Sarcina probatiunii si prezumtia de nevinovatie

Sarcina probatiunii si prezumtia de nevinovatie

Prin sarcina probatiunii (onus probandi) se intelege obligatia procesuala ce revine unui participant in procesul penal de a dovedi imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii. Potrivit unor autori prin sarcina probatiunii se intelege datoria celui ce acuza de a indica faptul ce este de probat si de a face dovada acestuia potrivit regulii actori incubit probatio.

Faptul de a pretinde de la acuzator dovedirea deplina a culpabilitatii acuzatului este o regula de ratiune si totodata de securitate sociala. Astfel, nu se poate cere in mod rational si de regula nici nu este posibila proba negativa a neculpabilitatii, nu se poate cere inculpatului sa dovedeasca ca este nevinovat, si in acelasi timp nu este dator sa-si recunoasca vinovatia.

Potrivit legislatiei noastre procesuale penale in vigoare, sarcina probatiunii revine organelor judiciare. Astfel, Codul de procedura penala prevede ca sarcina administrarii probelor revine organului de urmarire penala si instantei de judecata.

Astfel, pe parcursul procesului penal, invinuitului, inculatului, partea vatamata, partea civia si partea responsabila civilmente, in vederea apararii interselor legale, au numeroase drepturi, printre care si cele de a ridica exceptii, de a pune concluzii in legatur cu elementele de fapt dovedite si de a propune probe noi si a cere administrarea lor.

In doctrina s-a subliniat faptul ca nu trebuie confundata sarcina propunerii probelor cu sarcina administrarii lor. Cel care acuza, ca si cel care se apara au indatorirea de a propune probe care pot veni in sprijinul lor. De regula, administrarea probelor se face catre organele judiciare in fata carora au fost propuse, insa uneori aceasta sarcina poate reveni si celor care le-au propus, dar numai cand sta exclusiv in puterea lor de a le produce.

In cazul in care partile nu doresc sau nu se pricep sa administreze probele in aparare, sarcina probei revine tot organelor judiciare. In realizarea sarcinii lor ele se pot servi de catre cei care detin probe. In acest sens, potrivit Codului de procedura penala se arata ca la cererea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le infiinteze.

Prezumtia de nevinovatie, inscrisa in numeroase documente de drept international care vizeaza drepturile fundamentale ale omului, a determinat organul nostru legislativ sa o prevada in legea fundamentala si in actuala legislatie procesuala penala. Astfel, potrivit art. 23 din Constitutie pana la ramanerea definitiva a hotararii judectoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata si, invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa, iar in cazul cand exista probe de vinovatie, acesta are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie.

In raport cu aceste reglementari, persoana impotriva careia s-a declansat procesul penal este prezumata nevinovata pan la ramanerea definitiva a hotararilor judecatoresti, neavand obligatia de a-si dovedi nevinovatia, totodata, oferindu-i-se posibilitatea apararii impotriva invinuirii ce i se aduce.

Prezumtia de nevinovatie are deci caracter procesual, asa incat - atunci cand sunt indicii sau chiar probe de vinovatie - cel invinuit sau inculpat continua sa beneficieze in tot cursul procesului penal de aceasta prezumtie.

Cand, ca urmare, a administrarii tuturor probelor necesare solutionarii cauzei, se ajunge la indoiala asupra vinovatie, si aceasta indoiala nu este inlaturata dupa administrarea de noi probe, prezumtia de nevinovatie nu este rasturnata, orice indoiala profitand invinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo).

Organul de urmarire penala si instanta de judecata care si-au format convingerea de vinovatia unei persoane pe baza probelor administrate prin procedura stabilita de lege, nu incalca principiul de nevinovatiei, ci se afla in cadrul aplicarii lui.