Faurirea statului national unitar roman

FAURIREA STATULUI NATIONAL UNITAR ROMAN

Statul national unitar roman s-a constituit in cadrul unui proces revolutionar intern, prin adunari plebiscitare, intr-un context international favorabil, cand dreptul de autodeterminare a devenit drept international, cand marile imperii au disparut in urma primei conflagratii mondiale. Odata cu faurirea statului national unitar, potentialul economic al Romaniei a crescut, permitand consolidarea relatiilor capitaliste si dezvoltarea fortelor de productie, evolutia vietii politice intr-o democratie din pacate neconsolidata.

Faurirea statului unitar roman a impus adoptarea unei noi Constitutii care sa reflecte transformarile ce au avut loc in organizarea statului roman. Prin Constitutia de la 1923 a Romaniei intregite s-a realizat unificarea organizarii de stat si a legislatiei ca urmare a infaptuirii unitatii nationale; ea corespundea angajamentelor luate de statul roman prin tratatele internationale postbelice[1].

O prima problema care s-a impus dupa primul razboi mondial a fost aceea a integrarii organice a provinciilor unite cu Romania in cadrul statului national unitar roman.

Actele Marii Uniri au fost confirmate de organele competente ale statului roman, recunoscandu-se, astfel, valoarea lor politica si juridica, precum si hotararile cuprinse in ele. La 9 aprilie 1918, a fost elaborat Decretul relativ la unirea Basarabiei cu Romania, la 13 decembrie 1918 Decretul nr. 3631 pentru unirea Transilvaniei si a celorlalte tinuturi romanesti din Ungaria cu Romania si la 19 decembrie 1918 Decretul nr. 3774 relativ la unirea Bucovinei cu Romania. Totodata, au fost elaborate decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918) si a Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimitandu-si ministri fara portofoliu in Consiliul de Ministri de la Bucuresti. A fost vorba, desigur, de o organizare temporara a provinciilor unite cu Romania, menite sa faciliteze integrarea lor in cadrul statului roman.

Activitatea acestor organe s-a desfasurat in limitele dispozitiilor Decretului, din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei si a celorlaltor tinuturi romanesti din Ungaria unite cu Romania, care a stabilit ca: "Vor ramane insa in administratia guvernului regal afacerile straine, armata, caile ferate, postele, telegrafele, telefoanele, circulatia funciara, vamile, imprumuturile publice si siguranta generala a statului" (art. 3).

Transilvania a avut, pentru aceasta perioada de tranzitie, ca organe proprii:

a) Marele Sfat National - organ reprezentativ - parlamentar, care a fost ales de Marea Adunare Nationala si care, a doua zi dupa Unire, s-a intrunit si a aprobat, intre altele, lista celor 15 membri numiti sefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere;

b) Consiliul Dirigent - organul executiv cu componenta administrativa.

UNIFICAREA LEGISLATIVA

Intre anii 1918-1940, in Romania s-au succedat 38 de guverne, motiv pentru care perioadele de instabilitate pe plan politic au fost mai numeroase decat cele de stabilitate. Punctul de legatura a fost reprezentat de nevoia de a asigura o structura institutionala adecvata noilor cerinte ale statului unitar roman si ale progresului.

Problema fundamentala in planul reglementarii juridice a fost aceea a unificarii legislative. Statul roman a realizat unificarea legislativa prin doua metode

- extinderea aplicarii unor legi din vechea Romanie pe tot cuprinsul tarii

- elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au inlaturat reglementarile paralele anterioare.

Dreptul constitutional. Constitutia din anul 1923

In "Monitorul Oficial" din 29 martie 1923 (nr. 282) a fost publicat actul constitutional care, dupa unii cercetatori, a fost o noua constitutie a Romaniei, in timp ce dupa altii a fost ultima si cea mai importanta modificare a Constitutiei Romaniei din 1866.

Istoricul Alex. Lapedatu, vorbind despre I. C. Bratianu, cu referire la aceasta constitutie, afirma: "Raliindu-ne celor ce au sustinut si sustin ca ne aflam in fata ultimei si celei mai importante modificari a Constitutiei Romaniei din 1866 si, de aceea, noi o numim Constitutia Romaniei modificata in 1923", nu putem ignora faptul ca distinsul om politic nu considera Constitutia din 1923 "o constitutie noua, cum ar fi vrut unii sa o faca, ci vechea constitutie a tarii, pe temeiul careia s-a desfasurat viata politica romaneasca de la 1866 incoace, constitutie care trebuie numai adaptata acum la 1923, pe aceleasi principii fundamentale, la noile imprejurari si necesitati ale Romaniei intregite".

"Constitutia modificata" in 1923 include 138 de articole, mai multe cu 10 ca cea din 1866 (128), din acestea, cea din 1923 are doar 7 articole noi, 25 de articole reformulate si cu adaosuri, in timp ce 76 de articole au ramas nemodificate". Momentul istoric al elaborarii Constitutiei in 1923 nu a fost diferit in esenta de situatia existenta anterior in Romania (sub imperiul Constitutiei din 1866), ci a fost doar o alta treapta, superioara in dezvoltarea societatii romanesti. In anul 1923 au trebuit sa fie inscrise in Constitutie noile realitati. Asa se explica faptul ca art. 1 al Constitutiei din 1866, prin care s-a stipulat ca statul roman este un stat indivizibil, a fost reformulat in 1923 in concordanta cu realitatile istorice (realizarea Romaniei Mari) si s-a stabilit constitutional ca "Regatul Romaniei este un stat national unitar si indivizibil".

In noua Constitutie gasim mai bine formulat si exprimat principiul egalitatii si suprematiei, prin art. 103 reglementandu-se problema controlului constitutionalitatii legilor. Mai precis a fost formulat si principiul suveranitatii prin prevederea potrivit careia puterea de stat apartine natiunii, care o exercita prin delegatiune si nu direct. Cu privire la organizarea judecatoreasca, recursul a fost declarat de ordin constitutional, iar justitiei militare i s-a rezervat o organizare separata. A fost organizat Consiliul legislativ cu scopul de a asigura suprematia Constitutiei si a legalitatii. De asemenea, s-a introdus institutia contenciosului administrativ. Organizarea administrativa a suferit modificari atat in privinta unitatilor administrativ-teritoriale, cat si in privinta intelesului descentralizarii administrative.

In Titlul II ("Despre drepturile romanilor"), legea fundamentala stabilea ca cetatenii romani, fara deosebire origine etnica, limba, religie, se bucura de toate libertatile si drepturile stabilite prin legi. Dintre acestea, Constitutia consacra libertatea individuala, libertatea constiintei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondentei, libertatea intrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petitionare, exercitarea acestora trebuind sa fie stabilita prin legi adoptate ulterior. S-a deschis astfel posibilitatea ingradirii, pe aceasta cale, a drepturilor si libertatilor individuale. Conform art. 28, intrunirile, procesiunile si manifestarile pe caile si pietele publice sunt supuse legilor politienesti. O dispozitie asemanatoare, la care s-a apelat in mod abuziv, continea art. 128, in baza caruia, in caz de pericol de stat, se putea introduce starea de asediu general sau partial.

Constitutia proclama, de asemenea, votul universal, egal, direct si secret, pentru toti locuitorii, incepand cu varsta de 25 de ani, dar exercitat in limitele  Decretului-lege din 16 decembrie 1918, care nu permitea participarea la vot a femeilor, magistratilor si ofiterilor.

Alte dispozitii au privit impamantenirea evreilor. Drept urmare a Tratatului pentru ocrotirea minoritatilor, impus Romaniei in anul 1919, care statua obligatia tarii noastre de a recunoaste drept supusi romani pe toti evreii care locuiau pe teritoriul tarii si care nu s-ar fi putut folosi de alta cetatenie, au fost adoptate doua decrete-legi prin care s-a recunoscut cetatenia evreilor nascuti in Vechiul Regat. Constitutia din 1923 a atribuit Consiliului de Ministri competenta acordarii individuale a naturalizarii, luand-o Corpurilor Legiuitoare.

Constitutia din anul 1923, mai bine structurata, cuprinzand formulari corespunzatoare, a contribuit la adancirea democratiei si la progresul general al tarii. Aceasta lege fundamentala a fost elaborata in contextul in care, intr-o serie de state, venisera la putere regimuri de extrema dreapta ( regimul bolsevic in Rusia, regimul fascist in Italia, regimul horthist in Ungaria etc.).

Dreptul constitutional

Parlamentul. Prin reforma constitutionala din 1917-1918 nu s-au adus modificari celor doua camere: Adunarea Deputatilor si Senatul. Regele avea dreptul de a convoca, proroga si dizolva Parlamentul. Initiativa legislativa apartinea deopotriva regelui si fiecareia dintre cele doua camere. Consiliul legislativ avea atributia de a formula, sub aspect tehnic, proiectele de legi, care apoi erau dezbatute si adoptate cu majoritatea ambelor adunari, urmand sa fie sanctionate de rege.

A fost abolit sistemul votului cenzitar si s-a stabilit ca Adunarea Deputatilor se alege de catre cetatenii romani majori, prin vot obstesc obligatoriu, egal, direct si secret pe baza reprezentarii proportionale, iar Senatul se compunea din senatori de la varsta de 40 de ani impliniti, alesi de cetatenii romani, si senatori de drept (mostenitorul tronului de la varsta de 18 ani impliniti, cu drept de vot deliberativ numai de la implinirea varstei de 25 de ani si episcopii eparhioti).

In punerea in aplicare a dispozitiilor Constitutiei modificate in 1923 cu privire la exercitiul dreptului de vot, a fost elaborata Legea electorala din 1926 care, prin dispozitiile ei, a golit si mai mult votul universal de continutul ei real. A servit in mod nemijlocit acestui scop crearea prin legea sus citata, a acelei prime electorale, potrivit careia partidul ce intrunea in alegeri 40% din voturi, primea jumatate din numarul locurilor din Adunarea Deputatilor, iar restul de jumatate din numarul locurilor din Adunarea Deputatilor se impartea intre toate partidele care au obtinut minim 8% din voturi pe tara, inclusiv partidul majoritar, in raport cu procentul de voturi obtinut; in felul acesta, partidul care obtinea o majoritate relativa in alegeri (40% din voturi) ajungea sa obtina cel putin 70% din mandatele de deputati, in timp ce toate celelalte partide, care obtinusera 60% din voturi, nu luau decat 30% din locurile de deputat.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Seful statului. Regele avea nu numai dreptul de a sanctiona legile, ci si dreptul de a convoca Parlamentul in sesiune extraordinara, de a dizolva una din adunari sau pe amandoua, de a numi un nou guvern. In domeniul executiv, regele exercita o serie de atributii: intocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea legilor, crearea de noi functii in stat, numirea sau confirmarea in functiile publice; era seful armatei, confirma gradele militare, conferea decoratiile romane, avea dreptul de a bate moneda. Monarhul numea si revoca ministrii, acestia fiind raspunzatori pentru continutul actelor suveranului, pe care le contrasemnau.

Dupa primul razboi mondial nu s-a schimbat statutul juridic al monarhiei. De mentionat sunt instituirea regentei in perioada 1927-1930 si apoi "restauratia" din iunie 1930 - aducerea lui Carol al II-lea ca rege al Romaniei (desi acesta renuntase la calitatea de print mostenitor). De la inceput, Carol al II-lea si-a dat in vileag veleitatile de dictator, fapt ce l-a facut pe Nicolae Iorga sa spuna, in auzul celor prezenti, in ziua depunerii juramantului la Camera de catre noul rege, urmatoarea: "Parerea mea este ca astazi amurgul se lasa asupra vietii de partid". Evenimentele au confirmat aceste cuvinte ale marelui profesor.

Ministrii si guvernul. Inlocuirea regulei regimului parlamentar, dupa care Parlamentul "face guvernul", cu practica, consacrata inca dinaintea primului razboi mondial, potrivit careia guvernul "face Parlamentul", a fost o procedura constant aplicata si in aceasta perioada. Conform prevederilor din Cap. III, puterea executiva era exercitata de catre guvern in numele regelui. Ministrii erau numiti si revocati de catre rege, persoana regelui fiind inviolabila, iar ministrii raspunzatori. Pentru vina vadita, ministrii puteau fi trimisi in fata Inaltei Curti de Casatie.

Consiliul de Ministri era prezidat de un presedinte insarcinat de rege cu formarea guvernului. Dupa moartea regelui Ferdinand, in perioada 1927-1930, a functionat Regenta, in conformitate cu prevederile constitutionale si legile din 4 ianuarie 1926, care au ratificat actul renuntarii la tron a principelui Carol si au proclamat drept succesor pe fiul sau minor, Mihai I.

De asemenea, in aceasta perioada a avut loc ceea ce nu s-a intamplat niciodata in viata parlamentara a Romaniei: guvernul care a organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a reusit sa le castige. Partidul National Liberal - partid de guvernamant -, si nici un alt partid politic burghez, nu a reusit sa obtina cele 40% din voturi pentru a fi declarat, asa cum stabilise Legea Electorala din 1926, partid de guvernamant si insarcinat cu formarea guvernului.

Puterea judecatoreasca. In planul puterii judecatoresti, Constitutia din anul 1923 a proclamat principiul suprematiei legii si principiul statului de drept care, in vederea punerii in practica, au necesitat organizarea controlului de constitutionalitate a legilor. Competenta exercitarii acestui control a fost incredintata Curtii de Casatie, institutie creata in anul 1925 printr-o lege speciala. De asemenea, prin art. 107, s-a instituit contenciosul administrativ, destinat ocrotirii drepturilor si libertatilor fundamentale. Astfel, se prevedea ca cel vatamat in drepturile sale printr-un act administrativ se putea adresa instantelor judecatoresti pentru recunoasterea dreptului sau. Erau exceptate de la aceste dispozitii actele de comandament cu caracter militar. Constitutia mai prevedea si inamovibilitatea judecatorilor, insa numai in conditiile fixate de lege.

Dreptul administrativ

In acest domeniu s-a pus problema unificarii reglementarii juridice, ceea ce a echivalat cu unificarea aparatului de stat la nivel central si la nivel local. In Transilvania, Basarabia si Bucovina, anumite atributii erau exercitate de catre organe proprii de conducere ale provinciilor care s-au unit cu tara. In Transilvania serviciile publice erau conduse de Consiliul Dirigent, iar in Basarabia si Bucovina aveau atributii similare directoratele si secretariatele de serviciu[2].

Afacerile straine, armata, caile ferate, posta, telegraful, circulatia financiara, vamile, imprumuturile publice, siguranta statului intrau in competenta guvernului central, in care provinciile unite erau reprezentate printr-un numar de ministri.

La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, precum si directoratele si secretariatele de servicii din Basarabia si Bucovina, punandu-se astfel definitiv capat formelor regionale de conducere. In conditiile functionarii unui parlament unic ales de catre toti cetatenii Romaniei, mentinerea acestor forme administrative nu se mai justifica[3].

In anul 1929 s-au adoptat noi legi de organizare administrativa pe plan central si pe plan local (Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929) care, alaturi de Legea pentru organizarea administratiei locale si Legea pentru unificarea administrativa din iunie 1925, au conferit unitate teritoriului Romaniei care era impartit in judete si comune. Comunele se imparteau in comune rurale formate dintr-un sat sau mai multe sate si comune urbane (centre de populatie recunoscute prin lege, impartite in comune resedinta de judet si comune neresedinta de judet; unele puteau deveni municipii). Comunele si judetele se bucurau de personalitate juridica. Datorita numarului mic al populatiei dintr-un sat, pentru formarea unei comune era necesar sa se asocieze un numar mare de sate. Acest mod de alcatuire a fost dictat de faptul ca legea organiza o conducere foarte costisitoare a comunei (primar, ajutor de primar, notar, secretar comunal), care trebuia remunerata din venituri proprii. Aplicarea legii a provocat nemultumiri in lumea satelor, de aceea, in anul 1929, s-a dat o noua lege administrativa, potrivit careia comunele rurale puteau fi formate dintr-un numar mai mic de sate, in acest mod putandu-se realiza o mai stransa legatura intre sateni si organele administrative comunale.

Comunele se administrau prin consilii formate din consilieri alesi de drept si consilieri femei care puteau fi cooptate in consilii. Administratia judetelor era infaptuita de catre consilii formate din consilieri alesi si consilieri de drept. In fruntea administratiei comunale se afla primarul, care executa hotararile consiliului comunal si ale delegatiei permanente comunale. Administratia judetului se afla sub conducerea prefectului care executa hotararile consiliului judetean si ale delegatiei permanente judetene. Activitatea comunelor si judetelor se afla sub conducerea si controlul Ministerului de Interne, ajutat de Consiliul Administrativ Superior. Prin Legea pentru organizarea administratiei locale din august 1929 s-au adus modificari sistemului creat in 1925. Legea prevedea ca toate comunele urbane sau rurale puteau fi impartite in sectoare, iar judetele si comunele se bucurau, ca si sectoarele, de personalitate juridica.

Sistemul organizarii administrative a fost completat prin legi care au privit crearea Consiliului Legislativ, a Consiliului Superior Administrativ, a Casei Pensiilor, a Camerei Agricole, a Camerei de Munca, reorganizarea Camerelor de Comert si Industrie, precum si adoptarea unui statut al functionarilor publici.

Dreptul civil

In acest domeniu a ramas in vigoare Codul adoptat in anul 1864; s-au adoptat insa, datorita transformarilor din viata economica si sociala a tarii, si legi speciale. In vederea adoptarii unui nou Cod civil, Ministerul Justitiei a numit o comisie care a redactat proiectul, dar adoptarea lui a fost mereu amanata. Problema improprietaririi, a exproprierii terenurilor agricole, a nationalizarii subsolului a determinat adoptarea, in mai multe etape, a unor legi. Regimul juridic al proprietatii asupra subsolului a fost reglementat prin Legea minelor din iulie 1924, care a fost inlocuita prin Legea pentru exploatarea minelor din martie 1929.

Persoanele. Conditia juridica a persoanelor fizice, asa cum a fost reglementata prin Codul civil, nu a suferit in aceasta perioada modificari notabile. Trebuie totusi mentionate dispozitiile Legii din anul 1928 prin care s-a dat o reglementare unitara actelor de stare civila (Legea actelor de stare civila). De asemenea, au fost adoptate unele prevederi prin care s-a mai atenuat inegalitatea dintre barbat si femeie in domeniul dreptului civil.

In materia persoanelor juridice, transformarile intervenite in viata social-economica au impus modificari importante. Dintre acestea cele mai semnificative sunt legate de procedura de recunoastere a persoanelor fizice. Personalitatea juridica nu se mai acorda prin lege, ci pe baza unei proceduri speciale desfasurate in fata instantelor judecatoresti. Legea din mai 1921 a autorizat organizarea sindicatelor cu conditia ca acestea sa se preocupe numai de problemele cu caracter strict profesional, social si cultural al membrilor lor. Legea din februarie 1924 privind persoanele juridice are in vedere asociatiile si fundatiile cu scop lucrativ.

Nationalitatea romana si naturalizarea au fost reglementate prin legea referitoare la pierderea si dobandirea nationalitatii romane din 24 februarie 1924.

Proprietatea. Constitutia din 1923 a promovat o noua conceptie cu privire la proprietate. Proprietatea privata trebuia sa dobandeasca o functie sociala, fiind subordonata interesului national. Prin nationalizarea subsolului, desi s-au creat premisele necesare pentru ingradirea pozitiilor capitalului strain, s-a adus atingere micilor detinatori de terenuri, deschizandu-se insa un camp mai larg de actiune pentru detinatorii de capitaluri.

Regimul juridic al proprietatii statului asupra intreprinderii a suferit modificari in special prin Legea privitoare la comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului, din iunie 1929.

Familia. In perioada interbelica, caracterul contractual al casatoriei s-a accentuat, curtajul matrimonial practicandu-se pe scara larga, iar casele de toleranta devenind ceva obisnuit[4].

Din punct de vedere al libertatii incheierii casatoriei, au fost introduse noi ingradiri pentru anumite categorii de functionari, prin Legea asupra casatoriei militarilor din 1931 si Legea privitoare la casatoria membrilor corpului diplomatic din 1938.

Femeia casatorita era incapabila, pana in 1932, cand s-a adoptat Legea privitoare la ridicarea incapacitatii femeii maritate. Constitutia din 1923 a proclamat deplina egalitate intre soti in ceea ce priveste drepturile civile.

Bunuri. Ca urmare a razboiului mondial si a luptelor duse de taranime in acest razboi, dreptul de proprietate asupra imobilelor rurale, reglementat prin Constitutia din 1866, a fost modificat in anul 1917.

Cresterea populatiei oraselor, care a dus la construirea cladirilor cu mai multe etaje si mai multe apartamente, a determinat aparitia unor noi probleme intre colocatari in privinta partilor comune. Reglementarea acestora s-a facut prin legea din 3 martie 1927.

Sistemul de publicitate personala stabilit prin Codul civil a fost inlocuit prin acela al publicitatii reale, prin legile din 1932 si 1938, care dispuneau realizarea unor lucrari de cadastru si intocmirea unor registre funciare.

Obligatii si contracte. In materia obligatiilor au intervenit o serie de noi reglementari prin care s-a dat statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori si debitori, cu scopul de a promova interesele burgheziei si mosierimii. Legea pentru libera circulatie a bunurilor agricole (Legea Mihalache) din august 1929 a desfiintat inalienabilitatea loturilor provenite din improprietariri si a permis scoaterea lor in vanzare de catre creditori (intregita cu Legea din 1932).

Statul burghez a intervenit in favoarea creditorilor schimband nu numai regimul juridic al contractelor, ci si pe cel al proprietatii si, partial, pe cel al persoanelor.

Cele mai grave complicatii au aparut in legatura cu practica imprumuturilor camataresti, generata de lipsa tot mai acuta a capitalului. Imprumuturile se acordau cu dobanzi extrem de mari, pe termen scurt, care putea fi anual, lunar sau chiar saptamanal.

Garantiile, antihreza au fost desfiintate prin Legea contra cametei din 1931. Cu privire la privilegiile speciale si ipoteca legala s-a creat un privilegiu imobiliar special in favoarea avocatului, pentru garantarea creantei lui de onorariu asupra imobilului adus sau conservat prin serviciile lui in patrimoniul clientului.

Un alt contract, in a carui fizionomie au intervenit modificari, a fost contractul de vanzare-cumparare, folosit in relatiile comerciale. Conform traditiei romanesti, contractul de vanzare-cumparare era translativ de proprietate. Insa, in conditiile crizei economice din 1929-1933, caracterul translativ genera serioase inconveniente pentru capitalisti, astfel ca s-a recurs la vanzarea bunurilor fara transferul dreptului de proprietate, daca pretul nu era platit in momentul remiterii marfurilor.

In aprilie 1933 s-a dat o noua lege privind reglementarea datoriilor agricole si urbane, iar in aprilie 1934 s-a dat ultima lege de conversiune a datoriilor agricole.

Dreptul muncii

Prin Legea asupra contractelor de munca din 1929 s-a prevazut ca femeia nu mai trebuia sa ceara consimtamantul sotului in vederea incheierii unei conventii de munca. Ea a dobandit dreptul de a-si incasa salariul si de a dispune de el, ca si de toate beneficiile sau achizitiile provenite din orice fel de remunerare.

De asemenea, a fost reglementat si conflictul de munca (Legea din septembrie 1920), dreptul de greva (Legea din aprilie 1929), repausul duminical (Legea din iunie 1925), durata zilei de munca (Legea din aprilie 1928) etc.

Legea contractelor de munca din 1929 a reglementat pe larg contractul de munca, de care Codul civil se ocupa insuficient si in spirit retrograd.

Dreptul penal

Dupa constituirea statului unitar roman a existat, pentru o scurta perioada de timp, o multitudine de reglementari penale, fiind in vigoare mai multe legislatii:

- in Transilvania: Codul penal din 1864, Codul penal ungar din 1878 si Codul contraventiilor din 1879;

- in Bucovina:  Legea austriaca, respectiv Codul penal austriac din 1852;

- in Basarabia: Codul penal rusesc din 1903.

In conditiile existentei acestor legislatii penale aplicabile in Romania s-a simtit nevoia abrogarii unor dispozitii sanctionatorii si a elaborarii unor reglementari penale speciale care sa aiba aplicabilitate pe intregul teritoriu al tarii, lucru care s-a realizat prin Legea din 19 decembrie 1924[5].

Dupa indelungate tergiversari, s-a adoptat Codul penal din 1936, prin care s-a realizat unificarea legislativa pe intreg teritoriul tarii. Structurat in trei parti (o parte introductiva, partea generala si o parte speciala), Codul a reglementat aplicarea legii penale in timp si spatiu, normele referitoare la pedepse, categoria delictelor, a crimelor, sanctiunile etc.

Codul reflecta principiul raspunderii intemeiate pe responsabilitatea morala a faptuitorului, principiul individualizarii legale a pedepsei in raport cu forma de vinovatie, precum si in raport cu gradul de pericol social al faptei[6]. S-a mentinut impartirea infractiunilor in crime, delicte si contraventii, iar individualizarea judiciara a fost reglementata superior.

Sistemul pedepselor, similar cu cel prevazut de Codul penal din 1864, s-a caracterizat printr-o inasprire a regimului punitiv, determinata de cresterea simtitoare a criminalitatii dupa primul razboi mondial.

In timpul regimului antonescian se constata o amplificare a incriminarilor, o inasprire a sanctiunilor si o diminuare pana la disparitie a garantiilor procesuale. Au fost reglementate infractiuni noi privind actiuni potrivnice regimului, iar legislatia elaborata a dat un inteles mai cuprinzator unor infractiuni deja reglementate.

Au fost adoptate si o serie de legi penale speciale: Legea pentru infranarea si reprimarea speculei ilicite din iunie 1923, Legea pentru apararea linistii si creditului tarii din aprilie 1930, Legea pentru reprimarea concurentei neloiale din 1932, Legea pentru reprimarea unor infractiuni contra linistii publice (Legea Marzescu) din decembrie 1924, modificata in noiembrie 1927 si in mai 1933 (Legea Mironescu), Legea pentru autorizarea starii de asediu din februarie 1933, Legea pentru prelungirea starii de asediu din martie 1937, Legea pentru apararea ordinii din aprilie 1934 etc.

Dreptul procesual civil

In acest domeniu a continuat sa se aplice Codul adoptat in anul 1864.

Unificarea legislativa in aceasta materie s-a realizat prin extinderea unor dispozitii de procedura civila din vechea Romanie in noile provincii, precum si prin adoptarea unor noi legi. Cea mai importanta lege de unificare a dreptului procesual civil a fost adoptata in mai 1925, ea vizand unificarea unor dispozitii de procedura civila si comerciala, unificarea competentei judecatorilor, inlesnirea si accelerarea judecatilor in fata tribunalelor si a curtilor de apel. In iunie 1924 a fost data Legea pentru unificarea organizarii judecatoresti. Conform acestei legi, instantele judecatoresti erau constituite intr-un sistem format din judecatorii, tribunale, curti de apel, curti cu juri, Inalta Curte de Casatie si Justitie. Jurisdictia pentru infractiunile savarsite de militari era organizata separat[7].

Instantele de prim grad erau judecatoriile, ele fiind competente sa solutioneze litigii in materie civila, comerciala si penala conform dispozitiilor legale.

Tribunalele si Curtile de apel erau organizate dupa principiul teritorial, constituind instante ierarhic superioare judecatoriilor.

Inalta Curte de Casatie si Justitie era competenta in cauze politice si in cazurile exceptionale prevazute de lege.

Personalul instantelor judecatoresti era compus din magistrati si personal auxiliar. In raport de gradul instantei, corpul magistratilor era ierarhizat, cele mai mici grade in magistratura fiind supleantul, substitutul si ajutorul de judecator. In mod exceptional, femeile erau admise in magistratura numai la instantele pentru minori.

Legea organizarii judecatoresti din 1924 era considerata ca fiind de ordine publica, dispozitiile ei fiind de stricta interpretare.

In vederea unificarii modului de compunere a corpului de avocati s-a dat o lege speciala in anul 1923, modificata in anul 1925.

Procedura de judecata. Legea din 19 mai 1925 cu privire la unificarea unor dispozitii de procedura civila si comerciala a impartit procedura de judecata in doua faze: cea preliminara, de pregatire a judecatii, care cuprindea conditiile generale pentru intentarea actiunii si pentru intampinarea paratului si a cererii reconventionale; dupa constatarea indeplinirii cerintelor procedurale prevazute de lege se fixa un termen pentru judecarea procesului in fond[8]. Un principiu inovator a fost acela care consacra rolul activ al judecatorului la conducerea procesului.

Legea prevedea modificari importate si in ceea ce priveste procedura in fata Curtii de Casatie: reducerea termenului de recurs; prezenta partii in instanta, in persoana sau prin mandatar, acoperea orice viciu cu privire la cunoasterea termenului de infatisare; partea care fusese prezenta la infatisare in persoana sau prin procurator, investit sau nu cu dreptul de a cunoaste termenul, nu mai era citata in tot cursul instantei, fiind presupus ca stia termenul ulterior chiar daca ar fi absentat.

Dreptul procesual penal

Asemanator procesului civil, si in domeniul procesului penal a existat pentru o perioada scurta de timp o pluralitate de reglementari. Astfel, a ramas in vigoare vechiul Cod, fiind extinse, in septembrie 1925, in intreaga Romanie, unele dispozitii ale Codului din 1864. In martie 1935 a fost adoptat un nou Cod de procedura penala care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937. Acesta a preluat dispozitii din cel anterior, prevazand si unele reglementari moderne, inspirate din jurisprudenta si din unele coduri straine.

Din punct de vedere al competentei, noul cod a preluat, in mare, reglementarile anterioare. In principiu, contraventiile erau de competenta judecatoriilor, delictele de competenta tribunalelor, iar crimele de competenta Curtilor cu juri. Curtile cu juri judecau totusi unele delicte, pe cele politice si pe cele de presa; ele erau alcatuite dintr-un consilier de la Curtea de apel, doi judecatori ai tribunalului si din jurati.

In ceea ce priveste prima faza a procesului, cercetarea era de competenta politiei judiciare, urmarirea de competenta Ministerului Public, iar instructia de competenta judecatorului de instructie.

Procedura penala In linii mari, prima faza a procesului (cercetarea, urmarirea si instructia) si-a pastrat caracterul inchizitoral, iar cea de-a doua (judecata) pe cel acuzatorial.

Ministerul Public era cel care punea in miscare actiunea, iar acuzarea se facea cu respectarea principiilor legalitatii, oralitatii, publicitatii, individualitatii si revocabilitatii.

In solutionarea cazurilor penale s-au pastrat achitarea si condamnarea, adaugandu-se incetarea si anularea urmaririi penale. Sentinta era pronuntata, in a doua faza, de catre judecator, pe baza liberei convingeri motivate si cu dreptul de a administra din oficiu anumite probe.