Dreptul romanesc in perioada medievala

DREPTUL ROMANESC IN PERIOADA MEDIEVALA

Institutiile dreptului privat

Persoanele. Pentru a desemna persoana fizica, in intelesul modern de titular de drepturi si obligatii, autorii pravilelor din Evul Mediu romanesc utilizat termenii de "om", "obraz", "laic" sau "cleric". Elementul esential de identificare a persoanei era numele, dobandit prin filiatie legitima sau prin adoptie. Numele dublu (prenumele si numele de familie) a aparut incepand cu a doua jumatate a sec. al XV-lea, inlocuind treptat numele unic. Numele oamenilor se afla intr-o stransa legatura cu locul nasterii si domiciliul lor, elemente fundamentale ale identitatii si definirii capacitatii juridice a persoanelor fizice. Persoanele juridice continua sa existe, ca si in timpurile mai vechi, fiind asociatii cu patrimoniu propriu, constituite in vederea exercitarii drepturilor si obligatiilor membrilor lor.

Capacitatea juridica era recunoscuta tuturor oamenilor liberi, dar varia in functie de pozitia lor sociala, inegalitatea subiectilor de drept fiind o trasatura definitorie a dreptului medieval romanesc. Cu cat rangul era mai inalt, cu atat persoana respectiva se bucura de mai multe drepturi. Consecinta a fost existenta unei pluralitati de pozitii si capacitati juridice: marea boierime de curte si clerul inalt, boierii de tara si clerul inferior, oraseni, tarani liberi si aserviti, robi. In Transilvania, capacitatea juridica a persoanelor depindea si de apartenenta la catolicism sau ortodoxism; apartenenta romanilor la ortodoxism a dus la eliminarea lor din starile privilegiate.

Alte elemente care au influentat capacitatea de exercitare a drepturilor au fost varsta si sexul. Conform obiceiului, incapacitatea pricinuita de varsta inceta odata cu casatoria tinerilor. Potrivit pravilelor din sec. al XVII-lea, majoratul se atingea la varsta de 25 de ani, persoana dobandind dreptul de a face "tot lucrul". In Transilvania, existau trei categorii de varsta: impubertatea, pubertatea si majoratul, care se atingea la 24 de ani (pentru baieti) si la 16 ani (pentru fete), conferind si capacitatea deplina de exercitiu al drepturilor. In ceea ce priveste sexul, femeia avea o pozitie inferioara in exercitarea drepturilor sale.

Tutela nevarstnicilor era incredintata rudelor celor mai apropiate: parinti, bunici, frati mai mari, legea prevazand indatoririle tutorelui fata de minori, orfani, vaduve, precum si sanctiunile administrarii necinstite a tutelei.

Actele de stare civila erau intocmite si pastrate in registre de evidenta, de catre biserica, care avea competenta de a oficia taina botezului, casatoria si inmormantarea.

Rudenia imbraca urmatoarele forme:

• Rudenia naturala (de sange) - se stabilea dupa tata (iar, in lipsa acestuia, dupa mama), pe linie directa (ascendenti si descendenti) si colaterala, dupa numarul generatiilor pana la gradul al saptelea ("a saptea spita") in dreptul popular si al optulea in dreptul scris. Acest gen de rudenie a creat drepturi si obligatii de ajutor reciproc si intretinere, precum si de vocatie succesorala, dar a impus si anumite interdictii la casatoria persoanelor inrudite prin sange, intarite de biserica, condamnandu-se casatoria intre rude pana la un anumit grad.
• Rudenia prin alianta avea la baza casatoria.
• Rudenia spirituala rezulta din botez si implica indatoriri reciproce intre nasi si fini, cum erau ascultarea celor dintai si ocrotirea celor din urma.
• Alte forme de rudenie derivau din infratire si infiere (adoptiunea sau "luarea de suflet"), cu consimtamantul parintilor, in rma careia copilul adoptiv avea aceleasi drepturi ca si copiii naturali.

Casatoria nu se incheia printr-un act scris. Ea incepea cu logodna, contractata de obicei cu prilejul petitului, si se incheia cu ceremonialul de nunta, precedat de cununia religioasa, ocazie cu care tinerii isi jurau credinta si primeau binecuvantarea bisericii. Femeia lua, de regula, domiciliul si numele sotului. O practica traditionala, de traditie geto-daca, a fost consimtamantul liber al tinerilor, concretizat in "vederea in fiinta" si "urmarea de vorba", care ajutau acestora sa se cunoasca mai bine, spre deosebire de unele legiuiri bizantine care dadeau numai parintilor dreptul de a decide. O varianta a casatoriei a fost cea facuta "cu fuga", prin rapirea fetei, dar cu consimtamantul ei, pentru a forta incuvintarea parintilor. Dota sau zestrea a fost initial un drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligatie exclusiva a viitoarei sotii, si consta indeosebi in bunuri mobile. Foile de zestre au aparut abia in sec. al XVII-lea, cand parintii fetelor au inceput sa-si asigure masuri juridice de protectie a integritatii dotei, concretizate in regimul dotal modern. Impedimentele la casatorie rezultau din rudenia de sange pana la un anumit grad, din deosebirile de confesiune, nevarstnicie, legea ingaduind insa unele dispense.

Relatiile de familie. In familie, raporturile dintre soti erau dominate de inegalitatea sexelor, femeia fiind obligata sa-si urmeze barbatul, sa-i fie fidela. Barbatul ii putea aplica corectii, indeosebi bataia. Puterea parinteasca imbraca forme absolute, parintele putand dispune in timpul vietii de copiii sai dupa bunul plac. In ceea ce priveste statutul copiilor din afara casatoriei, Sintagma lui Matei Vlastare (1335) facea deosebire intre copiii legitimi (nascuti dintr-o casatorie legala) si copiii nelegitimi (nascuti din parinti necasatoriti), pe care ii impartea in trei categorii: copilul nascut dintr-o femeie necasatorita, dar care convietuieste permanent cu tatal copilului se numea fiu natural; copilul nascut dintr-o femeie care nu convietuieste cu tatal copilului se numea bastard; copilul a carui mama nu-l cunoaste pe tatal lui se numea copil "intunecat"[1].

Divortul. Casatoria inceta prin moartea unuia dintre soti sau prin divort. Conform dreptului scris, divortul putea fi cerut atat de catre barbat, cat si de catre femeie, in temeiul unei "carti de despartenie", situatie in care se proceda la impartirea bunurilor.

Recasatorirea nu era posibila decat in lipsa copiilor minori, iar, dupa legea scrisa, numai dupa trecerea termenului de viduitate (vaduvie). Nu se ingaduiau mai mult de trei casatorii succesive. Dreptul medieval romanesc a admis situatia mortii prezumate a sotului aflat in captivitate sau care, parasind domiciliul conjugal pentru a cauta de munca, nu mai comunica vreme de 5 ani cu sotul ramas acasa; in ambele cazuri, se permitea recasatorirea celui care dovedea cu martori moartea prezumtiva a celui absent.

Proprietatea si dreptul de proprietate. In feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat prin limitari, complexitate si suprapunere, deosebindu-se, esential, de proprietatea din dreptul roman comun. De asemenea, se mai caracterizeaza prin diversificarea proprietatilor dupa titulari, ceea ce a dus la crearea urmatoarelor categorii:

- proprietatea domneasca a cuprins terenurile neintrate in proprietatea individuala, pamanturile pustii, pamanturile facand parte din mosteniri vacante, pamanturile confiscate ca pedeapsa pentru tradare, cetatile si milele; ea era scutita de dari, iar mosiile au fost lucrate de taranii dependenti;

- proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile si imobile; ea putea fi dobandita originar (prin luarea in stapanire a bunurilor fara stapan, defrisare, ocupatiune) sau derivat (prin mostenire, donatie domneasca, uzucapiune, acte intre vii si acte mortis causa[2]);

- proprietatea bisericeasca, apartinand episcopiilor, manastirilor, parohiilor, a provenit mai ales din danii domnesti, regale sau princiare, dar si din donatii particulare; era scutita de dari, insa in caz de criza financiara se cerea ajutorul bisericii prin imprumuturi si contributii directe;

- proprietatea funciara urbana cuprindea vatra oraselor si un teritoriu din apropiere, ce a fost folosit in comun de catre toti membrii comunitatii pentru agricultura si cresterea vitelor;

- proprietatea taraneasca nu reprezenta o forma de exploatare. In Tara Romaneasca si Moldova au avut drept de proprietate atat taranii liberi, cat si producatorii dependenti. In obstea libera, proprietatea imobiliara a taranimii libere avea un caracter mixt: devalmasa sau individuala. Vechea obste sateasca exercita un drept de stapanire superioara (dominium eminens) asupra intregului teritoriu din cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de pasunat pe izlaz, muntii, miristea obstei, dreptul de a pescui in apele curgatoare si baltile obstei, dreptul de a folosi padurea comuna. Dreptul de stapanire personala avea drept obiect pamantul desprins din devalmasie prin destelenire si defrisare pentru a dobandi vatra de casa, ogorul, poiana, gradina, via, prisaca, vadul de moara, dar mai cu seama campul (tarina) reprezentand pamantul de aratura (delnita, ocina, mosie), care era transmis ereditar. Odata cu intensificarea aservirii satelor de razesi din Moldova si de mosneni din Tara Romaneasca (sec. XVII-XVIII), dreptul de proprietate in obstea aservita a revenit stapanului feudal. Taranii aserviti (rumani si vecini) dispuneau de o proprietate mai consolidata asupra casei si bunurilor create de ei (terenuri destelenite, padure scoasa din stapanirea devalmasa, prisaci si vii, gradini si livezi), cat si de dreptul de proprietate deplina asupra vitelor si uneltelor lor. Iobagii si jelerii din Transilvania dispuneau de dreptul nelimitat de folosinta asupra sesiei (teren de cultura) si de stapanire deplina asupra casei, proprietatii imobiliare si curaturilor (padure scoasa din stapanirea devalmasa) obtinute prin munca lor.

In legatura cu proprietatea imobiliara, o importanta deosebita a avut-o si procedura hotarniciei mosiilor, utilizata fie cu ocazia iesirilor din indiviziune, fie pentru precizarea limitelor mosiilor divize, in caz de controversa, cu alte ocazii. Aceasta procedura consta in fixarea, in prezenta martorilor, a unor semne durabile (movile, pietre de hotar etc.). In urma efectuarii acestei proceduri, in Transilvania se redactau carti funciare rurale sau urbane. In Tara Romaneasca si Moldova, transmiterea de proprietate era consemnata in catastiful targului.

Obligatii si contracte. In sistemul dreptului popular, obligatiile luau nastere fie cu ocazia unor evenimente majore din viata omului (nunta, botez, inmormantare), fie in cazul intr-ajutorarii la diverse munci agricole; in toate aceste cazuri se urmarea realizarea unui echilibru intre prestatii.

Principalele contracte reale au fost: donatia, schimbul si imprumutul.

Cel mai important contract real a fost donatia. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi principele pentru Transilvania, persoane private (nmai cu confirmarea domnului, in calitatea sa de emitent). In Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul dobandea si rangul de nobil.

Schimbul putea avea ca obiect pamantul, dar si tarani serbi sau robi.

Imprumutul avea drept obiect, in special, sume de bani, garantate cu bunuri imobiliare (zalog).

Dintre contractele consensuale amintim: vanzarea-cumpararea, arendarea, asocierea mandatul. Obiectul contractului trebuia sa fie determinat, pretul era stabilit in bani sau in natura, iar consimtamantul nu trebuia sa fie viciat. Dreptul de preemtiune (protimisul) se realiza sub doua modalitati diferite: precumpararea sau protimisul propriu-zis si rascumpararea sau retractul. Vanzarea pamanturilor taranilor liberi atragea si pierderea libertatii, acestia devenind si ei dependenti si continuand sa lucreze pamantul vandut in folosul noului proprietar. Contractul de vanzare-cumparare se putea incheia in scris sau verbal, dar intotdeauna in prezenta martorilor, adalmasarilor si chezasilor. Actul scris incheiat intre particulari cuprindea numele partilor, martorilor, adalmasarilor, forma de plata, zalogul etc. Hrisovul domnesc de intarire a vanzarii se putea obtine si dupa incheierea contractului, in baza prezentarii zapisului. Actele scrise distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de catre domn si sfatul domnesc pe baza de martori si juratori.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Contractele nenumite mai importante au fost depozitul si comodatul.

Dintre contractele amintite, numai donatiile constituiau acte cu titlu gratuit, celelalte contracte constituind acte cu titlu oneros.

In dreptul feudal, garantiile au fost de doua feluri: personale si reale. Dintre garantiile reale, cea mai utilizata a fost gajul (zalogul), cuprinzand bunuri imobiliare sau mobiliare.

Delictele si cvasidelictele erau si ele obligatii in sistemul dreptului feudal, o serie de abateri putand fi rascumparate in bani sau in natura. De asemenea, paguba adusa pe nedrept era creatoare de obligatii.

Pentru dovedirea intelegerilor si a contractelor, dreptul feudal prevedea o serie de probe, in principal de ordin testimonial[3]. In vederea asigurarii publicitatii actelor, exista procedeul adalmasului, pe care de obicei il da cumparatorul, fara a fi o conditie esentiala pentru validitatea operatiei juridice. Se mai practicau darea mainii si juramantul, care aveau atat o valoare simbolica, cat si una magica, considerandu-se ca incalcarea lor putea avea urmari nefaste.

Succesiuni. In Evul Mediu romanesc, dreptul consuetudinar succesoral cunoaste importante deosebiri in Tara Romaneasca fata de Moldova. Daca in Moldova, transmisiunea mostenirii se facea dupa principiul egalitatii sexelor, in Tara Romaneasca functiona privilegiul masculinitatii[4]. Daca in ceea ce priveste excluderea totala a fiicelor de la mostenirea parinteasca atunci cand veneau in concurs cu descendenti pe linie masculina nu exista probe suficient de relevante, in literatura de specialitate parerile fiind divergente, numeroase documente ale epocii atesta faptul ca, atunci cand mostenirea se transmitea descendentilor de gradul al doilea (nepoti) ai defunctului/defunctei (mostenirea prin reprezentare), descendentii din fii ai acestora aveau un drept mai mare decat descendentii din fiice[5]. Din aplicarea acestui privilegiu s-a nascut pradalica, institutie proprie Tarii Romanesti, constand in dreptul domniei care detinea dominium eminens de a-si insusi mosiile celor decedati fara urmasi pe linie masculina. Si in Moldova au existat cazuri de preluare de catre domnie a unei mosii ramase de pe urma cuiva care a ramas fara urmasi sau cazuri de desheredare a fiicelor, unice mostenitoare, in favoarea domniei, dar acestea nu au purtat numele de pradalica[6]. In Tara Romaneasca, principiul egalitatii sexelor avea sa se instaureze treptat, prin derogari de la principiul masculinitatii, prin inzestrarile fiicelor cu mosii, prin "asezarile fiicelor in loc de fii", prin infratiri[7] prin care fiicele dobandeau vocatiune succesorala la bunurile parintilor lor[8]. O alta trasatura care diferentiaza societatea feudala romaneasca de cea occidentala este aceea ca, potrivit dreptului consuetudinar roman, caminul parintesc nu revenea primogeniturii, ci mezinului[9]. Copiii nelegitimi ("copii din flori", "bastarzi", "copii intunecati") nu mosteneau pe tatal lor. Sotul si sotia aveau dreptul de a se mosteni reciproc. Se facea deosebire intre bunurile de bastina si bunurile agonisite in timpul convietuirii, vaduvul sau vaduva avand, atunci cand veneau in concurs cu celelalte rude ale defunctului, precadere la mostenirea bunurilor agonisite[10].

Dreptul penal medieval

In dreptul penal medieval, infractiunea era considerata fapta apreciata ca periculoasa de catre reprezentantii puterii politice; de aceea ea era sanctionata de catre organele publice cu pedeapsa. Comparat cu alte sisteme de drept ale altor popoare in aceasta etapa, dreptul penal feudal romanesc a fost un drept destul de progresist.

In statele feudale s-au intalnit resturi de justitie privata, cum ar fi: compozitiunea (intelegerea dintre vinovat si victima ori rudele acesteia, prin care vinovatul platea o suma de bani sau dadea unele bunuri pentru a-si rascumpara vina) si razbunarea sangelui. In istoria medievala a poporului roman se cunosc doua forme de raspundere penala colectiva (desugubina): raspunderea penala  colectiva a satului pentru omorul sau furtul savarsit pe teritoriul lui si raspunderea penala familiala.

Dreptul penal roman a facut deosebire intre infractiuni intentionate si neintentionate, a incriminat tainuirea si chiar tentativa; recidiva era pedepsita mai aspru, iar legitima aparare asigura impunitatea. Pedepsele erau aplicate individual vinovatilor.

Evolutia reglementarilor in domeniul dreptului penal poate fi evidentiata, in general, prin trei mari aspecte[11]:

1. Identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin esenta lor, sunt indreptate impotriva unor valori umane fundamentale si au un pericol social sporit prin urmarile lor.

2. Problema tragerii la raspundere penala pentru comiterea unor astfel de fapte si procedura acestei activitati judiciare.

3. Pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.

Infractiunile erau numeroase, putand fi grupate in urmatoarele categorii:

1.     Infractiuni indreptate impotriva statului si sefului statului

inalta tradare, denumita hiclenie, viclenie, viclesug si hainie;

lesmajestate - atingerea adusa onoarei sefului statului prin insulta sau calomniere;

osluhul - neascultarea fata de poruncile domnului;

calpuzenia - falsificarea de moneda.

2.     Infractiuni contra vietii

omorul ("moartea de om" sau uciderea) - competenta de judecata revenea in exclusivitate domnului;

patricidul - suprimarea vietii copiilor, parintilor sau a fratilor sotiei; era considerata o infractiune deosebit de grava, fiind pedepsita cu arderea de viu.

3.     Infractiuni contra proprietatii

furtul (furtisagul) - era infractiunea cea mai frecvent intalnita in Evul Mediu. "Furtul cu burta", adica furtul din livezi sau vii, constand in consumatia  imediata a fructelor insusite, nu era pedepsit. Mai aspru pedepsit era furtul flagrant;

talharia ("jaf", "jac", "talhusag") - consta in furtul savarsit prin violenta. Datorita gravitatii faptei, erau pedepsiti si cei care ii gazduiau pe infractori in mod constient;

incalcarea hotarelor - consta in distrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor de hotar;

incendierea caselor si holdelor, prin "punerea de foc" - era considerata o infractiune usoara, pedeapsa constand in plata dublului sau triplului despagubirilor.

4. Infractiuni contra integritatii corporale: in aceasta categorie intrau ranile simple cu palma sau cu toiagul, precum si slutirile de orice fel.

5. Infractiuni impotriva normelor de convietuire sociala (impotriva moralei):

rapirea de fata sau de femeie - consta in lipsirea efectiva de libertate a fetei sau femeii, prin transportarea victimei dintr-un loc in altul si "necinstirea" acesteia prin violenta;

seductia - consta in "ademenirea victimei" cu "dezmierdaciune", cu "zburdalniciuni" ori cu "fagaduinte" in scopul intretinerii de raporturi sexuale;

sodomia - consta in intretinerea de raporturi sexuale intre persoane de acelasi sex, atat de sex masculin, cat si de sex feminin;

curvia sau desfranarea - consta in intretinerea de raporturi sexuale in afara casatoriei sau a unui concubinaj de notorietate (care nu era pedepsit). Pentru aceeasi fapta, femeile erau mai aspru pedepsite decat barbatii. Era considerata infractune si fapta femeii de a da nastere unui copil fara a avea un sot legitim sau un concubinaj constant. O infractiune deosebit de grava, putand fi pedepsita chiar cu moartea, era fapta femeii maritate de a avea o relatie sexuala constanta in afara casatoriei (preacurvia);

incestul ("amestecarea de sange") - consta in intretinerea de relatii sexuale firesti de catre persoane care, potrivit obiceiului pamantului, nu se puteau casatori, din cauza gradului de rudenie;

defaimarea - consta in denuntarea calomnioasa a unei persoane, prin invinovatirea pe nedrept de comiterea unei infractiuni. In functie de persoana vatamata (persoana importanta sau obisnuita) sau de autoritatea in fata careia se realiza ori se reclama infractiunea, a imbracat doua forme: "sudalma mare" si "sudalma mica".

6. Infractiuni care impiedicau infaptuirea Justitiei

viclesugul sau inselaciunea (falsul) - consta in falsificarea inscrisurilor prin plasmuirea sau alterarea acestora in scopul de a produce anumite consecinte juridice. Uzul de fals, adica utilizarea unor inscrisuri false, era, de asemenea, pedepsit;

neascultarea - se savarsea prin nesupunerea la executarea unei hotarari judecatoresti sau a poruncilor domnesti cu valoare judiciara;

juramantul mincinos ("marturia stramba" sau "limba stramba") - era fapta martorului care, intr-o cauza penala sau civila, facea declaratii mincinoase ori nu spunea tot ce stia in legatura cu obiectul procesului in care fusese chemat ca martor;

vrajitoria - consta in intrebuintarea diferitelor procedee oculte de magie in vederea atingerii anumitor scopuri; era pedepsita numai daca aducea atingere intereselor statului sau daca realiza "stricaciunea" oamenilor.

7. Infractiuni indreptate impotriva religiei

erezia - consta in indepartarea, abaterea constienta de la preceptele bisericii dominante;

apostazia - consta in parasirea conditiei de calugar si reintrarea in viata laica;

ierosilia - consta in profanarea valorilor bisericesti, sacrilegii, cum ar fi furturile din biserica, impreunarea trupeasca in biserica sau intretinerea de raporturi sexuale cu calugarite.

Pedepsele au avut urmatoarele caracteristici: urmareau intimidarea; nu erau limitate prin lege, caci domnul aplica sanctiuni si "peste pravila"; cumulul de pedepse era admis; pedepsele erau inegale in raport de clasa sociala; erau stabilite de judecator; erau aducatoare de venituri pentru domni si dregatori; razbunarea sangelui nu a existat ca pedeapsa legala; erau in general expiatorii etc.

Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea si varietatea lor. Ele pot fi clasificate in:

pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spanzurare, decapitare, arderea de viu, innecare, sugrumare, ingroparea de viu); mutilarea (scoaterea ochilor, taierea limbii, taierea mainilor, taierea picioarelor, taierea nasului, taierea organului sexual); infierarea cu fierul rosu pe frunte, pe maini sau crestarea nasului; bataia (cu toiagul, cu buzduganul, la talpi, pe ulita satului);

pedepse privative de libertate: ocna (munca silnica in saline, pe timp limitat sau pe viata);  temnita; gnosul (inchisoare pentru arestati inainte de a fi judecati); surghiunul (izgonirea faptuitorului din localitate);

pedepse pecuniare: dusegubina (infractiune de aprob la inceput, apoi amenda care se aplica si unei colectivitati in cadrul raspunderii colective); gloaba (amenda care se platea domniei in bani sau in natura; "certare cu bani sau cu dobitoc"); confiscarea (anumite bunuri ale vinovatului sau chiar totalitatea patrimoniului acestuia treceau in patrimoniul domniei sau al victimei).

Gratierea a fost practicata inca de la inceputul feudalismului si a apartinut nu numai sefului statului, ci si unor foruri superioare celui care pronuntase sentinta. Amnistia insa a aparut numai spre sfarsitul perioadei medievale, fiind un drept exclusiv al sefului statului.

Procedura de judecata

Termenul de "proces" din limba romana provine din latinescul processus, ce desemmna activitatea de inaintare, progres, activitate progresiva. Desi, la inceput, in dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat, desemnand ceea ce intelegem astazi prin proces, adica o activitate desfasurata de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea partilor, in conformitate cu legea, in scopul rezolvarii pricinilor de natura civila, al identificarii, tragerii la raspundere penala si pedepsirii celor care se fac vinovati de comiterea unor infractiuni.

Pentru pornirea unui proces era nevoie sa existe un conflict (litigiu) nascut prin incalcarea dispozitiilor legale (acest litigiu purta numele de "pricina", "galceava").

Partile in proces purtau diferite denumiri: reclamantul se numea "paras", "jaluitor", "prigonitor", iar paratului i se spunea "prigonit" si in penal "invinuit" sau "invinovatit"; in Transilvania reclamantul purta numele de "actor".

Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea de a sta in justitie toti oamenii liberi si persoanele juridice (cei dependenti puteau sta numai in anumite cazuri, ca si robii, tiganii sau femeia casatorita).

Chemarea in judecata se facea in urma plangerii orale sau scrise adresata de reclamant, in general, domnului tarii. Aceasta plangere purta denumirea de "para", "jalba". Divanul sesizat prin plangere fixa termenul de judecata ("punea soroc", "sorocea pricina").

La termenul fixat erau ascultate sustinerile partilor, se administrau probele, se trecea la judecata si se pronunta hotararea judiciara. Rezultatul procesului consta intr-o hotarare (carte de judecata) sau intr-o incheiere a Divanului (anafora). De regula, partile nemultumite se puteau adresa instantelor superioare, iar in ultima instanta domnului tarii.

Probele se clasificau in:

1) probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cartile domnesti si zapisele particulare), cercetate cu atentie in procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite de catre sfatul domnesc, pe baza martorilor, in caz de deteriorare sau pierdere;

2) probele orale erau, pe langa marturia simpla, juratorii[12] si juramantul cu brazda. Biserica a cautat sa inlocuiasca aceasta credinta pagana cu juramantul crestinesc (pe Biblie, carte de blestem);

3) probele preconstituite (adalmasarii din contractele de vanzare).

Procedura penala

In epoca medievala nu exista o diferentiere neta intre procedura civila si procedura penala. Normele juridice privind judecata proceselor penale erau nescrise, apartinand obiceiului. Neexistand instante penale speciale, dregatorii judecau pricinile penale si pricinile civile; armasii aduceau la indeplinire hotararile penale, iar aprozii hotararile civile. Acuzatia era pornita de catre partea vatamata sau din oficiu de catre dregatori. Cercetarea se facea de catre judecator. Martorii si juratorii[13] constituiau mijloacele de proba, de regula. Procedura de judecata se desfasura, de obicei, in public. Cu ocazia instrumentarii procesului penal nu se redactau acte scrise. Gratierea a fost folosita, dreptul de gratiere individuala apartinand cu predilectie sefului statului.

Ideile politico-juridice in feudalism

Inceputurile stiintei dreptului

Intre cele trei facultati ale Universitatii din Cluj, infiintate in anul 1581, se numara, la sfarsitul secolului al XVI-lea, si o facultate de drept; alte institutii de invatamant superior in care se predau cursuri cu profil juridic s-au infiintat ulterior la Oradea, Sibiu si Brasov. In bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase carti de drept, intre care predominau cele de drept roman.

Identitatea obiceiurilor juridice, circulatia larga a principalelor monumente scrise ale dreptului romanesc in toate provinciile locuite de romani si existenta unei puternice constiinte a unitatii nationale, promovata de stransele legaturi economice si culturale intre cele doua versante ale Carpatilor si fundamentate teoretic de marii carturari ai vremii, au facut ca ideologia politico-juridica sa fie unitara pe tot cuprinsul pamantului romanesc si sa constituie un factor activ in actiunile comune care vor duce, o data cu redesteptarea nationala, la construirea unui edificiu politico-institutional unic.

Primele codificari ale unor norme de drept

Dezvoltarea economiei, a productiei de marfuri si a schimbului, precum si prefacerile din domeniul relatiilor sociale au impus schimbari in domeniul suprastructurii, printre care si in domeniul institutiilor juridice. Vechile reglementari nu mai corespundeau, iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise si deseori necunoscute de cei chemati sa le aplice, mai ales cand acestia erau straini, reclamau si ele noi reglementari pe plan juridic. Dupa formarea statelor romanesti de sine statatoare, domnii s-au preocupat de organizarea bisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor regulamente juridice care sa le asigure stabilitate. Pravilele bisericesti au un caracter oficial deoarece au fost intocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului. Potrivit conceptiei autorilor de pravile bisericesti, reglementarile de drept civil, penal sau procesual tineau de domeniul religios, dispozitiile din pravile fiind impuse atat clerului, cat si laicilor si in domeniul juridic. Enumeram, in acest sens:

• Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie;
• pravilele scrise in limba slavona;
• pravilele scrise in limba romana;
• Cartea Romaneasca de Invatatura (1646);
• Indreptarea Legii (1652).

Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie, "primul indreptar in materie politica", constituie o dovada a interesului manifestat de domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), sub influenta Bizantului, pentru ideile politice si juridice, pentru arta conducerii statului. Redactate in limba slavona, Invataturile sunt un adevarat compendiu al cunostintelor vremii in domeniul politic, filosofic, religios si pedagogic, o "sinteza a spiritualitatii romanesti"[14]. Asemanata cu "Principele" lui Machiaveli (1513), opera lui Neagoe Basarab enunta teoria conducerii autoritare a statului, bazata pe dreptate, virtuti morale, modestie si piosenie, descriind modul de comportare al domnitorului fata de diferitele categorii sociale, organizarea ostirii, administrarea vistieriei, relatiile externe etc. Astfel, domnul trebuie sa urmareasca binele obstesc, iar justitia sa se desfasoare in asa fel incat cei ce apeleaza la ea sa nu plece "cu inima rupta si cu nedreptate".

Pravilele scrise in limba slavona:

o      Pravila de la Targoviste (1452)  - este cea mai veche pravila scrisa in limba slavona, tiparita din porunca domnitorului Vladislav al II-lea;

o      Pravila de la Putna (1581) - cuprinde 151 de articole;

o      Pravila de la Manastirea Bistrita, Moldova (1618) - cuprinde 151 de articole referitoare la gradele de rudenie, familie, sarbatori religioase etc.;

o      Pravila de la Galati - inceputul secolului al XVII-lea;

o      Pravila de la Manastirea Bistrita, Oltenia  (1636) - este o copie a sintagmei lui Matei Vlastarie.

Pravilele scrise in limba romana:

• Pravila Sfintilor Apostoli - numita si Pravila de la Ieud, unde a fost descoperita, a fost tiparita de Coresi la Brasov in anii 1560-1562;
• Pravila Sfintilor dupa invatatura marelui Vasile, tiparita de Coresi;
• Pravila Aleasa, scrisa de logofatul Eustratie in 1632, a reprezentat o traducere a nomocanonului grecesc al lui Mihail Malaxos. Cuprinzand trei parti de drept canonic, o parte de drept civil si o parte de drept penal, pravila cuprinde norme referitoare la casatorie, succesiuni, infractiuni si elemente de drept rural;
• Pravila de la Govora (Pravila cea mica) - a fost tiparita din porunca lui Matei Basarab in anul 1640. In esenta, este o legiuire bisericeasca, dar cuprinde si norme juridice referitoare la casatorie, mostenire, martori, infractiuni, pedepse.

Cartea Romaneasca de Invatatura (1646), prima pravila oficiala a Moldovei, a fost tiparita la tipografia manastirii Trei Ierarhi din Iasi. Scrisa de logofatul Eustratie, din porunca si cu aprobarea domnitorului Vasile Lupu, in scopul reglementarii unitare a tuturor categoriilor de relatii sociale, este considerata "prima legiuire laica oficiala". Avand la baza operele unor juristi bizantini si italieni, ea reprezinta un adevarat manual de drept civil si penal, cuprinzand indrumari de judecata pentru dregatorii si persoanele investite cu aplicarea legii. A ramas in vigoare aproape 200 de ani, constituind "un reper fundamental in istoria dreptului romanesc vechi"[15].

Prima parte a Cartii cuprinde norme juridice pentru plugari, atat civile, cat si penale. Normele civile se refera la obligatia fiecarui plugar de a se conduce dupa normele de drept, in sensul de a-si lucra pamantul cu dreptate, neindraznind sa iasa din hotarul sau sau sa treaca in hotarul altuia, la constructia de locuinte, amplasarea morilor, invoielile privind lucrarile agricole si la stabilirea hotarelor intre loturile de teren agricol. Normele de drept penal se refera la pedepsirea celor mai frecvente furturi: de animale, de cereale, de unelte agricole, de fructe etc. In afara pedepselor corporale (bataia, taierea mainilor, scoaterea ochilor, spanzuratoarea, faptuitorul trebuia sa restituie lucrul furat, valoarea acestuia sau valoarea muncii pierdute.

Partea a doua, intitulata "Pravile imparatesti", se refera la diferite crime si pedepse aplicate faptuitorilor. Cele mai importante infractiuni erau: uciderea unui jude, calomnierea sau injuriile aduse dregatorilor si boierilor, falsificarea de moneda (pedepsita cu taierea capului sau arderea trupului si confiscarea averii), distrugerea de locuinte, talharia, vatamarea corporala. Sunt prevazute si cazuri de nepedepsire a celui vinovat de ucidere: uciderea facuta de o fecioara ce se apara de siluire, amenintarea cu moartea, teama de a nu fi ucis, cazul barbatului care-si ucide femeia surprinsa in flagrant delict de adulter.

Indreptarea Legii (Pravila cea Mare) - a fost tiparita la Targoviste, in anul 1652, dupa 12 ani de la tiparirea Pravilei de la Govora (Pravila cea mica). Inspirata din Sintagma lui Matei Vlastarie si Nomocanonul lui Malaxos, ea reprezinta cea mai importanta opera juridica elaborata in timpul domniei lui Matei Basarab. Indreptarea Legii constituie prima incercare de codificare a nomocanoanelor bizantine, prelucrate intr-o viziune proprie, cu trasaturi originale.

Prima parte, alcatuita din 417 capitole, cuprinde dispozitii de drept laic si drept canonic. Dispozitiile civile privesc regimul juridic al bunurilor, capacitatea juridica a persoanelor, casatoria, succesiunile, regimul proprietatii etc. Dispozitiile de drept canonic se refera la organizarea clerului, randuielile bisericesti, drepturile si obligatiile mirenilor etc.

Partea a doua ("Pravile imparatesti"), formeaza partea penala a pravilei, incriminand: incestul ("amestecarea de sange"), falsificarea de bani ("calpuzania"), adulterul (curvia), bigamia (cununia cu doi barbati), furtul, rapirea, talharia, uciderea. De asemenea, sunt reglementate coautoratul, complicitatea, tentativa, recidiva, concursul de infractiuni.