorganizata de mai multe ori. In anul 119 a fost creata provincia Dacia Superior, care cuprindea cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul si vestul Olteniei, cu resedinta la Apulum si Dacia Inferior, care cuprindea estul Olteniei si sud-estul Transilvaniei, cu resedinta la Romula. Dacia Superior era condusa tot de un legatus Augusti pro praetore, ajutat de un procurator Augusti ce conducea Dacia Inferior. Acestia aveau atributii financiare si militare si erau subordonati imparatului Hadrian care a reorganizat intreg aparatul administrativ al provinciei in anul 123 sau 124, cu ocazia unei vizite la nordul Dunarii (a format provincia Dacia Porolissensis), acordand atentie deosebita vietii civile. Astfel, unele orase au fost ridicate la rangul de municipiu, iar centrul politic si-a adaugat numele capitalei regilor daci, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa. Organizarea conceputa de Hadrian a ramas neschimbata vreme de o jumatate de secol. In timpul lui Marcus Aurelius, prin anii 168-169, cele trei provincii Dacia au primit noi denumiri in cadrul unei noi reforme administrative, politice si militare: Dacia Malvensis (D. Inferior), Apulensis (D. Superior), Porolissensis. Cele trei Dacii romane au fost puse sub comanda unui guvernator general cu titlul de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, numit dintre fostii consuli. In subordinea acestuia se aflau comandantii celor doua legiuni care stationau in Dacia, precum si procuratorii celor trei provincii. Cea mai importanta era Dacia Apulensis cu resedinta la Apullum, condusa de un legatus (Sarmisegetusa-Metropolis a ramas capitala unde se gasea guvernatorul suprem al celor trei Dacii si adunarea provinciala (concilium provinciae), Dacia constituind o singura provincie cu grad imperial, impartita insa in trei subdiviziuni). Atacurile carpilor si a primului val al populatiilor migratoare au decis retragerea aureliana. O mare parte a populatiei romanizate a ramas in fosta provincie, Aurelian creand insa in sudul Dunarii Dacia Mediterranea si Dacia Ripensis. Imperiul si-a mentinut in continuare puncte strategice in stanga Dunarii, el nerenuntand la ideea recuceririi regiunii abandonate, idee confirmata de Vespasianus, Iustinian etc.

Influenta civilizatiei romane s-a resimtit si asupra tinuturilor limitrofe hotarelor oficiale, locuite de dacii liberi din Crisana, partea nordica a Transilvaniei pana la apa Tisei si din cea mai mare parte a Moldovei. Descoperirile arheologice, circulatia monetara, izvoarele literare, precum si cercetarile lingvistice atesta faptul ca procesul formarii si desavarsirii limbii romane si poporului roman a avut loc pe o arie vasta. Sinteza daco-romana a constituit, in cadrul etnogenezei romanilor, factorul esential in formarea poporului roman, la el adaugandu-se influenta populatiilor migratoare.

Cauzele subsecvente sunt acelea intervenite dupa incheierea valabila a actului. Intra in aceasta categorie rezolutiunea contractelor sinalagmatice si caducitatea legatelor.

3. Cauze de ineficacitate temporara si cauze de ineficacitate definitiva

In functie de caracterul temporar sau definitv al ineficacitatii, avem, cauze de ineficacitate temporara si cauze de ineficacitate definitiva.

Sunt cauze de ineficacitate temporara: termenul suspensiv si conditia suspensiva, deoarece actul nu isi produce efectele decat pana in momentul indeplinirii evenimentului viitor si cert sau a evenimentului viitor si incert,

Sunt cauze de ineficacitate definitiva nulitatea, rezolutiunea, caducitatea legatelor, etc.

4. Cauze de ineficacitate retroactiva si cauze de ineficacitate
neretroactive

Aceasta diviziune a cauzelor de ineficacitate are la baza modul in care opereaza in timp cauzele ce nimicesc efectele actelor juridice,

Cauzele care desfiinteaza efectele, actului juridic atat ex nune, cat si ex tune sunt cauze de ineficacitate retroactiva. Fac parte din aceasta categorie nulitatea, rezolutiunea si conditia rezolutorie,

Cele care nimicesc efectele actului juridic numai ex nune sunt cauze de ineficacitate neretroactiva, Rezilierea este o cauza de ineficacitate neretroactiva.

Aceasta clasificare nu trebuie absolutizata. Apartenenta unei cauze de ineficacitate la una sau cealalta dintre categorii nu inseamna ca o cauza de ineficacitate de obiecei retroactiva nu poate opera cateodata numai pentru viitor sau o cauza de ineficacitate de regula neretroactiva nu poate paraliza orice efect al actului juridic.

5. Cauze voluntare si cauze nevoluntare.

Sunt voluntare acele cauze care opereaza exclusiv prin vointa autorului sau a autorilor actului. Constituie cauze voulntare revocarea unilaterala sau prin vointa partilor a conventiilor si caducitatea legatelor datorita reuntarii legatarului.

Sunt nevoluntare acelea care impiedica, limiteaza sau tulbura producerea normala a efectelor actelor juridice ca urmare a interventiei unui factor care numai depinde de vointa partilor, fie pentru ca opereaza independent ori chiar impotriva vointei partilor, fie pentru ca necesita pronuntarea unei hotarari judecatoresti. Predecesul legatarului, fapt care aduce caducitatea legatului si deci ineficacitatea sa, independent de vointa testatorului si rezolutiunea care trebuie pronuntata de justitie, reprezinta cauze nevoluntare de ineficacitate.

6. Alta clasificare

Cauze de ineficacitate care au caracter de sanctiune, implicand de cele mai multe ori o culpa a partii sau a partilor cum ar fi de exemplu: nulitatea si rezolutiunea.

Cauze de ineficacitate care nu au caracter de sanctiune si care survin independent de culpa partilor cum ar fi caducitatea.

Sectiunea a III-a Principalele cauze de ineficacitate

ale actelor juridice civile

1. Enuntare

Principalele cauze de ineficacitate ale actelor juridice civile evidentiate in literatura de specialitate si retinute in practica judiciara sunt: rezolutiunea, rezilierea revocarea, caducitatea si nulitatea'.

2. Rezolutiunea

In conformitate cu art. 1021 C.civ., daca una din partile contractului sinalagmatic nu executa prestatiile la care s-a obligat cealalta parte este indrituita sa ceara instantei de judecata obligarea la executare in temeiul art. 969 C.civ. sau rezolutiunea contractului.

Rezolutiunea consta in desfiintarea unui contract sinalagmatic cu titlu de sanctiune, la cererea unei din parti ai motivul ca cealalta parte nu si-a executat culpabil obligatiile sale³.

In Codul civil roman, rezolutiunea este fondata pe ideea de conditie rezolutorie, Acest lucru reiese cu claritate din disp. art. 1020 C.civ.: "conditia rezolutorie este subanteleasa intotdeauna in contractele sinalagmatice, in caz cand una din parti nu indeplineste angajamentul sau'.

Consideram ca fundamentarea rezolutiunii pe ideea de conditie rezolutorie este inexacta, deoarece conditia rezolutorie isi produce de drept efectele, ui timp ce rezolutiunea se dispune de catre instanta (art. 1021 C.civ.).

Rezolutiunea trebuie privita ca o sanctiune⁴ cu caracter reparator, specifica contractelor sinalagmatice. Acest caracter al rezolutiunii nu trebuie inlaturat nici in cazul rezolutiunii conventionale.

Asemanarile dintre rezolutiune si nulitate rezida in aceea ca ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; rezolutiunea ca ti nulitatea desfiinteaza actul juridic cu efect retroactiv (ex tune); ambele sunt in principiu judiciare, presupunand o hotarare a organului de jurisdictie competent.

Intre rezolutiune si nulitate exista si unele deosebiri:

a). sub aspectul domeniului de aplicare: pe cand nulitatea se aplica tuturor categoriilor de acte juridice, rezolutiunea se aplica doar contractelor sinalagniatice^J;

b). sub aspectul cazurilor care le determina: nulitatea intervine pentru nerespectarea unor conditii de valabilitate, pe cand rezolutiunea se datoreaza neexecutarii culpabile a obligatiilor de catre una din partile contractului smalagmatic cand cealalta parte si-a executat obligatiile sale; sub aspectul datei cauzelor: cauzele nulitatii exista la incheierea actului juridic (originare), pe cand cauzele rezolutiunii sunt necesarmente ulterioare incheierii contractului (subsecvente);

d). deosebire de ipotezei nulitatea presupune un act nevalabil incheiat, pe cand rezolutiunea presupune un contract valabil incheiat. Nulitatea se analizeaza pe taramul incheierii actului, rezolutiunea se analizeaza pe taramul executarii contractului;

e). sub aspectul rolului instantei: in cazul in care sunt indeplinite conditiile sale, nulitatea trebuie aplicata, instanta neputand aprecia daca este sau nu cazul sa o aplice in functie de culpa sau lipsa culpei autorului (autorilor) actului, pe cand in cazul rezolutiunii, instanta poate, chiar daca sunt intrunite conditiile de a opera rezolutiunea, sa oblige l